Era libertatii statul national-legionar

VII. CONSIDERATII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTATI, INCIDENTE SI TULBURARI

Situatia mea în cadrul regimului legionar nu era de invidiat. Eram prins între un Conducator rau si perfid, persecutat de ideea dominatiei totale, si o miscare în plina efervescenta revolutionara, care aspira sa-si croiasca drumul ei propriu în istorie.

1. Paradoxul guvernarii

Istoricii Statului National-Legionar, în consideratiile lor asupra guvernarii din aceasta perioada, fac o greseala initiala grava. Ei îsi închipuie ca puterea era împartita între Miscare si General si fiecare din parti îsi administreaza oarecum autonom sfera lui de raspundere. Ei se orienteaza dupa denumirea statului proclamat la 14 Septembrie, care cuprindea vocabula „legionar”, si nu dupa exercitiul efectiv al conducerii Statului.

În realitate toate puterile erau concentrate în mâna Generalului Antonescu, prin îndoita lui calitate de Sef al Statului si Sef al Guvernului. Nici o lege si nici o denumire mai importanta nu se puteau face fara aprobarea Conducatorului. Cu toate aparentele asadar, cu toate ca miscarea figura în Actul Constitutional ca unica purtatoare a vointei nationale în Stat, Generalul era factorul decisiv al guvernarii, în sensul ca orice schimbari legislative sau executive în Stat trebuiau sa treaca prin cabinetul sau.

Ministrii legionari, ca toti ministrii, aveau anumite atributii administrative de rang inferior, pe care le exercitau în mod liber, dar când era vorba de o mare decizie, o lege sau o numire importanta, aveau nevoie de un decret al Generalului, care trebuia sa apara în Monitorul Oficial.

Ministrii legionari nu tratau cu mine chestiunile departamentului lor, ori de câte ori competenta lor era depasita, se prezentau cu dosarul Generalului, pentru a solicita aprobarea lui. Antonescu examina chestiunile prezentate de ministri si îsi dadea încuviintarea sau nu, dupa cum i se parea lui bine. Nu ma amestecam în treburile interne ale departamentelor conduse de legionari – interventiile mele au fost foarte rare – întâi pentru ca îi consideram pe oamenii propusi de mine apti sa exercite aceste înalte functii si chiar mult mai bine pregatiti decât mine în domeniul lor, si, în al doilea rând, pentru ca as fi tulburat mecanismul normal al guvernarii. Generalul era si Seful Guvernului si aceasta calitate îi dadea dreptul sa controleze întreg aparatul de conducere al Statului. Nu vroiam sa intru în conflict cu el.

Dar desi firele guvernarii nu treceau prin mâinile mele, când treburile nu mergeau bine la vreun minister condus de un legionar, Generalul ma chema pe mine sa se plânga de „neregulile” constatate, de cele mai multe ori nefondate, bazate pe denunturile ce le primea si apoi le exagera anturajul sau. Si atunci s-a nascut aceasta situatie paradoxala în relatiile mele cu Antonescu, ca el nu ma chema când rezolva actele de guvernare cu ministri, dar ma tragea la raspundere pentru erorile sau „abuzurile” legionarilor din guvern. Eu nu aveam atributii speciale în cadrul Statului, nu mi-a spus niciodata Generalul „D-ta te ocupi de cutare sau cutare problema sau cutare grup de probleme”, ci trata direct cu ministrii de resort toate chestiunile care afectau departamentul lor. De nenumarate ori, îmi azvârlea câte o nota în fata ochilor, spunându-mi mânios:

– Uite, D-le Sima, ce fac oamenii recomandati de D-ta. Uite ce fac legionarii D-tale. Dupa expulzarea noastra de la putere, criticii sau mai bine zis defaimatorii nostri oficiali, caci au fost recrutati chiar din personalul de la Presedintie, au ignorat total rolul Generalului în guvernare, atribuindu-ne noua relele ei, în timp ce Conducatorului i-au rezervat toate înfaptuirile (caci au fost si de acestea). Procurorii politici ai dictaturii antonesciene refuzau sa ia act de faptul ca masurile pe care le înfierau ei acum au fost acestuia. În toate domeniile de guvernare – cum se poate convinge cititorul din lectura partilor anterioare – în domeniul sanctiunilor, al politicii economice, al politicii interne, al politicii externe, Generalul a fost solidar cu noi si chiar ne-a depasit în strasnicie în anumite chestiuni, pentru ca mai târziu sa condamne masurile luate de el, repudiindu-le paternitatea. Ori un om de onoare, un om de caracter, cum se pretindea, trebuia sa-si asume raspunderile guvernarii din aceasta perioada, cel putin în egala masura cu miscarea.

Dupa 21 Ianuarie 1941, data rupturii totale cu Antonescu, noi am fost lipsiti de orice mijloc ca sa ne aparam, în timp ce Generalul, la adapostul cenzurii si cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicatie ale Statului, ne împrosca zilnic cu tone de cerneala, pentru a convinge opinia publica ca am fost niste „criminali”, niste „anarhisti”, „derbedei” si „tradatori” ai tarii si am fi dus de râpa fara de interventia lui providentiala. Nu puteam întreprinde nimic pentru a raspunde acestei avalanse de infamii. Cenzura nu numai ca oprea orice protest din partea noastra, dar orice rând favorabil Legiunii era interzis si chiar pedepsit în. În tara eram cu mâinile legate si nici în strainatate situatia noastra nu era mai buna. În Germania, o conventie încheiata între guvernul german si cel român interzicea legionarilor orice activitate politica, cu amenintarea de extradare în România. În tarile aflate sub controlul sau influenta Germaniei, ne izbeam de acelasi zid de oprelisti. Guvernul german veghea ca în nici o tara din Europa sa nu patrunda glasul nostru, pentru a nu-l „supara” pe Maresal.

Când vrem sa cercetam obiectiv guvernarea legionara, trebuie sa luam în considerare nu numai ce s-a întâmplat efectiv în România între 14 Septembrie 1940 si 21 Ianuarie 1941, ci si tragedia Miscarii Legionare în perioada „nationalismului european”. În tara eram prizonierii sistemului de teroare organizat de Antonescu, iar în strainatate eram prizonierii sistemului organizat de guvernul german, pentru a împiedica sa iasa la lumina adevarul asupra Statului National-Legionar. În modul acesta, infamiile s-au acumulat an de an, lipsit de orice posibilitate de replica, încât, la sfârsitul razboiului, au existat chiar istorici de buna credinta care sa le ia drept fapte reale.

2. Ministere fara probleme

Au existat patru ministere „fara probleme”, în sensul ca n-am primit contra titularilor acestor departamente „plângeri” din partea Generalului: Ministerul de Finante, Ministerul Presei si Propagandei, Ministerul Colonizarilor si al Populatiei Evacuate si Ministerul Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor.

Ministrul de Finante era George Cretianu, fratele lui Alexandru Cretianu, Secretar – General la Externe în timpul guvernarii noastre. Dar spre deosebire de fratele lui, George Cretianu nu era numai un om priceput în finantele publice, ci si un coleg loial. Subsecretar de Stat la Finante era Constantin Papanace si relatiile dintre ei au fost excelente. Cretianu de la Finante nu venea la Antonescu sa-si denunte colaboratorul, cum se îndeletnicea cel de la Externe, care-si spiona superiorul pentru a-l pârî Generalului.

Conform liniei de conduita ce mi-o fixasem, nu m-am amestecat în treburile acestui minister. O singura data am încercat sa intervin, si anume în chestiunea pretului zaharului. Marea masa a taranimii nu putea cumpara zahar decât în cantitati mici, caci se vindea la preturi prohibite pentru punga ei. Mi-aduc aminte ca în satul de obârsie, în Mândra, tarancile mergeau „la bolta” sa cumpere zahar de „un leu sau doi”, câteva bucatele.

Am avut o conferinta la Finante cu Cretianu si Papanace pe aceasta tema, examinând în comun cum s-ar putea scadea pretul zaharului. M-am interesat mai întâi daca nu s-ar putea obtine o reducere a pretului de vânzare a acestui articol la iesirea din fabrica. Mi s-a explicat ca fabricile de zahar lucreaza cu o limita de câstig minima, peste care nu se poate trece. Am propus apoi suprimarea taxei pe care o încasa Statul la fiecare kilogram de zahar, vreo zece lei. Era inuman ca Statul sa încarce acest aliment esential pentru hrana si cresterea copiilor cu o taxa atât de mare. Cretianu si Papanace, solidari, mi-au explicat ca golul ce se va naste în finantele publice, vreo 300 de milioane pe an, ar fi prea mare si ar dezechilibra bugetul, greu de suportat în dificultatile economice în care se zbatea tara. Am renuntat si la aceasta propunere, întristat ca nu se poate face nimic.

La Ministerul Presei si Propagandei, de fapt redus de Antonescu unui Subsecretariat atasat Presedintiei Consiliului, Alexandru Constant a facut fata cu competenta si autoritate. Contrar resentimentului ce l-am avut la început contra lui, pentru modul agresiv în care si-a cerut „dreptul” sa fie ministru, a trebuit sa recunosc mai târziu ca s-a achitat în mod stralucit de sarcina lui. Si-a ales colaboratori valorosi, a secundat cu tact si inteligenta politica noastra externa, scotând si o serie de brosuri în serviciul propagandei românesti peste hotare, si a reprezentat cu demnitate Statul Român în relatiile cu strainii, gazetari si oameni politici. Nici în contul acestui minister nu mi s-au prezentat „plângeri” din partea lui Antonescu.

La Subsecretariatul de Stat al Colonizarilor si Populatiei Evacuate, sub conducerea lui Corneliu Georgescu, treburile s-au desfasurat normal. Corneliu Georgescu a fost un bun administrator si a jucat un mare rol în ajutorarea refugiatilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord si Dobrogea cedata. Nici o observatie din partea lui Antonescu. Dintr-un comunicat dat de Corneliu Georgescu, în 23 Octombrie, rezulta ca opera de plasare a refugiatilor este aproape terminata. Functionarii publici au fost plasati în functii de Ministerele carora apartineau, muncitorii au fost plasati la întreprinderi, iar agricultorii sunt asezati prin gospodarii”.

Primul titular al Ministerului Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor a fost Profesorul Pompiliu Nicolau, fost Rector al Scolii Politehnice din Timisoara. Cum fusese numit Pompiliu Nicolau ministru? Acesta scrisese o carte asupra problemei românesti dupa înfiintarea României Mari, în care critica guvernarile de pâna atunci si cerea mai multa seriozitate din partea paturii conducatoare. Cartea a facut oarecare vâlva. Generalul Antonescu fie ca a citit cartea, fie ca i-a atras cineva atentia asupra ei, cert este ca atunci când eu l-am propus pe Profesorul Protopopescu sa ia conducerea acestui minister, el mi-a raspuns „am eu un om bun si-l voi numi pe acesta”. Supararea lui Protopopescu era cu atât mai mare cu cât Nicolau era rivalul lui de la Scoala Politehnica din Timisoara. Între ei era o veche cearta si mi se pare ca nici nu-si vorbeau.

Pompiliu Nicolau n-a stat mult la acest minister. Era un om scrupulos si cerceta toate rotitele ministerului pentru a pune ordine în administratia lui, în conformitate cu ideile exprimate în cartea lui. Pentru severitatea cu care guverna a intrat repede în conflict cu functionarii superiori ai Ministerului si, în primul rând, cu Colonelul Oraseanu, Directorul Regiei Autonome a Cailor Ferate, agreatul Generalului. Incomodând prea multa lume, au început intrigile si pârile în anturajul lui Antonescu si Pompiliu Nicolau a fost debarcat la o luna dupa numirea lui. La plecare mi-a scris câteva rânduri, în care recunostea ca nici eu si nici Miscarea n-am avut vreun amestec în concedierea lui si îmi multumea pentru consideratia acordata.

În locul lui a fost numit Profesorul Ion Protopopescu, asa cum propusesem la început. Acesta s-a considerat „reabilitat” dupa umilinta ce-a suferit-o prin numirea lui, la începutul guvernarii, la un post de mâna a doua, si chiar „razbunat”, pentru ca lua locul rivalului sau. Fiind numit si direct de General, s-a considerat mai mult ministru al acestuia si mai putin al Miscarii, care nu fusese în stare sa-i ofere, când s-a constituit guvernul, decât un minister-sinecura al Inventarului Public.

Protopopescu a fost un bun ministru de rutina. Nu avea veleitati sa faca reforme sau sa iasa din cuvântul Generalului. În modul acesta, n-am auzit din gura Generalului nici un cuvânt de nemultumire contra lui.

Acestea au fost ministerele „fara probleme”, adica acelea care n-au dat nastere la tensiuni cu Conducatorul Statului. La restul ministerelor ocupate de legionari, Educatie, Sanatate, Interne si Externe, conflictele n-au lipsit si în cele din urma s-au acumulat în asa masura încât titularii lor au devenit tinta atacurilor permanente ale Conducatorului. Nu era saptamâna si nici chiar zi în care sa nu mi se semnaleze de câtre Antonescu vreo „neregula” întâmplata la aceste ministere.

De Ministerul Afacerilor Straine si calvarul lui Sturdza, m-am ocupat la „Politica Externa”. Ramâne sa examinam acum ce s-a întâmplat la celelalte ministere, cum au functionat ele sub tirul tot mai intens al mustrarilor lui Antonescu.

3. Ministerul Educatiei Nationale

Cum am vazut la începutul lucrarii, cele doua ministere, al Educatiei Nationale si al Cultelor, au fost contopite de Antonescu într-un singur minister, care a fost încredintat Profesorului Traian Braileanu.

Ministerul Educatiei Nationale n-a fost un minister „fara probleme”, ci un teren de permanente ciocniri între titularul lui si Conducatorul Statului. Profesorul Braileanu a întreprins o reforma a învatamântului superior si aceasta încercare de a însanatosi mediul Universitatii românesti i-a atras ostilitatea anturajului antonescian.

Ca sa întelegem spiritul si valoarea acestei reforme, trebuie sa explicam în câteva cuvinte care era starea învatamântului universitar la înscaunarea regimului legionar.

În vreme ce în România Mica Universitatea atinsese un înalt nivel stiintific, rivalizând cu universitatile apusene, în România Întregita si aceasta institutie degenerase, sub influenta nefasta a partidelor. Normele de selectie ale personalului universitar au fost progresiv ignorate, pentru a face loc la catedra unor pretinsi savanti, care nu aveau alt merit decât acela de a fi în gratiile unor partide ajunse la putere. Sub Regele Carol, aceasta anomalie s-a accentuat, devenind o regula de selectare a profesorilor universitari. Pentru a ocupa cineva o catedra, trebuia în prealabil sa treaca prin cenzura Elenei Lupescu, care îi cântarea pe pretendenti dupa simpatiile lor filosemite.

În perioada terorii Carol-Calinescu, au fost numerosi profesori universitari care au facut parte din guvernele care au masacrat floarea tineretului românesc sau au sprijinit actele criminale ale acestora cu autoritatea lor „ex-cathedra”. Era normal ca, în cadrul noului Stat, studentimea, care a suferit cele mai mari pierderi de vieti omenesti, sa ceara epurarea Universitatii de acele elemente care din parinti sufletesti ai tineretului se degradasera la rolul odios de agenti ai unui regim bestial.

Profesorul Traian Braileanu avea o înalta conceptie despre rolul Universitatii în societatea româneasca. El însusi un savant consacrat, cel mai mare sociolog al tarii, autor de lucrari care faceau onoare culturii nationale, ajuns în fruntea Ministerului Educatiei Nationale, si-a pus din primul moment problema unei reforme a învatamântului superior, pentru a-i reda stralucirea de odinioara. Dar aceasta reforma nu se putea realiza fara o revizuire a cadrelor universitare existente, pentru a-i putea elimina pe cei neapti de a împlini rolul de educatori ai noilor generatii.

Profesorul Braileanu a întocmit un proiect de lege în conformitate cu aceste consideratii si l-a supus aprobarii Conducatorului Statului. Generalul Antonescu a înteles sensul si necesitatea acestei reforme si a semnat Decretul-Lege din 2 Noiembrie 1940, cunoscut sub numele de „Adaptarea Învatamântului Superior la Structura Statului National-Legionar”. Pe baza acestui decret, s-a constituit apoi „Comisia de revizuire pentru Universitatii si scoli speciale”, prezidata de Profesorul Universitar P.P. Panaitescu, care avea misiunea sa examineze situatia „ Corpul didactic din învatamântul superior”.

Comisia s-a orientat dupa urmatoarele norme în lucrarile ei de epurare a Universitatilor românesti de elemente necalificate sau daunatoare pentru formatia intelectuala a studentimii:

1. Profesori care au participat la guvernele asasine sau au sprijinit aceste guverne.

2. Profesori masoni.

3. Profesori ilegal numiti sau numiti prin influenta Elenei Lupescu.

4. Profesori fara lucrari stiintifice.

Ultimul punct era perfect justificat, fiind acceptat chiar de acei profesori universitari care au fost însarcinati mai târziu de General sa ancheteze lucrarile „Comisiei de revizuire”. Nu puteau figura ca profesori universitari aceia ce n-aveau lucrari de specialitate, care se multumeau sa repete invariabil, an de an, aceleasi cursuri învechite, ramase mult în urma progreselor stiintifice.

De asemenea nu mai încapea nici o discutie asupra criteriului penultim de selectie. Profesori ilegal numiti, cei mai multi gratie interventiei Elenei Lupescu, nu aveau ce sa caute în sânul acestei institutii de înalta cultura.

Punctul 1 a stârnit oarecare controverse. Dar cum mai putea studentimea sa frecventeze cursurile asasinilor sau dintre prigonitorii lor, colaborând cu organele de represiune? Mai puteau Stefanescu-Goanga sau Ralea sa mai tina lectii în fata studentilor?

Ramâne un singur punct discutabil, acela al apartenentei unui profesor la masonerie, având toate titlurile si calificarile stiintifice în regula. Fixarea acestei norme era ca o reactie legata de timpul de atunci. Masoneria româneasca era dirijata din strainatate si era înfeudata Internationalei Comuniste. Într-un moment când se apropia razboiul din rasarit, cum puteau fi mentinuti la catedra profesori care propagau doctrine dizolvante, favorizând comunismul si slabind spiritul de aparare al poporului nostru?

E probabil ca în cursul cercetarilor comisiei de revizuire sa se fi facut si nedreptati. Dar care judecata omeneasca e dreapta? În orice caz, lucrarile acestei comisii nu constituiau ceva definitiv. Erau propuneri, recomandari, care trebuiau examinate succesiv de Ministerul Educatiei Nationale si de Conducatorul Statului. Profesorii universitari indicati a cadea sub prevederile de culpabilitate ale normelor de mai sus nu erau eliminati automat din învatamânt, ci dispuneau de mijloace de aparare si chiar le indicau, în anumite cazuri mai usoare, cum sa-si reglementeze situatia. Li se acordau termene ca sa se puna la punct cu lucrarile si diplomele sau sa-si dovedeasca nevinovatia. Mi-aduc aminte ca Petrascu a intervenit la Braileanu pentru Profesorul de Pedagogie G.G. Antonescu de la Bucuresti. Acesta nu avea lucrari de specialitate în genul marilor cercetatori. Avea doua cursuri excelente, pe care le tinea alternativ. Dar pe la catedra lui au trecut generatii de studenti care s-au pregatit pentru a reveni profesori secundari.

Dupa expulzarea noastra de la putere, Generalul Antonescu nu si-a recunoscut paternitatea acestui decret, procedeu ignominios, de care s-a folosit în toate sectoarele guvernarii cu legionarii, pentru a justifica lovitura de Stat. A azvârlit toata raspunderea reformei asupra Profesorului Braileanu, iar el s-a spalat pe mâini, ca si cum n-ar fi avut nimic de-a face cu acest decret, care nu putea lua nastere fara propria lui semnatura. Ca sa se razbune pe Braileanu si pe activitatea lui la Minister, a numit o „Comisie de Ancheta” care sa cerceteze „abuzurile” Comisiei precedente de revizuire si sa-i faca un referat. Comisia de ancheta a fost formata din profesorii C. Stoicanescu, Horia Hulubei si Scarlat Lambrino si rezultatele la care au ajuns au fost publicate în volumul Pe Marginea Prapastiei, cu rezolutia pusa de General:

”Sunt de acord cu concluziile la care a ajuns comisia. Este rusinos si tragic. Rusinos ca s-au gasit profesori universitari si un ministru, universitar si el, sa conceapa sau sa se preteze la astfel de infamii. Si este tragic ca, corpul universitar nu a reactionat cum trebuia si pe loc la aceste infamii. Daca eram universitar nu as fi acceptat sa ma prezint în fata unei astfel de instructii odioase sau daca ma duceam ma transformam în acuzator. Este în special dureros ca s-a gasit o comisie de universitari care sa se preteze la astfel de anchete.

Este evident ca în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlaturat tot ce a patruns ilegal si tot ce dauneaza”.

Ce stranie aparitie în istoria României Generalul Antonescu! Dupa ce semneaza decretul de revizuire a cadrelor didactice din învatamântul superior si dupa ce Comisia începe sa lucreze în conformitate cu prevederile acestui decret, tot el vine sa-i condamne pe acei profesori angajati de Minister sa epureze Universitatea de elemente indezirabile, asa cum credeau ca îndeplinesc din înaltul lui ordin.

Dupa avalansa de indignari si revolte contra vechii Comisii, totusi Generalul mai are o lucire de constiinta recunoscând ca nu e strain de procesul de revizuire a cadrelor universitare, când adauga la urma:

”Este evident ca în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlaturat tot ce a patruns ilegal si tot ce dauneaza”.

Dar acest deziderat nu l-a înfaptuit niciodata. Cu cine era sa elimine „tot ce a patruns ilegal si dauneaza Universitatii?” Cu fostii asasini ai tineretului, cu elementele introduse de Elena Lupescu, cu indivizi care nu posedau nici cel putin diplomele cerute la concursurile pentru ocuparea unei catedre? În perioada de guvernare a lui Antonescu, toti cei din categoriile fixate de Comisia de Revizuire sa fie eliminati si-au pastrat posturile, devenind cei mai entuziasti partizani ai Generalului. În schimb Profesorul Braileanu a fost arestat si a patimit sase luni în celulele Serviciului Secret de la Malmaison, pentru vina de a-si fi îndeplinit datoria de ministru si profesor sub înalta obladuire a Sefului Statului.

Eu n-am avut nici un amestec în conceperea acestei reforme. Profesorul Braileanu era în ochii mei prea mare ca sa ma amestec în afacerile departamentului sau. Toate chestiunile pendinte de acest minister s-au rezolvat între el si General.

Sigur ca privind mai târziu în urma, mi-am dat seama ca reforma Braileanu era buna si necesara în esenta, dar era prematura în acel moment politic. Miscarea nu era stapâna în Stat ca sa poata duce la bun sfârsit opera de însanatosire a învatamântului universitar. Pe masura ce Comisia de Revizuire, prezidata de Profesorul P.P. Panaitescu, înainta cu lucrarile, în aceeasi masura se organiza rezistenta celor amenintati sa fie eliminati. Reforma Braileanu s-a izbit de „interesele create”, care formau o puternica retea, cu audienta si simpatie în anturajul lui Antonescu. Un prilej binevenit pentru „familia lui politica” sa-l atâte pe Conducator contra Ministrului Educatiei Nationale. În ultimele doua luni, Profesorul Braileanu iesea amarât de la audientele de lucru de la General, caci nu auzeau decât reprosuri si amenintari. Sufletul lui curat nu putea concepe atâta miselie ca dupa ce Antonescu însusi aprobase proiectul de reforma si îl încurajase în aplicarea unor norme severe în învatamântul superior, tot el sa-l învinuiasca pentru ceea ce i se îngaduise mai înainte.

Atitudinea bizara a lui Antonescu în relatiile cu Braileanu reflecta în fond schimbarea lui de atitudine în relatiile cu Miscarea. La începutul lui Noiembrie 1940 guverna cu noi; în Decembrie si Ianuarie, se pregatea sa ne expulzeze din Stat, iar în primavara lui 1941, când a instituit Comisia de Ancheta, guverna contra noastra, angajându-se într-o noua prigoana.