Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania
Yüklə 1,07 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 5. Mântuirea acum.
- 6. O mântuire viitoare.
- Bibliografie
- 1. Slavatorul în Iudaism şi Elenism.
- 2. Mântuitorîn Efeseni şi Filipeni.
- 3.Mântuitorul în scrisorile Pastorale
- Bibliography
- RĂSCUMPĂRAREA
4. Mântuirea în trecut. Există un sens în care mântuirea a avut deja loc. Pavel poate spune “în nădejde au fost mântuiţi” (Romani 8:24), unde timpul trecut indică începutul vieţii creştine. “Prin har aţi fost mântuiţi prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi; este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Isus Cristos”. (Efeseni 2:8-10). Aceasta este poziţia tipică în scrierile lui Pavel. Mântuirea este ceva adus de Dumnezeu (sau de Cristos) şi nu există nici-o încercare umană care să poată produce acest rezultat. Paveladuce expresie după expresie pentru a sublinia adevărul că mântuirea a fost realizată numai de către Dumnezeu; nu este niciodată rezultatul iniţiativei umane sau a realizării umane. Noi vedem acest lucru de asemenea în referirea la Cristos ca şi “cap al bisericii” şi ca “Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23).
Mântuirea este trecut când apostolul spune că Dumnezeu, „pe când noi eram încă morţi în fărădelegile noastre, ne-a adus la viaţă în Cristos -prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2:5). Un pic mai târziu, el a repetat ideea esenţială, „prin har aţi fost mântuiţi prin credinţă” (Efeseni 2:8), unde din nou, timpul perfect arată spre o mântuire deja realizată. Aoristul acestui eveniment în trecut se găseşte atunci când citim, „Nu prin faptele de neprihănire pe care le-am făcut, ci datorită îndurării Lui El ne-a mântuit” (Tit 3:5). Din nou, Cristos „ne-a eliberat din puterea întunericului” (Coloseni 1:13). Pavel nu-şi lasă cititorii în dubiu faptul că realitatea mântuirii este un fapt încheiat. S-a întâmplat în trecut. 5. Mântuirea acum. Dar într-alt sens Pavel subliniază că mântuirea este aici şi acum. Evanghelia este « puterea lui Dumnezeu pentru mântuire » şi neprihănirea lui Dumnezeu s-a descoperit în ea (Romani 1 :16-17). Tonul scrierilor apostolului şi maniera trăirii lui arată că aceasta este o referire la un eveniment prezent. Din nou, el citează Isaia 49 :8, referindu-se la ajutorul lui Dumnezeu în ziua mântuirii » (2 Corinteni 6 :2). Cuvântul cu dublu sens « acum » implică un sens al urgenţei, mântuirea nu face referire la un timp anume în viitor. Mântuirea este acum. Evanghelia trebuie acceptată acum. O mântuire prezentă se are în vedere când Pavel vorbeşte de evanghelie ca “puterea lui Dumnezeu pentru noi care suntem mântuiţi” (1 Corinteni 1:18), şi când se referă la “cei mântuiţi” (2 Corinteni 2:15). “Cu gura cineva mărturiseşte mântuirea” (Romani 10:10) este o altă indicaţie a unei mântuiri prezente, nu doar una care se caută în viitor. Acesta este probabil cazul de asemenea cu “suferinţa evlavioasă” care “lucrează pocăinţă” ducând la mântuire (2 Corinteni 7:10). Mântuirea este în prezent cân Pavel întreabă retoric, « Cine-mi va scăpa acest trup de moarte ? » şi răspunde, « Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru » (Romani 7 :24-25). Pavel se referă la acest trup muritor şi la ispitirile constante către păcat pe care le dă un asemenea trup. Şi el se bucură în eliberarea pe care o aduce Cristos. In bătălia vieţii, se spune despre mântuire a fi « coiful » (Efeseni 6 :17), sau coiful poate fi « nădejdea mântuirii » (1 Tesaloniceni 5 :8). In orice caz, mântuirea este acum o parte importantă a armurii creştine. Atitudinea apostolului cu privire la mântuirea lui Israel de asemenea descoperă o tânjire ca ceva să se întâmple acum. El vorbeşte despre bunăvoinţa lui afectivă către poporul lui şi adaugă că rugăciunea lui este pentru mântuirea lor (Romani 10 :1). In timp ce, desigur, există o dimensiune escatologică a mântuirii pentru care se roagă el, accentul în acest pasaj este prezent : el doreşte ca Israel să fie mântuit acum ! Că mântuirea este prezentă se observă şi în altă referinţă către Israel, mai ales că datorită fărădelegii lui Israel mântuirea a ajuns la neamuri (Romani 11 :11). 6. O mântuire viitoare. Pavel este sigur că mântuirea este o realitate prezentă şi aceasta este o experienţă de schimbare a vieţii. Dar el în mod egal sigur că cu cât ştim mai mult din ea acum nu epuizează subiectul. El se uită către o mântuire viitoare când “tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:26), sau din nou când îndeamnă, cumva în mod mistrios, că un anume păcătos va fi “dat pe mâna lui Satan în vederea distrugerii cărnii astfel încât sufletul lui să fie mântuit în ziua Domnului” (1 Corinteni 5:5; vezi Escatologia). Sunt multe lucruri neclare nouă în acest pasaj, dar mântuirea “în ziua Domnului” cu siguranţă se referă la mântuirea finală. Aceasta este de asemenea clar în referirea apostolului la cetăţenia noastră în ceruri, “de unde vom aştepta un Mântuitor, Domnul Isus Cristos” (Filipeni 3:20). Ideea că mântuirea este mai aproape decât atunci când am crezut (Romani 13 :11) de asemenea arată spre un eveniment viitor. Declaraţiile că « tot Israelul va fi mântuit » şi « Răscumpărătorul va veni din Sion » (Romani 11 :26) pot fi înţelese în legătură cu prezentul sau cu viitorul. In orice fel le-am lua, nu există nici-o îndoială că Cristos este răscumpărătorul şi este văzut ca deţinând întreaga autoritate cerească. Pavel nu vede această mântuire viitoare ca venind pentru toţi, şi noi trebuie să ne aducem aminte că există pasaje în care, de exemplu, el stabileşte cei care sunt mântuiţi împotriva “acelora care pier” (1 Corinteni 1:18; 2 Corinteni 2:15; 2 Tesaloniceni 2:10). “Mânia” (Romani 5:9 de la care Pavel este mântuit arată spre un dezastru final. Ziua judecăţii va testa realităţile. Lucrarea unora va supravieţui focului, în timp ce a altora va fi arsă ; Pavel spune despre acesta, « Acea persoană va fi mântuită, dar ca prin foc » (1 Corinteni 3 :15). Pavel se referă aici la credincioşi şi arată diferenţa dintre aceia care au construit bine şi aceia care au construit rău. Dar oricine care a construit pe temelia pe care a aşezat-o Cristos va fi mântuit. In mod clar aceasta este mântuirea viitoare. În tratarea “omului fărădelegii” la sfârşitul veacului, Pavel spune că Domnul Isus îl va distruge pe cel rău. El de asemenea spune că această fiinţă rea va opera “cu orice fel de înşelăciune de necurăţie în cei care pier, pentru că ei nu au primit dragostea adevărului aşa încât să fie mântuiţi” (2 Tesaloniceni 2:10). Acesta este un mod neobişnuit de a pune lucrurile, dar ne aminteşte că « dragostea de adevăr » este importantă. Până la sfârşitul ultimelor zile oamenii vor pieri pentru că nu au iubit adevărul. Pavel priveşte înainte la ziua când Domnul “mă va mântui în împărăţia cerurilor” (2 Timotei 4:18). Aceasta de asemenea este implicaţia remarcii că cel îndrptăţit “va fi mântuit prin El de mânie” (Romani 5:9). Există o dimensiune viitoare în mântuire, care este importantă, pentru Pavel este clar faptul că păcătoşii în cele din urmă vor avea de-a face cu mânia lui Dumnezeu. Dar ultima eliberare a acelora care şi-au pus credinţa în Dumnezeu. Pavel citează că profetul Ioel pentru asigurarea că « Oricine cheamă numele Domnului va fi mântuit » (Romani 10 :13). « A chema» nu înseamnă a chema într-un mod superficial, ca cei care doresc pur şi simplu să evite consecinţele personale ale păcatului. « A chema » înseamnă aici o chemare autentică a Domnului care provine din convingerea că Dumnezeu poate şi va mântui şi că cel care cheamă este într-o nevoie disperată. Din toate acestea vedem că mântuirea este un termen cuprinzător, ce include o multitudine de aspecte. Câteodată mai mult decât un singur aspect apar împreună, ca atunci când apostolul spune că Cristos ne-a eliberat “de la o moarte aşa de mare” şi care ne va elibera, şi adaugă că este Cel “în care ne-am pus nădejdea că încă ne va elibera” (2 Corinteni 1:10). Pentru Pavel a fost important ca păcătoşii să fie eliberaţi de la condamnarea pe care păcatul lor o merita, şi el dă o atenţie deosebită îndreptăţirii, procesul de achitare când păcătoşii stau în faţa justiţiei lui Dumnezeu. Dar el de asemenea crede în puterea prezente a Duhului Sfânt în vieţile credincioşilor ; mântuirea include un triumf continuu asupra forţelor rele. Şi Pavel priveşte înainte la sfârşitul acestui veac şi vede mântuirea având efect de-a lungul veşniciei. Nu ar trebui să considerăm mântuirea pur şi simplu negativă, ca « eliberare din … ». Este şi aceasta, dar mai mult decât atât. Implică împlinire, bunăstare, sănătate, bunătate. Astfel, Pavel spune că Cristos « ne-a eliberat din puterea întunericului », dar a adăugat imediat « şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului Său preaiubit » (Coloseni 1 :13). Bibliografie. W. Foerster and G. Fohrer, “swv/zw ktl,” TDNT VII.965–1024; E. M. B. Green, The Meaning of Salvation (London: Hodder, 1965); R. Haughton, The Drama of Salvation (London: SPCK, 1976); G. F. Hawthorne, Philippians (WBC 43; Waco: Word, 1983); D. Hill, Greek Words and Hebrew Meanings: Studies in the Semantics of Soteriological Terms (SNTSMS 5; Cambridge: University Press, 1967); W. L. Liefeld, “Salvation,” ISBE 4.287–95; H. R. Mackintosh, The Christian Experience of Forgiveness (London: Nisbet, 1927); L. Newbigin, Sin and Salvation (London: SCM, 1956); C. A. A. Scott, Christianity According to St. Paul (Cambridge: University Press, 1927); R. A. Ward, Commentary on 1 & 2 Timothy & Titus (Waco: Word, 1973).
2. Mântuitorul în Efeseni şi Filipeni. 3. Mântuitorul în scrisorile Pastorale.
Pavel a trăit şi a lucrat într-un mediu cultural unde termenul de mântuitorputea fi artibuit dumnezeilor şi oamenilor. Dumnezei ca Zeus, Asclepius, Serapis, Isis şi Sandon-Heracles (din oraşul natal al lui Pavel) au putut fi numiţi “Mântuitori” pentru reputaţia lor, abilităţile lor de a elibera de la moartea periodică a naturi, de la boli, sau de caracterul muritor şi de agonia vieţii(see Religions). În conducerea cultelor elenistice care au urmat dupa Alexandru cel Mare onoarea divină a fost atribuită conducătorilor în viaţă şi moarte. Astfel duppă moartea lui Ptolemy I (c. 280 b.c.), el şi saoţia lui Berenike au fost onoraţi ca şi theoi soµteµres, “dumnezei Mântuitori.” Potlemy al doilea şi saoţia lui Arisone II au fost deificaţi încă din timpul vieţii. De asemnea, începându cu Augustus, Împăraţilor Roamani le-a fost dat titlul de “domn” şi “Mântuitor” în cultul împăratului, care în particular a dominat in oraşele din Asia mică. În cazul conducătorilor salvarea a fost evidentă în sfârşitul războiului şi slujind ca un mare binefăcător (euergeteµs) în a aduce pace şi prosperitate (ştirea acestei păci a fost frecvent numită euangelion, “vestea bună”). Astfel organizaţia deificarii a cxuprin lume pe o distanţă mare soµteµr (vezi Bousset, Foerster şi Fohrer, Nock, Wendland). În timp ce şcoala de istorie a religiei a atribuit folosirea cuvântului “mântuitor” în creştinismul timpuriu (şi domn) la misterele religiei elenistice(e.g., Serapis şi Isis; vezi Bousset), o astfel de relaţie genetică de atunci a fost dezacredită.Într-o oarecare măsură soµteµr au fost folosite de dumnezei, eroi şi oameni în primul secol, ar trebuii văzut ca o evidenţă cum termenul a putu fi folosit ca o venerare a unei figure transcedentale, ca o amintire binevenită cum termenul soµteµr s-ar putea să fie greşit înţeles când este atribuit lui Isus, şi în contrast cu proclamarea Creştinismului timpuriu făcută de Crtistos. Mai mult ca un fundal pentru mântuitor în scrierile lui Pavel este folosirea termenului din Vechiul Testament. Acolo este primul Dumnezeu chemat “Mântuitor, Mântuitor” sau identificat ca unul care adduce salvarea(e.g., Deut 32:15; Mic 7:7; Hab 3:18), în special în Psalmi(e.g., Ps 4:5; 27:1; 62:2) în Isaia(e.g., Is 12:2; 45:15, 21; 60:16; 63:8). Totuşi oameni pot fi chemaţi Mântuitori, ei slujesc doar ca şi agenţi ai salvării lui Dumnezeu(e.g., Judg 2:16; 3:9, 15; 2 Kings 13:5; Neh 9:27). Venirea împărăţiei lui David nu afost niciodata identificată ca “salvare,” prin Zharia putem vorbi despre el ca “având salvare” (Zech 9:9; cf. Servant, Is 49:6). LXX mereu foloseşte soµteµr să traducă cuvântul evreiesc (“salvare”), (“eliberare,” “a salva,” “salvare) şi participiu (“Mântuitor”). Textele greceşti al iudaismului timpuriu nu folosesc soµteµr figura mesianică cid oar se limitează la Dumnezeu (Wis 16:17; Sir 51:1; Bar 4:22; 1 Macc 4:30; 3 Macc 6:29, 32; 7:16; Pss. Sol. 8:33). 2. Mântuitorîn Efeseni şi Filipeni. În afară de epistolele pastoraletermenul mântuitorapare numai în Efeseni 5:23 şi Filipeni 3:20. În considerarea acestor pasaje esate instructive să comparăm utilizarea din fapte 13:23, unde Luka înregistrează predicile timpurii ale lui Pavel. În faptele Apostolilor 13:16–41 Pavel se adresează Iudeilor şi Neamurilor temătaore de Dumnezeu în sinagogă din Pisidia Antiohia(Fapte 13:14) în prima lui călătorie misionară. El îl proclamă pe Isus ca “Mântuitor” pe care “Dumnezeu la adus în Israel” (Fapte 13:23 NIV) din linia lui David (Fapte 13:22–23). “Mesajul de salvare”a lui Pavel (ho logos teµs soµteµrias, Fapte 13:26), care este al lui Isus ca Mântuitor, focalizat pe moartea şi învierea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, în plinătatea prophetic a scripturii. De asemenea nu este nici o dovadă a cuvântului Mântuitor să fi fost un titlu Mesianic în perioada Noului Testament (Foerster, 1014), cu toate acestea Isus este trimis ca Mântuitor(Fapte 13:23) care adduce iertare de păcate şi justificare, care sunt primte prin credinţa în El şi în victorioasa lui lucrarea de răscumpărare(Acts 13:38–39). Aceasta este compatibilă cu predicarea în Fapte Acts 5:31 (cf. 2 Pet 1:1, 11; 2:20; 3:2, 18) al lui Petru, precum şi procalmarea îngerilor în Luca2:11 (cf. Lk 1:47) şi semnificaţia ataşată numelui lui Isus în Matei1:21 (“El va mântui pe oameni de păcatele lor”). În Filipeni 3:20 mântuitor este folosit într-un context escatologic. Pavel reaminteşte filipenilor căci cetăţenia lor este în ceruri, de unde “aşteaptă un mântuitor, Domnul Isus Cristos” (cf. 1 Thess 1:10). La venirea lui va lua “trupul stării noastre smerite,” şi-l va face asemenea “trupului slavei Sale”, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile. (Phil 3:21; cf. Phil 2:9–11). Contextul excatologic al al numelui corespunde cu felul în care Pavel foloseşte termenul mântuire ca să complecteze lucrarea de salvare al lui Dumnezeu spre sfârşit. Dintr-un punct de vedere critic , acesta este singurul mod în a folosi cuvântul mântuitor în generala cunoşinţa a scrisorilor lui Pavel. Unii au susţinut ca folosirea termenului de mântuitor în Filipeni 3:20 este datorită tradiţiei pre-Pauline, la acest punct(vezi comentariile) Pavel,a avut dezvoltată metafora de cetăţean al pământului şi al cerului, sau comunitate(politeuma), doreşte să facă un contrast între “venirea mântuitorului,” cu un împărat pământesc ca “Salvator.” Efeseni5:23–32 deyvoltă relaţia lui Cristos cu Bisreica ca trup al lui Cristos(vezi Body of Christ). Pavel discută despre cum soţii ar trebui să iubească şi să se ăngrijească de nevestele lor (Eph 5:25–32) prin analogia cu Cristos, care este capul bisericii şi —el adaugă—“ el insuşi este mânturitor al trupului” (Eph 5:23). Semnificaţia lui Cristos ca “Mântuitor la trupului” pare să fie destul de clară: este adăugată în moartea lui plină de dragoste pentru biserică, curăţînd-o de păcat(Eph 5:26), el prezintă un Dunmezeu nepătat (Eph 5:27) şi se îngrijeşte de bunăstarea lor (Eph 5:29). Aici luv’crarea Salvatorului este văzută ca o realizare a escatologiei. Efeseni 5:23–32 zugrăveşte imaginea lui Cristos ca şi Mântuitor care include idea de salvare de la distrugere, păcat şi moarte şi a protecţiei şi a providenţei. Dar punctu de comparaţie poate fi decis între Efeseni5:23 şi Filipeni3:20: în amândouă cazurile tema supuneri apare cu termenul Mântuitor, ca şi cu termenul “Domn” (cf. Fil 3:20; Ef 5:22). În Filipeni 3:21 următoarea lui acţiune este de partea credinciosului şi va face prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune “toate lucrurile”; în Efeseni 5:24 biserica este supusă lui Cristos, un subiect evocator al Efesneniului 1:22–23, unde biserica este manifestarea supunerii viitoare a tuturor lucrurilor lui Cristos. Beneficiul viitor al Domnului Isus Cristos ca şi Mântuitor descris în Filipeni 3:20 este dat un predominant timp present concentrat în Efeseni 5:23, unde accentual cade pe Cristos , protejarea şi dobândirea mântuirii. 3.Mântuitorul în scrisorile Pastorale. Există o trecere remarcabilă de la apariţia rară al cuvântului soµteµr în afara epistolelor Pastorale şi în epistole apare de zece ori. Şase3 din cele zece exemple se referă la Dumnezeu ca şi Mântutitor—trrei în 1 Timothy (1 Tim 1:1; 2:3; 4:10) şi trei în Tit (Tit 1:3; 2:10; 3:4).Isus Cristos de asemenea este numit “Mântuitor” (2 Tim 1:10), şi câteodată amândoi Dumneezu şi Cristos sunt menţionaţi ca Mântuitori într-o strânsă proximitate unul faţă de celălalt (i.e., folosirea frecventă a lui Dumnezeu ca şi “Mântuitor” în special ca “mântuitor al omenirii,” în Pastorale: 2 Tim 1:3, 4; 2:10, 13; 3:4, 6). Foerster este reprezentativ pentru cei care înţeleg această subliniere “Salvator al tuturot oamenilor” împotriva cadrului care reiese din Gnosticism care revendică că salvarea a fost numai pentru puţini oameni” (Foerster, 1017). Oricum prezenţa din plin dezvoltată a Gnosticismului în timpul perioadei Nou Testamentale a fost în mare măsură investigată. O alternativă mult mai plauzibilă este de a înţelege denumirea lui Dumnezeu ca Mântuitor derivate din Vechiul Testament(vezi 1 sus; vezi Fee). Expresia “Dumnezeu Salvatorul nostru, are loc de cinci ori în Pastorale (1 Tim 1:1; 2:3; Tit 1:3; 2:10; 3:4). Folosirea repetată al pronumelui “nostru” pare să indice o însuşire a Vechiului Testament să vorbească despre eliberarea spirituală a lui Dumnezeu şi faptul că se îngrijeşte de Creştini. Dar formularea poate să producă intenţionat un contrapunct la influenţa crescândă a cultului împăratului. Dumnezeu este de asemenea numit “Mântuitor al omenirii” (soµteµr pantoµn anthroµpoµn) în 1Tim4:10 (cf. Tit 2:10–11).O astfel de denumire , oricum, nu a intenţionat să comunice un universalism in care toţi oamenii vor fi în ultimă instanţă salvaţi. Mai curând, această exprimare este temperată de afirmaţia, Dumnezeu ca şi soµteµr “doreşte (thelei) catoşi oamnii să fie salvaţi” prin Isus Cristos (1 Tim 2:3–4). O astfel de salvare este gratis oferită pentru toţi prin canalul predicării (Tit 1:3), dar este actualizat prin plinătatea trăirii al celor ce cred (1 Tim 4:10). Harul lui Dumnezeul ca Salvator a fost distribuit pentru toţi oamenii (Tit 2:10–11), reînoirea spirituală şi jutificarea vin numai prin “Isus Cristos ca Salvator” (Tit 3:6). Isus Cristos este de asemenea numit “Mântuitolul nostru” in Tit 1:4, 3:6; 2 Timotei 1:10, şi probabil în Tit 2:13 (cf. Schneider and Brown, 220). Din cauza apariţiilor (epiphaneia)lui Cristos ca şi Mântuitor în istorie (2 Tim 1:10), Harul lui Dumnezeu este disponibil prin evanghelia apostolilor (2 Tim 1:9–11). Cristos ca şi Mântuitor este deasemenea implicat în aplicaţia divină a harului mântuitor în renaşterea credincioşlor şi justificare(Tit 3:4–7). Următoarea apariţie (epiphaneia) al lui Isus ca Mântuitor este “speranţa binecuvântată” a creştinilor şi stilul de viaţă a unei recunoştinţe pioase(2 Tim 2:11–14). Astfel referinţele la Crsitos ca şi Mântuitor in Pastorale poate vorbi despre salvarela lui Dumnezeu în Cristos la trecut, present şi viitor(cf. Eph 5:23; Phil 3:20; cf. Acts 13:23). Pentru că Dumneezu sunt văzuţi amândoi ca soµteµr şi strânşi în corelaţie are o mare semnificaţie pentru dezvolatrea perspectivei teologice în literatura lui Pavel şi pentru întregul Nou Testament În Tit 1:3–4 “Dumnezeu mântuitorul nostru” (Tit 1:3) este urmat îndeaproape de referinţa “Dumnezeu Tatăl, şi Isus Hristos, Mîntuitorul nostru” (Tit 1:4 NIV). In Titus 3:4–6 “dragostea lui Isus Cristos mântuitorul nostru” (Tit 3:4) devine o realitate concretă în viaţa creştină (Tit 3:5) “prin Isus Cristos Mântuitorul nostru” (Tit 3:6). Titus 2:13 apare tocmai echivalentul lui Dumnezeu şi Mântuitor cu Isus Cristos (vezi Harris; Schneider and Brown, 220). Cu siguranţă nu este dezvoltată aici o doctrină, dar o balanţă delicată a distincţiei dintre perosane(Tit 1:4) şi rolul lor(Tit 3:4–6), şi parenţa echivalentului lui Dumnezeu şi Cristos ca Mântuitor (Tit 1:3–4; 3:4, 6) şi dieta (Tit 2:13) poate fi văzută ca o dezvolatare adiţională a lui Pavel atribuită la atributele lui Dumnezeu spre Cristos. Bibliography. W. Bousset, Kyrios Christos (Nashville: Abingdon, 1970) 310–17; R. Bultmann, Theology of the New Testament (2 vols.; New York: Scribners, 1951, 1955) 2.292–306; J.-F. Collange, The Epistle of St. Paul to the Philippians (London: Epworth, 1979); O. Cullmann, The Christology of the New Testament (rev. ed.; Philadelphia: Westminster, 1963) 238–45; M. Dibelius and H. Conzelmann, The Pastoral Epistles (Herm; Philadelphia: Fortress, 1977) 100–103; G. D. Fee, 1, 2 Timothy, Titus (GNC; San Francisco: Harper & Row, 1984); W. Foerster and G. Fohrer, “swv/zw ktl,” TDNT VII.965–1024; R. H. Fuller, The Titles of Jesus in Early Christology (London: Lutterworth, 1969); M. J. Harris, Jesus as God: The NT Use of Theos in Reference to Jesus (Grand Rapids: Baker, 1992); G. F. Hawthorne, Philippians (WBC 43; Waco: Word, 1983); A. D. Nock, Early Gentile Christianity and Its Hellenistic Background (New York: Harper & Row, 1964 [1928]) 35–44; J. Schneider and C. Brown, “Savior,” NIDNTT 3.219–23; V. Taylor, The Names of Jesus (London: Macmillan, 1953); P. Wendland, “Swthvr,” ZNW 5 (1904) 335–53. RĂSCUMPĂRAREA de L. Morris Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G.; eds., Dictionary of Paul and His Letters, (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993 Pavel foloseşte conceptul de răscumpărare în primul rând pentru a vorbi despre semnificaţia morţii mântuitoare a lui Hristos. Este una dintre metaforele pauline pentru lucrarea lui Hristos şi este adânc înrădăcinată în relatarea relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, prin legământ.
Yüklə 1,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|