partidul social-democrat din România“, conducând campaniile electorale a lui Firea şi a partidului, erau Moshe Klughaft şi Sefi Shaked, datorită „experienţei lor cu noile mijloace de comunicare în masă“. Articolul este ilustrat cu două fotografii. Într-una, unul dintre „specialiştii israelieni în strategie electorală“ apare alături de Gabriela Firea.
Cum i-au găsit Dragnea şi Firea tocmai pe aceşti „experţi“ evrei din tot Israelul? Răspunsul este că aceştia erau „specialiştii“ oficialilor evrei cu care se întâlniseră politicieni PSD-işti. Astfel, Sefi Shaked a lucrat şi în campaniile premierului israelian Benjamin Netanyahu, cu care s-au întreţinut cordial liderii PSD, iar Moshe Klughaft, consilier guvernamental, lucra şi pentru sioniştii radicali, zis „naţionalişti“ şi abuziv anti-palestinieni, pe care Dragnea i-a servit foarte bine în Israel, când a spus că România nu va asculta de Uniunea Europeană privind cererea de a boicota produsele israeliene realizate în coloniile ilegale, rezultate prin alungarea brutală a palestinienilor1.
Im Tirtzu - organizaţia extremistă israeliană pentru care Moshe Klughaft derula campania de a strânge semnături pentru a scoate în afara legii ONG-urile pentru apărarea drepturilor omului din Israel, deoarece ar fi conduse de „agenţi străini infiltraţi, plătiţi să destabilizeze Israelul“ - face, conform presei din Israel (Times of Israel, Haaretz, Jerusalem Post) jocul murdar al guvernului, care nu vrea să-şi asume acest discurs radical, considerat fascist, iar Moshe Klughaft este în acelaşi timp consilier de presă şi apropiat al ministrului Educaţiei, Naftali Bennett.
Şi chiar şi domeniul „educaţiei“ era unul despre care Dragnea spunea că România trebuie să înveţe din Israel prin „colaborare“: „România are un potenţial foarte mare de dezvoltare a relaţiilor cu Israelul. Există extrem de multe domenii ce ar putea fi exploatate mult mai mult şi aceasta este o chestiune pe care am discutat-o îndelung cu premierul Netanyahu. Am accentuat asupra faptului că în domeniul agriculturii, cercetării, sănătăţii, energiei, în domeniul militar, al educaţiei etc. România are capacităţi de colaborare mult peste cele existente astăzi.... De asemenea, cred că pentru viitor trebuie făcute toate eforturile ca România să aibă o cooperare mult mai bună cu Israelul în domeniul securităţii, ţinând cont de conjunctura internaţională şi regională în acest domeniu... Iubesc Israelul, este a treia oară când vin aici şi de fiecare dată simt că îndrăgesc şi mai mult această ţară. Spiritul Israelului, pe care nu-l simţi decât aici, te face să doreşti să vii din nou...“1.
Campania pentru PSD, scria The Jerusalem Post, a schimbat imaginea partidului lui Dragnea în cea a unei „formaţiuni reprezentând o alternativă mai proaspătă, patriotică“. Pentru a îmbunătăţi imaginea partidului de centru-stânga, Klughaft şi Shaked au folosit mesaje care în mod tradiţional vin de la partidele naţionaliste, nu socialiste. Sloganul creat de israelieni pentru PSD era „Îndrăzneşte să crezi în România!“, susţinând prin clipuri că celelalte partide nu cred în viitorul ţării. Din felul cum prezintă istoria Jerusalem Post, rezultă că faţa patriotică a PSD-ului era doar o strategemă inteligentă evreiască, nu o realitate. (Adevărul este că guvernarea „tehnocratului“ Cioloş, aproape anti-naţională, a dus la victoria în alegeri a PSD şi ALDE, gruparea lui Tăriceanu.)
Evident că Dragnea şi Firea s-au întâlnit în Israel şi cu conducerea ordinului B’nai B’rith, ca şi cu organizaţia PSD locală. Liviu Dragnea era proaspăt ales preşedinte al PSD, în locul lui Ponta, care fusese forţat să debarce şi ca premier de către preşedintele Iohannis. Acum Dragnea era în căutarea unui protector străin puternic, cred analiştii. Încă înainte de a-i lua locul lui Ponta în fruntea PSD, în 7 octombrie 2015, Dragnea depunea la parlament, ca „unic iniţiator“, spre adoptare, o lege pe care i-o ceruse guvernării PSD aşa-zisul Congres European Evreiesc, ambalată în numele „lege a demnităţii şi toleranţei umane“ (cunoscută ca „Legea Defăimării“), prin care, de fapt, se sancţiona orice fel de atac verbal, scris sau on-line la adresa evreilor (sau dacă se preciza că anume infractori sunt evrei, de exemplu, chiar dacă ar fi adevărat).
Peste acest gest, Dragnea îi mai propunea, la schimb pentru susţinere, premierului israelian, ca Israelul „să devină parte în proiectele naţionale din România“, dar şi să realizeze „Planul Naţional Cadastral“ românesc.
Apoi, începe o neîntreruptă plimbare pe la forumurile evreieşti. În 26 ianuarie 2016, Dragnea era la Bruxelles unde primea distincţia cu iz masonic Compasul Ierusalimului din partea organizaţiei Congresul Evreiesc European (un ong, de fapt), iar peste două luni, în timpul lansărilor PSD la alegerile locale, în frunte cu candidatura Gabrielei Firea pentru primăria capitalei, el participa la Sinagoga Mare la Graduation Day, alături de membri ai Congresului Mondial Evreiesc, ambasadorul Israelului, Sandra Pralong şi politicieni de talia lui Mircea Geoană, unde Dragnea „se întreţine cu Rafael Shaffer, rabinul şef“. Apoi, în iulie 2016, el era în centrul atenţiei la recepţia de la ambasada Israelului din Bucureşti, pentru ca în septembrie, în plină campanie electorală, să fie iar în Israel.
În aceeaşi vreme, după ce a fost unsă primar general al capitalei, Gabriela Firea a alocat un spaţiu central în Bucureşti pentru „Muzeul Holocaustului şi Istoriei Evreilor“, a atribuit unui spaţiu public numele lui Elie Wiesel, evreul acuzator al României de Holocaust, a susţinut financiar festivalul de teatru evreiesc (idiş), după care face o nouă vizită în Israel, în noiembrie 2016, alături de 7 consilieri din primărie şi discută cu primarii din Tel Aviv şi Ierusalim despre un parteneriat în domeniul Sănătăţii.
„Gabriela Firea şi-a plimbat stilista şi prietenele în Israel, pe banii Primăriei Bucureşti“, scria România Liberă, căci prietenele sale fuseseră transformate peste noapte în consilieri personali la primărie. Una dintre aceşti consilieri era Florentina Papa, care lucrase până înainte ca stilist şi make-up la postul tv Antena 3, iar alta, „cea mai bună prietenă“ a ei, era Lucia Veronica Salem, soţia scriitorului evreu Harry Salem. Ele, plus soţul lui Firea, Pandele, primarul Voluntariului, s-au cazat pentru trei nopţi la hotelul de lux Waldorf Astoria, din Ierusalim, unde o cameră costă 500 de euro pe noapte.
Delegaţia condusă de Gabriela Firea ar fi discutat cu oficialii din Tel Aviv şi Ierusalim despre o „colaborare“ în domeniile sănătate, situaţii de urgenţă, turism, construcţii, start-up-uri şi sprijinirea investitorilor, conform unui comunicat al primăriei, iar una dintre consilierele lui Firea, aflată cu ea în Israel, era Sorina Comănici, cu atribuţii în domeniul sănătăţii şi asistenţei sociale. Această Comănici a fost şefa de cabinet a fostului ministru PSD al Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, până în noiembrie 2015, iar soţul ei, Răzvan Comănici, lucrează la Serviciul Român de Informaţii. Acest fapt arată cât de mult doresc israelieni să vândă medicină în România, iar liderii PSD le vin în întâmpinare.
Importanţa prezenţei în deplasarea din Israel a celei mai bune prietene a lui Firea, Lucia Salem (Lucia Verona, ca scriitoare) este dată de ascedenţa evreiască a acesteia. Aceasta este mai în vârstă decât Gabriela Firea şi s-au cunoscut de cum a pus Firea piciorul în Bucureşti, pe când se numea încă Vrânceanu şi era o proaspătă absolventă de liceu din Bacău. Într-un interviu pentru o revistă, Firea spunea că printre persoanele care i-au fost alături şi au sprijinit-o la început, acum peste 20 de ani, nu numai moral, a fost şi scriitoarea Lucia Verona. Aceasta este, de fapt soţia scriitorului comunist evreu care semna H. Salem (care apare şi cu numele de Horia, în unele acte, dar mai ales cu cel de Hary sau Harry).
Evreul H. Salem a fost unul din multele produse „mediocre“ ale şcolii de scriitori ai regimului comunist, ce îşi propunea, de fapt, să înlocuiască intelectualitatea culturală „burgheză“ românească cu una muncitorească. Pasul cel mai important în direcţia producerii de noi scriitori eră făcut în octombrie 1950, când sub tutela Uniunii Scriitorilor era inaugurată „Şcoala de literatură şi critică literară“, după modelul sovietic al şcolii de la Moscova, „Literaturnia uceba“, de „fundamentare a realismului socialist, care avea nevoie de scriitori tineri noi“. Festivitatea deschiderii şcolii de la Bucureşti era condusă de evreii Leonte Răutu (Lev Oigenstein, după numele real), Mihail Roller, Paul Cornea1 şi sovieticii Konstantin Fedin şi P.A. Markov. Mihai Novicov, un cosmopolit născut la Odessa dar impus ca secretar al Uniunii Scriitorilor din România, stabilea programul de lucru al şcolii, al cărei directorat i-a şi fost încredinţat: cursuri de marxism-leninism, istoria literaturii universale progresiste marxist-leniniste şi ale realismului socialist2.
Începutul anilor ’50 era epoca „înlocuitorilor“ de intelectuali. Pentru elevii şcolii de scriitori importante erau facilităţile materiale: locuinţă, mâncare, burse, oportunităţi erotice, posibilităţi de publicare. Directorul administrativ al şcolii era unul Toader Monda, un activist comunist venit de pe şantierul Dunăre-Marea Neagră, iar dintre „profesorii“ remarcabili se evidenţiau Galina Maevski, expertă în literatură sovietică, sau Iosif Moise Aldan, un „feroce stalinist fanatic“.
Mihai Novicov a fost principalul promotor al proletcultismului (al cultului proletariatului) în acei ani, deşi a fost întrecut în îndoctrinare de ceilalţi doi corifei ai sistemului sovietic adus din URSS şi instalat în România de trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii.
Cursanţii erau selectionaţi dintre muncitori, servitoare ale nomenclaturii comuniste sau evrei fără ocupaţie, precum Koch Iosefina, Vera Hudici, Ludovic Bruckstein, Tita Chiper, Leontin Leibiş, I. Bercovici, Solo Juster, Ştefan / Fănuş Neagu, Ovidiu Zotta, Ion Acsan, Rodica Toth, Aurel Schwarz, Petre Milotin („analfabet, militar în stagiu, foarte sigur de rolul lui viitor în literatura română“), H. Rubinstein („de o prostie neobişnuită“), Ştefan Băbulescu, (un „famelic, chinuindu-se să câştige bani pentru a-i da fraţilor, deja autorul unei fete nelegitime“), Lucian Cursaru („unul din cei mai siniştri elevi politizaţi“), C. Hâncu („muncitor ciocănar“), Carol Isac (remarcabil prin puternicul accent „moldovenesc“), Anton Breitenhofer (un „prost patologic“) Shaul Carmel, evreica Nina Cassian, Florin Mugur (evreu bucureştean având numele real Mugur Legrel), Horia Aramă (evreu ieşean), Radu Cosaşu (evreu băcăuan cu numele originar Oscar Rohrlich), sau eroul nostru... Horia Salem.
Fabrica de Scriitori, cum i s-a mai spus, funcţiona într-o clădire de pe şoseaua Kiseleff nr. 10, în apropiere de ambasada Uniunii Sovietice, clădire impozantă care actualmente adăposteşte sediul PSD. După ce au interzis practic cultura considerată nocivă pentru omul de tip nou, comuniştii stabiliseră că trebuie noi scriitori şi critici, „revoluţionari“. De aceea, comitetele regionale ale Partidului Muncitoresc (comunist) din toată ţara au trimis tineri până în 30 de ani la această şcoală, selecţia făcându-se pe criterii strict politice de responsabilii cu „propaganda şi agitaţia“.
Pentru forurile politice de stat toţi aceşti elevi erau foarte importanţi: „Este necesar ca biroul Uniunii şi Secţia de Propagandă a CC al PMR [numele partidului comunist, atunci] să se intereseze de soarta fiecărui absolvent al şcolii“, după absolvirea acesteia, spunea Leonte Răutu în 1951, şi astfel s-a şi întâmplat până în anii ’70 şi chiar şi după. Aceasta deşi Mihail Sadoveanu, pe atunci directorul Uniunii Scriitorilor, a spus, la un moment dat: „Din şcoala asta au ieşit tot atâţia scriitori câţi au intrat!“ (adică nici unul), deşi chiar şi el o ajutase, pactizând cu regimul.
Pentru că în realitate îl chema Hary, Salem, evreu bucureştean din cartierul Dudeşti, a renunţat la prenumele românizat de Horia, semnând simplu H. Salem. A fost trecut formal şi prin facultatea de Filologie după ce „şcoala de scriitori“ s-a desfiinţat în 1955, devenind o secţie politizată a facultăţii din Universitatea Bucureşti, Salem fiind un student tomnatic şi gazetar, totodată, „trecut binişor de prima tinereţe“ şi când s-a căsătorit cu juna Lucia Veronica din Arad, cu 22 de ani mai tânără decât el. El era născut în 1927, iar ea în 1949. Şi viitoarea prietenă, din 1991, a Luciei, mai tânăra Gabriela Vrânceanu, avea să devină Firea tot prin căsătoria cu un potent bărbat mult mai în vârstă.
După ce s-au căsătorit, Salem şi-a luat-o coautor pe tânara soţie, pe atunci, Lucia, renunţând de dragul ei la parteneriatul în ale scrisului cu prietenul său Ştefan Haralamb. Numele lui, ca autor de texte, era în anii ‘60-’80 omniprezent la radio, la televiziune şi ca, dramaturg, în teatru, dar în anii 70 intra şi ea pe piaţă, semnând cărţi alături de el, după cum arăta şi istoricul literar Marian Popa (op.citat): „Remarcabil este numărul noilor mediocri... Lucia Verona (uzează) de colaborarea soţului H. Salem pentru comediile banale Logodnicul din pom (1978), Dragoste la prima vedere (1984) şi Luna de pe cer (1985)“. Şi scriitura lui Salem pare a fi luată în râs, voalat, de criticul literar Mircea Ghiţulescu, atunci când spunea:
„Hary Salem era un bărbat frumos reprezentând, poate, tipul evreiesc cel mai reuşit... Şi, pe deasupra, norocos... pentru că a reuşit ca textele sale să fie văzute/ascultate pe scenele teatrelor, la radio sau televiziune [ca mandatat al regimului - n.n.]... Scrisul [la el] devine mai important decât gândirea, crezând că o eliberează... Supărarea pe lume te aşează la masa de scris şi nu mai este important ce scrii... cuvinte, nu numai întâmplătoare ci şi inexistente aruncate în pălăria dadaistă, apoi scoase unul câte unul şi alăturate la întâmplare.“ După Sadoveanu, cum am văzut, Salem nici nu era un scriitor veritabil, ca produs al „Fabricii“.
De fapt, mulţi dintre absolvenţii şcolii doctrinale nici nu au rămas în România. Aceştia, colegii şi prietenii evrei ai lui Salem au emigrat în Israel începând din anii ’60, precum Solo Juster, Horia Aramă şi Shaul Carmel, acesta din urmă ajungând, după ce a părăsit România în 1964, vicepreşedinte al Uniunii Asociaţiilor Scriitorilor din Israel timp de 12 ani şi fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română (ASILR), existând zeci de organizaţii ale evreilor originari din România în Israel, în frunte cu Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România şi cu Uniunea Evreilor Originari din România.
Pe lângă toate aceste organizaţii trebuie Lucia Veronica Salem să îi asigure susţinere primăriţei Firea în Israel, adică şi pe lângă Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Israel (rivala ASILR), Asociaţia Ziariştilor şi a Oamenilor de Cultură de Limbă Română din Israel, Cercul Cultural din Ierusalim (constituit din evrei „români“ conduşi de Costel Safirman), Cercul Cultural Haifa (condus de trei cucoane: Marlene Davidsohn, Francisca Stoleru şi Biti Caragiale) etc., căci Lucia Salem este consilier „cultural“ al primarului Bucureştiului şi veche prietenă mai mare, din 1991, care, în vizitele în Israel se baza, la rândul ei, pe vechii prieteni ai familiei, capabili să deschidă uşile puterii de la Ierusalim, care, la rândul ei, le poate deschide pe acelea de la Washington sau din Europa.
Gabi Firea faţă de lume ca şi în lumea evreilor, de la
compromisurile personale la cele politice şi la Capitală...
Gabriela Vrânceanu, imediat după ce a terminat un liceu industrial în 1990, a fost angajată, „în mod surprinzător, nu la vreo fabrică, ci la ziarul local Pur şi Simplu, ce aparţinea [omului Securităţii şi viitor magnat] Dumitru Sechelariu, în oraşul condus de Viorel Hrebenciuc primar şi imediat prefect al judeţului“. De fapt, Hrebenciuc, cel despre care unii confraţi din presă cred că a fost protectorul ei, fusese până în 1990 şeful comitetului judeţean al Partidului Comunist pe Bacău, dar devine imdediat primar „revoluţionar“ al Bacăului, ca membru al Frontului Salvării Naţionale, în timp ce Sechelariu era un gestionar de jocuri de noroc mecanice în Bacău dinante de căderea comunismului, fiind „autorizat“ să funcţioneze de fosta Securitate, ca după 1989 să-şi extindă rapid afacerea cu sprijinul, mai nou, al primăriei băcăuane, care i-a dat spaţii să se dezvolte.
Domnişoara Gabi ajungea apoi, la 19 ani, la Bucureşti, „chemată“ de Octav Ştireanu să lucreze ca reporter al monolitului politic de la putere (Frontul Salvării Naţionale, transformat în timp în PSD), la ziarul Azi. Iar printre patronii tipografiei proprii a ziarului fondat de Ştireanu şi Alexandru Bârlădeanu (lider al FSN, om de bază al lui Ion Iliescu) se afla şi Lucia Verona Salem, pe atunci în vârstă de 42 de ani.
Înfiinţată chiar când sosea Gabriela Vrânceanu într-un Bucureşti în care ea se pierdea zilnic, adică în 1991, „firma se numea Grupul Editorial Phi SRL, fiind tipografia ziarului Azi, oficina guvernului FSN-ist de la vremea respectivă. A fost de altfel şi momentul în care [şi] Corina Creţu a intrat în presă [la Azi, fiind cooptată şi în firma tipografică]. Dintre asociaţii firmei... Grupul Editorial Phi SRL au mai făcut parte: Iosif Boda, profesor la Şcoala de cadre a politicienilor comunişti Academia Ştefan Gheorghiu şi fost consilier al lui Ion Iliescu, Stan Ciocârlan, un activist PCR, jurnalişti şi scriitori ai fostului regim comunist printre care s-au numărat... Teodor Bulza [nomenclaturist de eşalon 2 în conducerea partidului comunist şi director până în 1990 al ziarului de partid Drapelul Roşu], Stelian Corneliu Moţiu [activist în Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din februarie 1946, apoi în PCR], Pârvu Alexandrina (autoarea printre altele a cărţii Orânduirea Social Politică a României Socialiste în opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, scoasă la Editura Politică), Salem Lucia Veronica, Ştireanu Octavian“1, şi el fost activist CC al UTC şi ziarist în perioada comunistă şi consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu apoi, sau membri ai familiei fostului demnitar comunist Niculescu Mizil.
Această adevărată familie de foşti comunişti, care nu semnau ei, direct, articolele, dar erau implicaţi în afacere, arată că ziarul Azi avea nevoie de nişte nume noi, tinere, pe care publicul să nu le identifice cu fostul regim. Astfel au apărut tinerele precum Corina Creţu (de 23 de ani) şi mai tânăra Gaby Vrânceanu (viitoare Firea). Că bătrânii sforari beneficiari de bine şi în vechiul regim, căutau tineri (tinere) cu care să ia ochii publicului reiese şi din faptul că au trecut destul de repede tipografia, cu toţii, integral, către o tânără anonimă de 24 de ani din Teleorman.
Într-o vreme când bucureştenii şi timişorenii erau ahtiaţi de aerul proapăt al presei de opoziţie, unde şi apăreau noii ziarişti de prestigiu, ai curajului, ziarul puterii îşi căuta angajaţii prin ţară, găsind-o la Bacău astfel pe viitoarea foarte tânără doamnă Firea pentru „oficina guvernamentală a FSN-ului“, cum era numit ziarul Azi.
Este greu de ştiut tot ce a învăţat-o şi cum a îndrumat-o Lucia Salem pe Gabriela Vrânceanu la Azi şi în viaţă, dar în 1992 micuţa Gabi îl cunoaşte pe afaceristul Răsvan Firea, cu 15 ani mai mare ca ea, iar cei doi se căsătoresc în 1993. În acelaşi an, ea se angajează la TVR, exact în acelaşi timp cu mentora Lucia Veronica Salem, unde stă până în 1999 (şi unde îndeplineşte, pe rând sau simultan, funcţiile de reporter, prezentator, realizator şi moderator). „Gabriela a fost mereu de o discreţie ieşită din comun - zicea un coleg de la Azi -... Tot ce pot să spun este că nouă, colegilor, nu ne spunea mare lucru despre viaţa ei personală. De exemplu am aflat că se mărită din zvonuri“. „Soţul ei, Răsvan Firea, a fost cel care a sprijinit-o în tumultoasa ei carieră chiar din primii ani. El a fost bărbatul din umbră pe care prea puţini îl cunoşteau...“ (Adevărul, 28.01.2010)
Greu de spus şi ce a creat-o ca personalitate pe tânara însetată de parvenire, deşi tot ea explică, indirect, într-un interviu în revista Tango (nr.1 din mai 2005) când spune că totul i se trage de la crunta sărăcie din copilărie: „Baiatul pe care-l iubeam m-a părăsit pentru că eram prea săracă ...[eu] fiind al doilea născut al unei familii sărace, cu patru copii …Cele mai dureroase momente le-am trăit în copilărie şi adolescenţă. Provenind dintr-o familie mai mult decât modestă şi neavând foarte multe din cele necesare la şcoală, a trebuit să mă confrunt cu răutăţile celorlalţi copii - copiii sunt uneori de o cruzime înspăimântătoare - care observau şi că n-am pacheţel cu mâncare, şi că sunt încălţată în pantofi vechi de trei ani, de la sora mai mare, şi hăinuţele sărăcăcioase şi multe altele de care ei râdeau. Iar eu mă simţeam umilită. Dar ce puteam face? Mama era vânzătoare şi tata muncitor necalificat, pe şantier. Stăteam şase inşi într-un apartament cu două camere“, până când ea, la 14 ani, şi-a convins mama să-l părăsească pe tatăl ei, pentru a le fi mai bine.
Spune că tatăl era prea dur, dar se pare că tocmai ea l-a moştenit cel mai bine, dacă ne uităm la versurile ei, reproduse de aceeaşi revistă: „Pitbull-ul din mine/ Ar vrea să nu se termine niciodată/ Dezlegarea de-a sfâşia...“. Şi ea şi fraţii ei aparţin epocii când Ceauşescu interzisese avorturile, făcând practic imposibile întreruperile de sarcini pentru familiile obişnuite. Tatăl a început să bea, iar familia l-a pedepsit, părăsindu-l. În schimb ea, Gabriela Vrânceanu, de foarte tânără „n-a ratat nici un moment prielnic, nici o oportunitate a destinului“, comenta aceeaşi presă.
S-a măritat prin împrejurarea că, în 1992, când era ştiristă şi la Radio Contact (post fondat de Tăriceanu), unde realiza emisiunea „Sport şi muzică pentru burtică să nu crească măricică!“, s-a învârtit de o deplasare la „Romanian Open Tenis“, la Arenele Romane, de unde să facă o transmisiune, dar ar fi rămas „blocată în loja VIP-urilor, pentru că începuse meciul“, chiar lângă un domn prosper, care a început „să-mi facă fel de fel de confesiuni despre viaţa lui, despre fostele lui căsătorii... Era Răsvan Firea, actualul meu soţ. Până la urmă am cedat, am acceptat să facem şi revelionul împreună [deşi el era căsătorit cu altă fată, cu doi ani mai mare decât ea, cu care avea şi un bebeluş - n.aut.]. Din ianuarie m-am mutat la el, iar în ultimul an de filologie eram şi măritată, şi însărcinată. Nu pot să spun că l-am iubit pătimaş, pentru că n-am iubit niciodată pătimaş“, zicea ea în 2005, când mai erau 5 ani până ca acesta să moară, iar ea vorbea despre el deja la trecut.
Că domnul Firea a ajutat-o să parvină profesional s-a aflat, printre altele, şi de la jurnalistul R.V., care a lucrat mulţi ani cu ea. Şi totul ar fi început cu anul căsătoriei, prin angajarea, în 1993, la Televiziunea Română de stat (TVR) în acelaşi timp cu mai vârstnica prietenă Lucia V. Salem.
Mai întâi trebuie spus că în cadrul TVR, ea a urcat încontinuu în schemă, prin emisiuni economice, în special financiar-bancare, în acelaşi timp în care creştea exponenţial şi afacerea soţului ei cu piese de schimb şi consumabile auto (în care o luase asociată şi pe ea tot din 1993).
Legăturile se întrevăd tot în Romanian Open Tenis (unde s-au cunoscut cei doi), afacere sportivă a lui Ion Ţiriac, demarată în 1992, la care a cuplat ca sponsor şi Banca Naţională a României, prin voia guvernatorului Mugur Isărescu. Şi Mugur Isărescu, şi Ion Ţiriac, ca şi viitorul patron de presă al Gabrielei Firea, Dan Voiculescu, erau cu toţii înfrăţiţi ca membri ai Clubului de la Roma, filiala România. Ion Ţiriac era şi importator de autoturisme străine (iar Răsvan Ion Firea stătea pe aproape ca importator de piese auto), dar şi bancher, cultivând o bună relaţie, de aceea, cu BNR-ul condus de Mugur Isărescu, la organizaţia căruia (Club of Rome) cotiza.
Spectacolele private de tenis ale lui Ţiriac se desfăşurau anual în Bucureşti, la sfârşitul lui aprilie, la „Arenele Băncii Naţionale a României“ şi vehiculau milioane de dolari, dar nu din banii lui, ci din sponsorizările pe care le obţinea cu uluitoare uşurinţă de la instituţiile statului, cum era Banca Comercială Română (BCR), până la privatizarea acesteia. De aceea, turneul s-a chemat la început „BCR Open Romania“, iar apoi „BRD Năstase Ţiriac Trophy“, fiind finanţat de Banca Română de Dezvoltare (BRD), sub binecuvântarea BNR. Prietenia Ţiriac-Isărescu era atât de mare, încât în 2012, când mişcările de stradă au dus la căderea guvernelor Emil Boc şi M. R. Ungureanu, Ţiriac îl propunea pe Isărescu premier.
Astfel se poate vedea că juna madam Firea devenea, la TVR, jurnalistul preferat la Băncii Naţionale, un fel de unic acreditat, dezvoltând o relaţie ciudat de puternică cu purtătorul de cuvânt al BNR, Adrian Vasilescu, iar în ianuarie 2000 a fost numită consilier de relaţii publice şi imagine al prim-ministrului Mugur Isărescu (transferat de la BNR, pentru un an, după care a vrut să fie şi preşedinte al ţării), în perioada februarie-decembrie 2000 Gabriela Firea fiind purtător de cuvânt al guvernului.
Din 2001, deoarece Isărescu nu a ajuns preşedinte, astfel încât să o ia şi pe ea consilier la Cotroceni, Gabriela Vrânceanu Firea lucrează la Antena 1 tv şi la grupul de care ţinea aceasta, Intact, patronate de Dan Voiculescu. Aici realiza diverse emisiuni precum Săptămâna Financiară, pe care o transformă şi în revistă personală (cu banii lui Firea), în asociere cu trustul lui Voiculescu. Foarte interesante amintirile lui Robert Veress:
„Cu mai bine de un deceniu în urmă, când publicaţia la care a fost director şi co-patron a luat fiinţă, soţul ei, Răsvan Firea, a vrut ca eu să fiu redactorul care să se ocupe de investigaţii. Mă ştia demult domnul Firea. Venise de câteva ori, cu jalba-n-proţap, la redacţia Adevărul. Avea o firmă de consumabile auto şi era carotat de un competitor cu mari pile. Atunci când am putut obţine probe, am publicat ce am considerat că este de interes public. A fost mulţumit de modul în care mi-am făcut treaba... Când m-a sunat Gabriela Firea şi mi-a făcut oferta de a lucra la Săptămâna Financiară, am avut o dublă reţinere: pe de o parte, intram în trustul Intact şi era limpede că asta implica să servesc interesele lui Dan Voiculescu; pe de altă parte, eram convins că recomandarea decisivă venise de la Răsvan Firea, nu de la I. B., cum îmi spusese Gabriela Firea. Iar asta putea însemna ca eu să intru într-un potenţial conflict de interese, dacă mi s-ar fi cerut să continui investigaţiile în domeniul consumabilelor auto.
Soţii Firea au dorit să mă liniştească şi m-au invitat la o discuţie în trei, în care mi-au garantat că voi avea independenţă editorială - cel puţin la fel de extinsă precum cea de la Adevărul şi Cotidianul, redacţiile în care activasem, până atunci.
Am apreciat, la momentul respectiv, francheţea Gabrielei Firea, care mi-a spus că nu mi se va cere să-i atac pe adversarii lui Voiculescu, dar nici nu voi putea „muşca mâna care mă hrăneşte“. Mi-a dat un argument care, în bună parte era valabil, că la orice trust de presă aş lucra, din România sau de „afară“, nu aş putea să atac interesele patronului acelui trust. Şi nici nu există milionari „uşi de biserică“... Timp de peste un an de zile, angajamentul a fost respectat... Ulterior, însă, a venit momentul de care mă temusem de la bun început. Răsvan Firea mi-a zis că are probleme grave cu «unu» şi m-a rugat «să-l ajut». Ca «probe», ar fi trebuit să mă servesc de declaraţiile unor apropiaţi ai săi, care nici nu doreau să apară cu identitatea reală. Am refuzat, iar consecinţa a fost că Gabriela Firea m-a dat afară. Nici nu s-a mulţumit cu atât: ulterior, aflând că mă angajasem la Gândul, l-a sunat pe Cristian Tudor Popescu să-l avertizeze că a făcut o greşeală, că «încălzeşte şarpele la sân»“.
Afacerile în presă le-a făcut mai mult pe banii familiei magnatului Dan Voiculescu (căreia i-a cam dat ţeapă, dar acesta nu s-a supărat) şi pe publicitatea primită de la Ion Ţiriac. Chiar ea, Gabi Firea, povestea că: „În 2006 am fondat, alături de Camelia Voiculescu o nouă companie de media în cadrul Trustului Intact: Media Casa Press, care a editat, pentru început Felicia, o revistă..., iar din 2008 Financiarul, un cotidian de informaţie economică şi de business... În noiembrie 2011, Trustul Intact şi-a reorganizat complet activitatea, iar revistele de business şi-au încetat apariţia pe print...“. Ce nu spunea Firea, este faptul că şi săptămânalul Săptămâna Financiară, deşi afacere exclusivă a soţilor Firea, era asociată financiar, din 2005 chiar, tot trustului familiei Voiculescu (Intact).
Săptămâna Financiară este primul faliment marca Firea, petrecut în mai 2012... O revistă în care ortacii lui Felix [Voiculescu] predau lecţii de afaceri s-a dus în cap în numai 3 ani cu Găbiţa la butoane“1. Peste 10 milioane de lei datorii şi active de circa 3 milioane sunt cifrele dezastrului produs de companie, care mai avea şi obiceiul de a încasa banii pentru publicitate cu mult timp în avans, precum de la Hyundai Auto România a lui Ion Ţiriac şi Romprest, care şi-au luat ţepe pe încredere, în timp ce companiile şi mai prietene Intact Media Group şi Antena TV Group „au îngropat în priceperea Găbiţei peste 5 milioane de lei (1,1 milioane de euro)“.
Casa Media Press SRL, parteneriatul în asociere directă cu familia Voiculescu este „al doilea şut tras de Firea în dinţii creditorilor“. Circa 4,7 milioane de euro este suma pe care o contabiliza, ca datorii, în 2013 firma preluată de Firea în administrare. Din această gaură, vreo 300.000 euro sunt datorii la stat... Cum s-a ajuns aici: Din 2007, Crescent, firma „preluată“ de la Securitate de Voiculescu, începuse alimentarea conturilor Casa Media Press SRL, căci, în calitate de director general, Vrânceanu Firea semna un contract de împrumut de 100.000 de euro cu „puşculiţa lui Felix“, Crescent Commercial and Maritime. La acest contract s-au adăugat adiţionalele, aşa că la finele lui 2010 Vrânceanu Firea avea de restituit către Crescent suma de 400.000 de euro şi 1,830 milioane de dolari. Banii erau pentru a-şi face o tipografie proprie, dar, în loc de dezvoltare, Firea intră cu firma în faliment, în 2014, fără ca voiculesciana Crescent să se înscrie la masa credală ca să îşi recupereze „împrumuturile“.
Anul 2010 fusese, însă, unul crucial însă pentru Gabi Firea, căci îi murea bogatul soţ şi se mărita degrabă cu „săracul“ primar Pandele.
Soţii Firea fuseseră, de fapt, buni parteneri de făcut bani, combinaţie în care presa pe care o făceau devenise o măciucă de lovit adversarii, concurenţii sau piedicile din cale. Exact acest lucru făceau şi împreună cu grupul Intact, cu care colaborau din plin. Potrivit stenogramelor convorbirilor telefonice din „dosarul spionilor din Energie“, cu principal inculpat Dorinel Mucea, adjunct la Oficiul de Privatizare din Industrie şi membru în consiliul de administraţie al Petrom, Răsvan Firea îl şantaja pe acesta din ianuarie 2006 pentru a avea acces la dosarul privatizării Petrom, document secret la vremea aceea. Interesul „jurnalistic“ venea şi din faptul că soţii Firea deţineau compania Vanem, ce se ocupa şi cu distribuţia de consumabile auto prin intermediul benzinăriilor Petrom, căci o dată cu privatizarea Petrom în favoarea austriecei OMV se proceda şi la retragerea unor produse româneşti din staţiile companiei, decizie groaznică pentru afacerea familiei Firea, deşi dispunea şi de câteva magazine proprii, în Bucureşti mai ales.
Dar firma soţilor Firea, Vanem Comerţ şi Servicii, ce vindea componente şi accesorii auto, le şi producea pe unele dintre acestea, precum lichidul de frână şi antigelul, într-un fost SMA de lângă Otopeni, „în nişte barăci cu pământ pe jos, îngheţau mâinile oamenilor care lucrau..., avea vreo 10 angajaţi“. Muncitorii au început să se ducă la firma competitoare Vesta Investmenti, unde li se ofereau condiţii mai bune. „Ofeream condiţii normale - spune directorul Vesta, Radu Spirea -, şi de aici a început să mă ameninţe [Firea] că ce fac, că ce dreg, iar prin 2000-2001 au început să apară şi materialele de presă [impotriva mea]... Deşi a murit individul (Răsvan Firea, soţul Gabrielei Firea), ea continuă. Chiar zilele trecute (iunie 2016] a afirmat că nu se lasă până nu mă face“.
Răsvan Firea a murit pe 24 ianuarie 2010, la vârsta de 55 de ani, din cauza unui atac cerebral, la Spitalul Fundeni, dar ea, din motiv că îl îndepărtase de vechea familie, dar şi din altele, poate mai importante, a vrut ca să fie înmormântat în secret, departe de ochii lumii, astfel încât a anunţat că ceremonia va începe la ora 1300, când de fapt se şi încheiase la ora 1100, încât nici fiul din căsătoria anterioară nu a putut să îl mai vadă. Mai mult, deşi se dă credincioasă practicantă, nu a aşteptat nici măcar anul de doliu până a sărit, în câteva luni, în patul noului ei soţ, Florentin Pandele, primarul Voluntariului, orăşelul de lângă Bucureşti.
De fapt, în septembrie 2010, la 8 luni de la decesul lui Firea, ea declara că în „ultimul an am primit trei trei cereri în căsătorie“, dar „m-am măritat cu Pandele ca să nu trăim în păcat“. Mai zicea că Florin Pandele era amic cu Răsvan Firea din 1998 şi că „m-a invitat să vizitez catedrala din Voluntari“ imediat după moartea soţului. Prietenia răposatului Firea cu Pandele a venit, cel mai probabil, atunci când Răsvan Firea a început să investească în imobiliare în Voluntari, cot la cot cu o seamă de israelieni, care s-au concentrat pe zona Pipera, căci, deşi o periferie de lux a Bucureştiului, supra-numită şi „al doilea centru al Bucureştiului“, Pipera este, administrativ, un cartier al Voluntariului, oraşul apendice al capitalei. Iar soţii Firea aveau din anii ’90 o imensă vilă în Voluntari-Pipera, vila 90 de pe strada Nicolae Iancu, întinsă pe numerele 12-26, unde şi locuiau, fiind buni vecini cu o întreagă lume cosmopolită foarte bogată, cu care se şi împrieteniseră, ca şi primarul Pandele.
Aşa se face că Florin Pandele şi Gabi Firea i-au avut ca naşi la căsătoria din primărie, în 2010, pe o pereche de religie iudaică: „un cuplu de prieteni de-ai lui Florin, Daiana Voicu, manager Willbrook, şi soţul ei, Ziv, care ne-au fost naşi la cununia civilă, ei fiind căsătoriţi în rit mozaic, noi, creştin-ortodox“. Este vorba de milionarul israelian Ziv-Asher Tetelman şi de soţia sa de atunci, Daiana, Tetelman fiind în prezent căsătorit cu Raluca Sandu, fiica lui Mircea Sandu, fostul şef al Federaţiei Române de Fotbal, care şi el locuieşte în Pipera.
Alina Ban Tarcevschi i-a fost, în schimb, Gabrielei Firea, naşă de cununie religioasă, alături de soţul ei, Cristi, în aceeaşi zi în care evreii le erau, ei şi lui Pandele, naşi civili. Toţi aceştia au petrecut împreună la nunta ţinută cu uşile închise, iar Alina Tarcevschi avea să fie numită de Firea drept şef de cabinet la Primăria Capitalei, din februarie 2017 (pe soţul acesteia îl cheamă, de fapt, Florin Cristian Tarcevschi, nume sub care este angajat al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (STS), unitate militară cu rang de serviciu secret. A treia pereche de naşi ai nunţii a fost „latifundiarul de Pipera“, Gigi Becali, împreună cu soţia lui, Luminiţa.
Pe atunci George Becali era europarlamentar, din 2009, dar Firea nu mai vrea să îşi amintească că şi acesta i-a fost naş de cununie în 2010, acesta fiind prietenul exclusiv al lui Pandele, mai ales de la începutul anilor 2000, când au demarat marile afaceri cu terenuri de la Pipera, concomitent cu alegerea lui Pandele ca primar al Voluntariului, terenuri care astfel au ajuns pe mâna foarte multor străini, în afară de clanul verilor Becali, de Ion Ţiriac sau de Puiu Popoviciu, foarte mulţi dintre aceşti străini fiind evrei, precum miliardarii israelieni Eyal Ofer (a cărui directoare de la firma Willbrook, Daiana Voicu, convertită la iudaism, era, în 2010, alături de soţul ei israelian1, naşă de cununie pentru Pandele şi Firea), Lev Leviev, Shimon Galon sau evreul maghiaro-israelian Uri Heller (totodată investitor imobiliar şi în Ungaria şi Cehia)2.
Mai întâi, între Pandele şi clanul Becali a fost scandalul cu Giovani Becali, când acesta din urmă avea nişte probleme privind nişte terenuri cu primarul şi s-au bătut de trei ori public, precum golanii. Mai mult, Giovani Becali voia ca Pipera, unde îşi avea clanul terenurile, să se lipească mai degrabă de Bucureşti decât de Voluntari, cum voia Pandele, ca să transforme comuna în oraş, ceea ce a şi reuşit, până la urmă. Tensiunile se acumulaseră tocmai pe marginea afacerilor cu terenuri de lux. „Totul a început acum o lună, când am făcut referendum ca Voluntariul să devină oraş şi să păstreze Pipera. [Giovani] Becali voia să rupă zona de sub administraţia Voluntariului şi de atunci mă ameninţa că vine cu oamenii lui şi mă zboară. Voia să-şi facă afacerile lui nestingherit“, povestea în 2003 Pandele, ca primar. Giovani Becali replica tot atunci că Pandele „o să aibă probleme cu Justiţia pentru câte hectare de teren de lux a vândut“, ca şi faptul că s-a „dat cu PSD-ul“, deşi era primar liberal, ca să îşi facă afacerile sub guvernul lui Adrian Năstase, cel controlat de Al. Bittner, care şi-a început afacerile şi el ca „liberal“, drept consilier al primarului PNL Crin Halaicu.
I-a „împăcat“ vărul lui Giovani, George (Gigi) Becali, care era cel mai mare proprietar de terenuri din zonă atunci. Gigi Becali şi-a construit proprietatea în anii ’90 prin cesiunea drepturilor de proprietate a unor terenuri litigioase, dar mai ales prin celebrul schimb cu Armata, când ministru al Apărării era Victor Babiuc, care a primit mită de la Becali (a se vedea pagina 201), acelaşi Babiuc poreclit şi Mossadiuc datorită afacerilor militare pe care le încheia cu israelienii şi care l-a avut prin toate funcţiile pe unde s-a plimbat (Interne, Apărare, Curtea de Arbitraj) drept consilier pe un evreu pământean, pe „politologul“ Vladimir Pasti. Becali nu a urmărit să investească pe aceste terenuri, ci să vândă bucăţi din ele. Una din marile sale tranzacţii a fost vânzarea unei suprafeţe de 2 hectare lângă podul din Aviaţiei, pentru 10 milioane de euro, britanicului de la Portland Trust Robert Neale. Astfel a ajuns de la aproape 1000 de hectare la sub 400.
Dar prin trustul Portland al lui Robert Neale acţionează de fapt (ca finanţator din umbră) fondul american Apollo Real Estate, la rândul lui divizie a Apollo Global Management, fondat de evreul Leon David Black (fiul lui Eli M. Black, „a prominent Jewish businessman“, emigrat în SUA din Polonia) împreună cu alţi evrei miliardari „americani“ (Joshua Harris, Marc J. Rowan şi Tony Ressler).
[Afacerile lui Gigi Becali cu israelienii, tot via ministerul Apărării, nu s-au limitat numai la cele cu terenuri. Am arătat la pagina 30 cum el a vândut de la Uzina Mecanică de Armament Drăgăşani (care a luat-o de la statul român) milioane de cartuşe de infanterie către armata israeliană.]
Mai sunt în acest centru bucureştean al bogaţilor şi investitori turci, maghiari, în afară de cei câţiva români şi mulţi evrei. Aşa că, pe lângă zonele machedonilor, a vilelor fotbaliştilor, există la Pipera şi mini cartiere sau mici enclave evreieşti, o aglutinare (sau autoghetoizare) de expaţi evrei (preponderent israelieni). Este şi normal să se fi întâmplat astfel, căci cei mai mari dezvoltatori din nordul capitalei sunt cei israelieni, aceştia construind şi clinici medicale private la Pipera-Voluntari. Bunăoară, toţi directorii şi şefuleţii israelieni de la Hotel Bucureşti, după privatizarea acestuia, erau vecini într-un cartier de vile din Pipera, locuind alături de alţi evrei. Tot aici are două săli de evenimente şi secretarul de stat israelian din guvernul Grindeanu, Ilan Laufer, de la „Ministerul pentru Mediu de Afaceri“, unde s-a şi căsătorit, la Scala Events Pipera, sala lui, în rit iudaic, cu convertita Alina Crăciun, o mare nuntă evreiască în cartier, cu români pe margine. Pe această Alina Laufer, Gabriela Firea, ca primar al Bucureştiului, avea să o numească administrator în nou creata, în aprilie 2017, „Companie Municipală Sport pentru toţi - Bucureşti SA“.
De fapt, în zona de nord a Bucureştiului trăiesc 250.000 de corporatişti, sfert de million ce dimineaţa se revarsă în Bucureşti spre locurile de muncă, cele mai selecte zone rezidenţiale fiind cartierele israeliene din Pipera: Oxford Gardens (a lui Eyal Ofer) şi Afi Gardens (a lui Lev Leviev).
„Elita“ cosmopolită a acestei lumi păstorită ca primar de Pandele, a început să se amestece şi în afaceri şi în crime şi, cel mai secret, şi în politică. În acest sens este elocvent celebrul caz al mafioţilor israelieni Simhon Efraim Atzmon şi Kastro Charli, care îşi aveau stabilit centrul de acţiune în Pipera („într-un complex de apartamente de lux din nordul capitalei“), unde sechestrau alţi israelieni bogaţi, storcându-i de uriaşe sume, până ce au fost prinşi, în 2013. Metodele: şantaj prin răpiri, ameninţări cu pistolul şi la adresa vieţii familiei, bătăi crunte etc.
Israelienii mafioţi treceau drept persoane religioase în public, frecventau sinagoga Yeshua Tova din Piaţa Romană (din centrul Bucureştiului) şi pozau în persoane „seriose şi decente... ajutau nevoiaşii şi se rugau pentru comunitatea lor“. Ei sunt căsătoriţi cu românce, iar Kastro Charli apărea ca „un familist convins“, deşi era şi un „mare lăudăros“, zic evreii lui de la Sinagoga, când se fălea cu cunoştinţele lui din mediul politic românesc sau când se expunea cu o limuzină Lincoln Continental şi se mândrea cu doi câini agresivi de rasă rottweiler pe care îi creştea. Avea şi mai multe restaurante în România, inclusiv o şaormerie, nu era doar un simplu „recuperator“. Dar dacă dintre victime s-au plâns procurorilor români doar afacerişti evrei, între interlopi se aflau recrutaţi şi autohtoni precum luptătorul de K1 Tolea Ciumac sau recuperatorul machedon Mihai Mila, apropiat din Pipera al familiei Becali, zis şi „nepotul“ lui Gigi Becali, devenit „recuperator pentru israelieni“!
Printre complicii mafiei israeliene de Pipera erau însă şi „esteticianul vedetelor“, evreul Morad Iancu, care aplică „Terapia Dracula“ (ce ar reda tinereţea bazându-se pe injectarea unui ser obţinut din sânge, mondenul Cătălin Botezatu fiind unul dintre clienţi, şi alţii ca el, căci mai toate vedetele au casă în Pipera) sau „Regele cazinourilor“ din România, israelianul Simhon Efraim.
Nici Florin Pandele însuşi, primarul, nu a fost creştin până în 2003 când naş de botez i-a fost vărul său Ion Bogaciu, viceprimar de Voluntari, preşedinte al organizaţiei locale PDL la un moment dat, iar preotul care l-a creştinat pe Pandele a fost Dorinel Rădulescu, preotul bisericii din cartierul Negro-Pontes din Voluntari. Ceremonia botezului „a avut ca scop să îndepărteze o convertire mai veche a lui Florin Pandele de la ortodoxie la o religie exotică compusă dintr-o mixtură de anglicanism, budism zen şi fetişism, căpătată în Marea Britanie, pe vremea când, zicea el, era căpitan de vas.
Acest văr al lui Pandele, Ion Bogaciu, este o figură locală controversată privind afacerile murdare cu terenurile din Pipera, urma banilor, milioane de euro, ducând până la primarul Florin Pandele, lovit de o ciudată (suspectă chiar) sărăcie, conform declaraţiei de avere, dar care îşi ţinea ascunsă, zice-se, agoniseală pe numele rudelor „amantei Anca“ (A. B. Popescu), în casa căreia (de fapt a lui, zic localnicii), de un lux sufocant şi de prost gust, locuieşte Pandele împreună cu Gabriela Firea.
Pe Anca o chema Oegaru la începutul anilor ’90 când era o tânără jurnalistă ca şi Gabi Vrânceanu Firea şi Corina Creţu. Fiind ataşată de presă pe lângă poliţie, devenise o apropiată a ofiţerilor de presă ai Poliţiei Capitalei şi ai IGP, ca şi alţi jurnalişti, precum Sorin Ovidiu Bălan sau Mirel Curea, ea bându-şi adesea cafeaua de dimineaţa în birourile maiorilor de poliţie respectivi, cu care s-a şi împrietenit, conform unor foşti colegi, care adăugau: „Unii poliţişti ne sprijineau la vedere, alţii o făceau discret, confirmându-ne informaţiile cu care veneam în urma propriilor investigaţii. Nu de puţine ori le-am fost noi de mare ajutor, furnizându-le mărturii sau probe la care ei nu ajunseseră.“
Anca Oegaru ar fi devenit Popescu printr-o căsătorie şi sub numele de Adriana Bianca Popescu (deşi a contiunat să semneze Oegaru, ca jurnalistă), a încheiat marile afaceri imobiliare legate de numele lui Pandele. Mai înainte însă a stat în SUA, din 1992 până în 2002, unde a fost şi corespondent de presă (pentru ziarul Ziua, mai ales). Despre enigmatica plecare în străinătate, foştii ei colegi spuneau că este „plecată cu sorcova“, fiindu-le necunoscut adevăratul motiv (în Washington şi-a crescut şi fetiţa Joanna), dar în 2003 o găsim în Voluntari în afaceri pentru familia lui Pandele.
Ea era atunci jurnalist la ziarul comunei Voluntari, înfiinţat de Pandele şi intitulat Republica IF, dar mai publica şi la CorectNews sau la bizara revistă Acum (acum.tv), unde, în afară de politrucii Traian Ungureanu şi Cătălin Avramescu (cel care cerea folosirea bombelor nucleare cu neutroni lansate de la distanţă în Irak) mai publică soroşista Sabina Fathi şi o seamă de evrei, precum „vânătorul de antisemiţi“ de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Boris Marian (ce-şi zice şi Mehr)1, Dorel Schor, Robert Tracinski, Bernel Leibovici, Victor Eskenasy, Adriana Moscicki sau Richard Ebeling, fiind chiar condusă de o echipă de evrei (Ştefan Maier redactor şef, Al. Leibovici şi Wanda Orenstein secretari de redacţie).
************************************
Peste 35 de milioane de euro trebuie să fi trecut prin „conturile ei“, din câte se ştie, de pe urma terenurilor retrocedate de primarul Pandele unor localnici (de fapt, conform actelor notariale, banii au fost plătiţi cash), pentru ca în 2016 declaraţia ei de avere depusă la Parlamentul român, unde Adriana Bianca Popescu (alias Anca Oegar) a fost angajată cu ajutorul Gabrielei Firea drept „referent“ la Comisia Juridică, să conţină zero proprietăţi, zero bani şi zero venituri. Cu toate acestea, deşi ameninţată cu procese, presa aflase ceva şi vorbise.
Victimele erau localnici amărâţi sau bătrâni din Voluntari care, până nu semnau angajamente de vânzare ulterioară, nu-şi primeau de la primărie pământurile ce le trebuiau retrocedate. De acest aspect se ocupa Grigore Niculae, cumnatul viceprimarului din Voluntari, Ion Bogaciu, văr cu Pandele, totodată. Apoi, după retrocedare, terenurile erau cumpărate în primă fază de Anca Popescu-Oegaru, „intermediarul strategic al grupului Voluntari“, pentru a fi apoi imediat revândute. „Toţi banii au fost plătiţi în cash, doamnei [Adriana Popescu] şi avocatului, domnului Hriţcu (Andrei Hriţcu, un apropiat al primarului Pandele - n.aut.). Ei doi erau tot timpul împreună. Nu am mai făcut niciun act când le-am dat banii, pentru că deja semnaseră documentele la notar“, declara magnatul imobiliar PSD-ist Robert Negoiţă, unul dintre cumpărători. La rândul lui şi Florentin Pandele recunoştea atunci către presă că Adriana Popescu îi era „o foarte bună prietenă“ (îi era mai mult decât prietenă, de fapt).
Afacerea avea un profit imens, căci le plăteau localnicilor un preţ de vreo sută de ori mai mic decât cel al pieţei. Ba chiar unuia, zis Mitoi, i-au dat 0,15 euro pe metru pătrat, când preţul pieţei era de minim 100 de euro. Terenurile au ajuns fie la clienţi privaţi care au ridicat mini-cartiere de vile (cartierul Azur), fie la afaceriştii politiceni de la PSD sau PC (fost PUR), aliaţi la alegerile generale din 2004, epoca afacerilor. În viziunea unei părţi a presei, Popeasca nu a fost decât o intermediară în tranzacţiile imobiliare: „De fapt, aceasta nu a încasat niciodată banii pe care a declarat, la notar, la momentul tranzacţiilor, că i-ar fi încasat. Adriana Popescu nu a fost decât un pion într-o schemă ilegală de proporţii, prin care cele 23 de hectare de teren din Pipera au fost transferate, ilegal (în cel puţin un caz), de la proprietarii de drept la dezvoltatorii imobiliari sau la apropiaţi ai primarului PSD din Voluntari, Florin Pandele, şi ai lui Gabriel Oprea.“ (Informaţiile a trei articole de presă se completează ca într-un puzzle şi numai împreună, corelate, dau un tablou întreg al afacerilor imobiliare murdare în spatele cărora apare figura primarului Pandele: Mafia terenurilor din Pipera şi Reţeaua Pandele a lucrat pentru PSD şi PC în Evenimentul Zilei din 11 şi 12 mai 2006, împreună cu Lista lui Pandele - femeile din viaţa soţului Gabrielei Vrânceanu Firea, făcătoarea de copii, în Kamikaze din 27 ianuarie 2015.)
Una dintre firmele care a beneficiat de aceste terenuri din Pipera-Voluntari de la „doamna Anca“ este Impact SA, implicată în escrocheria MTS Leasing, societate de leasing imobiliar ce a ţepuit sute de români cu milioane de euro, lăsându-i fără vilele promise. Şeful MTS Leasing, Călin Armen, mason cu trecere în Marea Lojă Naţională din România, a dispărut. Pe numele său original Armen Eduardovici Goutchian, el provine din cartierul moscovit Solntsevskaya, cunoscut în întreaga lume drept cuibul celebrei mafii „ruse“ ce poartă acelaşi nume, având ca lideri evrei ruşi. Şi Armen a apărut în România după ce în Rusia a fost implicat într-o escrocherie de proporţii de fraudare a unui fond de pensii rusesc.
Firma MTS Leasing îşi avea sediul la vila din Pipera a lui Anghel Iordănescu, pe care şeful de facto al PSD - Ilfov cu începere din anul 2003, Gabriel Oprea îl voia magnetul de voturi la alegerile generale din 2004. Pe Pandele îl racolase deja, astfel că acesta devenise în acelaşi an primar PSD de Voluntari (părăsind PNL-ul). Împreună, Gabriel Oprea, Iordănescu (antrenorul naţionalei de fotbal a României la acea dată) şi Florin Pandele au bătut judeţul Ilfovul în lung şi în lat în campania aceea electorală, lângă ei lipindu-se şi Robert Negoiţă, protejat al lui Oprea şi promovat drept candidat al PSD la primăria Otopeni. Deoarece nu a câştigat alegerile prezidenţiale în faţa lui Băsescu şi astfel nu a adus PSD-ul la guvernare în 2005, la începutul anului 2006 Năstase a fost debarcat din funcţia de „preşedinte executiv“ al PSD chiar la Hotelul Confort de la Otopeni, ce îi aparţine acestui Negoiţă, cuplat politic atunci cu Pandele şi Oprea.
Această MTS colabora strâns cu Impact SA, firma care a cumpărat ieftin minim şapte hectare de teren în Pipera, pământ băgat în circuitul imobiliar de primarul Pandele prin retrocedările condiţionate. Iar a vorbi de „mafia imobiliară“ din nordul judeţului Ilflov înseamnă a vorbi de „Mafia Bittner-Petrache-Oprea“... a lui Adrian Năstase până în 2005. Oprea fusese crescut în funcţii de Năstase de la începutul anilor 2000 (la recomandarea lui Bittner, probabil), iar în 2003 îl primea şi în PSD ca să aducă aderenţi precum primarul Pandele (printre cele 8 case ale lui Oprea, din Ilfov şi din Bucureşti, se află şi o vilă în Pipera-Voluntari).
După ce s-a desprins de Năstase, deşi PSD-ist încă, Oprea s-a apropiat de preşedintele Băsescu, care l-a „reevaluat“ şi l-a subordonat, vârful acestei colaborări având loc în ianuarie 2009, an la finalul căruia aveau loc alegeri prezidenţiale. Mai întâi, imediat după alegerile generale din 2008, PSD-ul l-a propulsat pe Oprea în pentru funcţia de ministru de Interne, în guvernul Boc, format de PSD în coaliţie cu PD-L (partidul lui Băsescu). Sfidându-şi propria conducere de partid, Oprea l-a numit în funcţia de director al serviciului secret al ministerului de Interne (DGIPI sau „Doi şi un Sfert“-ul) pe Virgil Ardelean alias Vulpea. A fost nevoit după ce a făcut această numire să-şi prezinte demisia şi ca ministru şi din funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene Ilfov a PSD (pe care o conducea din 2004), rămânând un parlamentar „independent“, dar jocul sistemului fusese făcut.
Căci, aşa cum am arătat şi în Imperium Anglo Saxono Judeo Masonicum1, Virgil Ardelean-„Vulpea“, a participat, logistic şi informativ, la multe jocuri politice de culise, atât pentru Băsescu, cât şi în susţinerea în alegerile din 2014 a lui Klaus Iohannis. Este un fapt notoriu că Gabriel Oprea, odată repudiat în 2009 ca membru, ministru şi parlamentar PSD de către preşedintele partidului, Mircea Geoană, devenise un susţinător al lui Traian Băsescu şi al PDL-ului conducând aşa-zisul grup al „independenţilor“ din Parlament, iar în ziua alegerilor prezidenţiale din decembrie 2009 la una din locuinţele sale se întrunea de „echipa de criză“ a sistemului pentru a trage sforile ca Mircea Geoană să piardă alegerile iar Băsescu să le câştige: se aflau strânşi în acea noapte la Oprea cei doi directori ai SRI: George Maior şi Florian Coldea, şefa Parchetului General: Codruţa Kovesi, oameni din servicii, reprezentantul Grupului de la Cluj: Vasile Dâncu ş.a.
Răsplata pentru Oprea a fost cooptarea ca ministru al Apărării în guvernul Boc 2, din 23 decembrie 2009 până în 2012, formând în acelaşi timp şi un nou partid care să susţină guvernarea sau cu care să se menţină la putere, fondând adică în 2010 UNPR-ul (partidul Uniunea Naţională pentru Progresul României) al cărei preşedinte a devenit, luându-l lângă el şi pe primarul Florin Pandele, ca vicepreşedinte. Şi când conduseseră din 2004 organizaţia de Ilfov a PSD, Oprea era preşedinte iar Pandele vicepreşedinte, apoi în iulie 2012 aveau să revină la vatră cu noul lor partid, băgând UNPR-ul într-o alianţă de guvernare cu PSD-ul condus de Ponta (căruia Oprea i-a devenit vicepremier, ba a şi condus guvernul în locul acestuia, adesea), alianţă spartă în 2015 de Klaus Iohannis.
În 2010, însă, anul înfiinţării UNPR, anul morţii lui Firea şi al recăsătoriei rapide a Gabrielei Firea cu Pandele, ea avea să facă succesiunea după averea lui Răsvan Firea, în lipsa acestuia, şi făcea şi o adunare generală a asociaţilor firmei Vanem, pe care o deţinuse cu fostul soţ (A.G.A. publicată în M.Of. partea a IV-a, nr.4330/19.X.2010), prin care, în absenţa fiului din căsătoria anterioară a răposatului Firea, schimba structura acţionariatului, se numea pe sine administrator şi hotăra să închidă „punctele de lucru“ (magazinele) din Bucureşti, pe care mai apoi le-a închiriat, ajungând să încaseze zeci de mii de euro lunar. Avocata care îi făcea actele era o binecunoscută milionară, Flavia Cristina Teodosiu, angajată politic în PNL într-o vreme şi numită de guvernul Ponta şefă a portului Constanţa, avocată al cărui tată, Flaviu Teodosiu - fost decan al Baroului Bucureşti până în 1989 - este unul din fondatorii uriaşei societăţii de avocaţi Popovici şi Asociaţii, care, în 2016, derula „peste 150 de proiecte majore“ cu „peste 15 miliarde de Euro valoare cumulată a investiţiilor străine asistate“.
Gabriela Firea îşi vindea apoi şi imensa vilă din Voluntari şi se muta în „cea a lui Pandele“, în acelaşi an, 2010, zicând presei „M-am măritat cu Pandele ca să nu trăim în păcat“. Dar casa lui Pandele era cea a samsarei de terenuri de milioane din Pipera-Voluntari (despre care am vorbit 3 pagini mai sus), Anca Popescu-Oegaru, cum arăta tot presa: „A doua mare iubire [a lui Pandele] a ultimilor ani este Anca Oegar, sau Adriana Bianca Popescu... Ca un fapt divers, dar extrem de neplăcut pentru partea feminină a proaspătului cuplu, clădirea în care locuieşte Pandele cu Fireasca, mai precis 800 de metri pătraţi, adică, şi mai precis, sediul în care se află Banca Transilvania şi 2 etaje de deasupra, ar fi pe numele Ancăi Oegar. Deşi se ştie că e a lui. Oamenii bârfesc că Pandele îşi mai ţine părticele din avere pe numele ei.“ Însă, la scurt timp după apariţia acestei ştiri în Kamikaze, Anca Popescu era angajată referent la Parlament şi îşi declara o avere de zero absolut. Transferase şi ea totul, fiind cercetată.
Investindu-şi resursele şi contactele personale, dar şi ajutată şi de relaţiile lui Pandele, care, prin strânsa relaţionare cu Gabi Oprea au ajuns, la un moment dat, până în zona „mafiei lui Bittner“ şi a conducerii masoneriei române, mai ales a „lojelor Nato“ (cum vom vedea în capitolul următor), Gabriela Firea, după ce face şi o vizită în Israel împreună cu liderul PSD Liviu Dragnea, la începutul lui 2016, ajunge primar al Bucureştiului.
Am arătat ce promisiuni/propuneri parteneriale a făcut ea în Israel şi în noiembrie 2016, când era deja primar, iar acestea se pot realiza, cel mai uşor, prin cele 21 de companii ale municipalităţii pe care le-a înfiinţat la începutul lui 2017, şi care, fiind firme pe acţiuni, nu se mai supun rigorilor stricte ale legii privind licitaţiile publice etc. Iar la una din aceste societăţi, Firea a numit-o administrator pe convertita la mozaism Alina Laufer, al cărui soţ, israelianul Ilan Laufer, era secretar de stat în guvernarea PSD a lui Sorin Grindeanu, acest Laufer având şi afaceri în Voluntari.
Din expediţiile lor în Israel, Dragnea şi cu Firea s-au întors şi cu gândul de a deschide la Bucureşti un mega-centru medical de un miliard de euro, afirmând totodată că vor să aducă în România „experienţa medicală israeliană“.
Cele 21 de companii municipale ale lui Firea, care vor coopta capitalul israelian, direct sau camuflat, după cum au promis, vor trebui să acopere toate serviciile publice pentru bucureşteni, în locul regiilor.
Dostları ilə paylaş: |