Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

3. Persoana în sclavia păcatului.

Pavel vorbeşte despre păcat (hamartia) mult mai des ca o putere care este în acţiune. Prin neascultarea lui Adam păcatul care este crunt, tiran a intrat în lume şi a stabilit reguli (Rom 5:12–21) şi a cuprins întreaga umanitate într-o teribilă scalvie(Rom 3:9; 6:20; Gal 3:22). (Când hamartia este zugrăvit de Pavel ca o putere, acest “PĂCAT” scris cu litere mari va fi folosit de Pavel în următoarele)

În conceptul lui Pavel un termen echivalent şi folosit în Vechiul Testament, sarx semnalează neputinţa creaturii(vezi 2.2 sus). De asemenea pavel foloseşte sarx Să indice “fiinţa umană şi atitudinea în contrast cu şi în contradicţie cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt” (Bornkamm, 133; cf. Schweizer şi Baumgärtel, 132; Thiselton, 675–76). sarx a jura supunere unei alte puteri: “ Prin “carne, fire” se înţelege că eu sunt înrobit de legea păcatului” (Rom 7:25). Fiecare persoană de la Adam încoace, cu excepţia lui Isus (Rom 8:3), locuieşte în păcat şi sclavie.

Prin “carne” se înţelege subjugarea întregii personae de păcat. În grădina Eden atracţia principală a păcatului făcută de şarpe nu a fost de natură trupească, fizică ci una care a apelat la raţiunea şi mândria umană. (Gen 3:1–6); Eva este indusă în eroare de viclenia şarpelui (2 Cor 11:3; 1 Tim 2:14). Deci de asemenea în timp ce “lucrarea trupului [sarx]” (Gal 5:19–21) include ceea ce noi am numi păcat carnal cum ar fi imoralitatea sexuală şi beţia, catalogul este dominat de păcatele minţii şi duhului: “ura, discordia, gelozia, mânia, cearta, neînţelegerile, deybinările, invidia şi pizma. (vezi Virtues and Vices). Din nou prin sinecdoca, Pavel foloseşte un termen pentru o parte a persoanei(sarx) să indice întreaga persoană observată dintr-un anumit statut, adică în rebeliune, împotriva lui Dumnezeu şi în sclavia puternică al “acestui veac rău” (Gal 1:4), al cărui conducător este păcatul.

În consecinţă, nici pneuma nici nous nici kardia nu a scăpat din lanţurile păcatului. Credincioşi trebuiesc să se purifice “ de orice mânjire a trupului [sarx] şi duhului[pneuma]” (2 Cor 7:1)—care sunt amândouă trupeşti şi spirituale. Unde sarx războaiul împotriva pneuma, este permanent uman sarx, incluzând dimensiunea spirituală, contra divinului pneuma: “Cine samănă în firea lui pămîntească[sarx], va secera din firea pămîntească putrezirea; dar cine samănă în Duhul[pneuma], va secera din Duhul viaţa vecinică. (Gal 6:8; cf. 5:16–26). Omul pneuma, departe de a oferi salvarea, însuşi are nevoie de salvare (1 Cor 5:5; cf. Kümmel, 44). (În Rom 8:10 pneuma denotă căci Duhul sfânt; NRSV, împotriva NIV.)

Pavel vorbeşte despre minte[nous] şi despre trup [sarx]” (Col 2:18), căci, mintea este posedată de carne pentru că este unealta păcatului. Moralul imobil al nous “este determinat de ce este dominat unul de celălalt, de Duhul lui Dumnezeu sau de carne. Guthrie, 169). Când controlat de diavol(vezi Satan, Devil), “noi trăim în pasiunea cărnii noastre[sarx], împlinim dorinţele cărnii[sarx] şi a cugetului [dianoiai]” (Eph 2:2–3). În acest text pare posibil, ca primul sarx este mai evident decât cel de-al doilea şi faptul că acesta reprezintă sarx şi dianoiai reprezintă două căi “pasiunea cărnii” geseşte expresia—sensual şi intelectual(cf. Eph 5:3–5, înrudit cu Gal 5:22–23; Behm în Behm şi Würthwein, 966–67).

Dumnezeu judecă pe acei care “suprimă adevărul” prin accelerarea lor în greşeală:ei au devenit nefolositori în gândirea lor şi proşti în inimile lor[kardia] au fost întunecaţi”; de când ei nu sau potrivit cunoaşterii lui Dumnezeu, ia lăsat în voia minţii lor blestemate[nous]” (Rom 1:18–21, 28).

“Inima [asynetos] lor fără pricepere” s'a întunecat (1:21), aici Pavel vrea să spună “nu pur şi simplu o şansă lipsită de cunoştinţă… [ci] un semn pe care omul în adâncul fiinţei lui îl respinge pe Dumnezeu…lipsa de înţelegere trebuie privită ca un comportament condamnabil” (Goetzmann in Harder and Goetzmann, 132). Efectul de înăsprire al inimi este de condamnat “ignoranţa” (agnoia), “o înţelegere întunecată[dianoia]” şi “o minte zădarnică [nous]” (Eph 4:17–18). În timp, ce în Romani 1:14 anoe toi (“proşti”) sunt “simpli şi needucaţi al căror puteri de gândire sunt nedezvoltate,” în altă parte în Pavel (Gal 3:1, 3; Tit 2:3; 1 Tim 6:9) termenul denotă “advera religiei şi a judecăţii morale” (Behm în Behm şi Würthwein, 962). Simtul binelui şi al răului este prin urmare necioplit: “Amândouă minţile [necredincioşilor] [nous] and conştiinţa [syneideµsis] sunt pângărite” (Tit 1:15; cf. 1 Tim 4:2).

Pentru a menţine unitatea minţii şi voinţei am notat mai înainte (vezi 2.3 sus), un depravat nous ( şi un prost kardia produce orice fel de ticăloşie” (Rom 1:18–32). “Ostilitatea minţii” către Dumnezeu este asamblată la “lucrarea răului” (Col 1:21); acei ale căror inimi sunt de neînduplecat şi ale căror înţelegeri sunt după toate probabilităţile întunecate “cad în orice fel de necurăţie” (Eph 4:18–19). Conversaţia dintre persoane “a unei minţi corupte [nous], care a fost prădată de adevăr,”inevitabil conduce la invidie, zgârcenie şi lucruri asemănătoare (1 Tim 6:3–5; cf. 2 Tim 3:8).

În utilizarea lui Pavel soµma (“trupul”) nu aparţine nici odata lui însuşi ci întotdeauna unui domn (Bornkamm, 131). Prin virtutea creaţiei, trupul aparţine lui Dumnezeu; dar în consecinţa căderii a devenit supus păcatului. Trupul nu este din fire păcătos; “trupul păcatului” este trupul posedat de păcat (Rom 6:6; 5:12). O astefel de persoană de obicei oferă “partea trupului [lui/ei] păcatului, ca un instrtument al slabiciunilor” (Rom 6:13). “Acţiunile trupului [soµma]” care au nevoie să fie distruse sunt comise de persoana care trăieşte “în armonie cu trupul[sarx]” (Rom 8:13). “Trupul nu este făcut pentru imoralitate sexuală” dar acesta este modul în care se comportă ca şi sclav al păcatului(1 Cor 6:12–20).

Psycheµ totuşi înseamnă “viaţă firească” dar această viaţă este într-un statut căzut. “Persoana firească” (psychikos anthroµpos) este incapabilă să înţeleagă realitatea spirituală (1 Cor 2:6–16); “trupul firesc” (soµma psychikon) este destinat să piară (1 Cor 15:42–55).

Sclavia păcatului nu oferă nici o scăpare faţă de responsabilităţile personale. Persoana nu resistă ci cedează cu uşurinţă asalturilor păcatului. Este innăbuşirea proprie a mintii faţă de adevăr şi a intenţionatei neascultări a inimii că păcatul îşi stabileşte şi menţine stăpânirea. Trupul se dă pe sine însuşi cu uşurinţă —“ renunţă la mădularele lui” — “să slujească păcatului” (Rom 6:13; 7:23). Persoanele înrobite sunt oricum “ “răspunzătoare lui Dumnezeu” pentru deciziile lor şi sunt “merituoase să moară” pentru acţiunile lor(Rom 1:32; 3:9, 19). Ca un aliat al păcatului(Rom 5:12–21), Moartea(vezi Life and Death) cauzează de dezintegrarea persoanei în flagrant, violează unitatea magnifică în diversitatea pe care Dumnezeu a creato.

În ciuda convingerii lui că “ a fi departe de trup [este să fii] acasă cu Domnul,” Pavel cauzează frica existenţei fără trup (2 Cor 5:1–10; vezi 1.2.4 sus). A. T. Lincoln observă că “ce este să fie văzut … nu este un ultim dualism anthropologic ci mai curând o dualitate temporară cauzată prin păcatşi moarte, care pâna la împlinirea salvării continuă să strice întreaga existenţă umană” (Lincoln, 70).

4. Persoana creată ca întreg.

Cristos şi Duhul sfânt acţionează să nimicească ruinele şi distrugerile pe care păcatul şi moartea lea abătut asupra victimelor lor.

4.1. Nouă creaţie. “ Primul Adam a devenit o fiinţă viu[psyche oµsan]; ultimul Adam un duh dădător de viaţă [pneuma zoµopoioun]” (1 Cor 15:45)—nu pneuma zoµn, “duh de viaţă” (vezi Adam and Christ). Comentariile lui Dunn, “ Contrastul este între om, recipientul suflării de viaţă care il constitue o fiinţă umană, şi Cristos dădătorul de viaţă, a veacului ce va veni, viaţa Duhului” (Dunn 1980, 108). De altfel, ca şi primul Adam ultimul Adam este o fiinţă inclusivă, un adevărat loc pentru o nouă de viaţă(1 Cor 15:21–22, 48–49). “Vechea persoană” (palaios anthroµpos) (Rom 6:6)—omenirea în Adam (Rom 5:12–21)—este crucificată, aşa că acea persoană poate învia cu Cristos(Rom 6:4–11).

Să “te îmbraci” cu noua haină este să te îmbraci cu Cristos(Rom 13:14; Gal 3:27). “O nouă umanitate [kainon anthroµpon]” a efesenilor 2:15 este Cristos întrupat—Cristos însuşi împreună cu toţi cei uniţi în moartea şi învierea lui. Pe acestă realitate este fundamentată etica imperativă: “desbrăcaţi-vă …de omul cel vechi [palaion anthroµpon], care se strică după poftele înşelătoare, …să vă îmbrăcaţi în omul cel nou[kainon anthroµpon], făcut după chipul lui Dumnezeu, e o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Eph 4:22–24 NRSV; cf. Col 3:9–10).

Pentru o îneţelegere clară in opinia mea Pavel se refera “fiinţa interioară” (Eph 3:16):această expresie identifică persoana în Cristos, în contrast cu “natura exterioară” Persoana în Adam şi destinaţia să piară. “Totuşi natura noastră exterioară [exoµ anthroµpos] este atrofiată, natura interiorului nostru [esoµ] este fiinţa reînoită din zi în zi” (2 Cor 4:16 NRSV), anticipînd plina realizare a noii umanităţi în Gloria cerească (2 Cor 4:17–18; vezi Creation and New Creation). De asemenea “omul din lăuntru” Roamni 7:22 este echivalent cu “omul nou” implicit în Romans 6:6 (pentru aceasteă înţelegere “persoana interioară,” vezi Barrett, 145–47; Dunn 1988, 394; Kim, 321–26). Alţii (e.g., Gundry, 135–40) iau “persoana interioară şi exterioară, (omul de afară şi omul din lăuntru)” (ca o distincţie faţă de“old omul vechi şi omul nou”) ca să indice respective aspecte materiale şi imateriale.
4.2. Reînoirera Persoanei. Persoana în Cristos este transformată ca o fiinţă întreagă.

Moartea păcatului (Rom 6:1–14) implică moartea cărnii Rom 8:1–17; see Dying and Rising). Pavel nu vorbeste despre înviere sarx, numai dacă distrugerile ei. 1 Corinthians 5:5 nu vorbeşte (sau nu ete necesar) de moartea fizică al incestuosului om doar de sfârşitul lui rebelios împotriva lui Dumnezeu—as when in Galatians 5:24 ca şi când în Galateni 5:24 Pavle ceamă la “crucificarea cărnii cu dorinţele şi pasiunile ei” (cf. Fee, 212; vezi Discipline). “învaţăturile şi poruncile Lumii” nu sînt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pămînteşti. sarx (Col 2:23). Putere Duhului Sfânt este esenţială pentru cuceririrea cărnii Gal 5:22–26; Rom 8:1–17). Pavel doreşte “carnea” (sarkinoi, sarkikoi) persoanle, care încă sunt vulnerabile la sarx , care sunt un agent al păcatului, să devină “spirituale” (pneumatikoi) persoane dominate de Duhul Sfânt, agenţi ai luzi Cristos (1 Cor 2:14–3:3). “Unde Noul Testament diferă de psihologia comportamentală este peste realitatea actuală a lucrării Duhului Sfânt” (Wright in Brown et al., 568).

Fiindcă kardia este centrul integrant al persoanei, reînoirea care se întâmplă din inimă spre exterior. Dumnezeu cauzează lumina evangheliei a gloriei lui Cristos să “strălucească în inimile noastre” (2 Cor 4:4–6). Aici este locul unde Cristos rămâne (Eph 3:17), aici pacea lui domneşte (Col 3:15) şi aici creştini sunt luminaţi despre scopul salvării lui Dumnezeu. (Eph 1:18). Inima este cea care primeşte Duhul Sfânt(2 Cor 1:22), în inimă Dumnezeu toarnă dragostea lui prin Duhul Sfânt(Rom 5:5) şi “dintr-o inimă sinceră” se naşte dragostea(1 Tim 1:5). De asemenea este Cristos care explică “afecţiunea” lui Pavel (splanchna) pentru oamenii lui(Phil 1:8; Köster, 556).

Corespunzător trecutului lor adânc încredinţat păcatului, Creştini cred evanghelia “în inimile lor” (Rom 10:9–10) şi ascultă învăţătura apostolilor “din inimile lor” (Rom 6:17).

Ca şi parte al aceluiaş process credincioşii sunt “transformaţi prin reînoirea minţii [lor]” pentru descoperirea “bunătăţii lui Dumnezeu, agreării şi voinţei lui perfecte” şi pentru folosirea darurilor în biserică(Rom 12:2–8; cf. Col 1:9–10). Persoanele o dată fermecate “de înţelepciunea acestui veac”şi lea fost dat “înţelepciunea lui Dumnezeu” pentru înţelegerea (dacă numai în parte) persoana lui Cristos , şi scopul sdalvaării lui Cristos pentru umanitate şi creaţie(1 Cor 1:18–2:16; Col 1:15–2:5; Eph 1:8–19). În locul mentalităţii nefolositoare şi înţelegereii întunecate care a marcat existenţa în Adam, persoanele incorporate în Cristos sunt “reînoite în duhul minţii [lor]” pentru a creşte “ în adevărata neprihănire şi sfinţenie” (Eph 4:17–24). “Legea minţii mele” (Rom 7:23) este Legea lui Dumnezeu, la care mintea, acum eliberată, îi dă o aprobare sinceră(vezi 4.3 below); atitudinea minţii atribuită de Duhul Sfânt este capabilă şi doritoare să asculte legea lui Dumnezeu, şi să reziste asalturilor cărnii(Rom 8:1–17).

soµma (“Trupul”) actual al credincioului este mortal. “Voia lui Dumenzeu distruge” mâncarea pe care stomacul o primeşte, şi stomacul însuşi (1 Cor 6:13), pentru acest trup aparţie ordini alterate (1 Cor 7:29–31; 15:42–44). Până acum soµma însuşi

este destinat pentru înviere(1 Cor 6:13–14; 15:20–23). La sfârşit efemerul va fi închis prin etern şi umilul trup al credincioşilor va fi transformat intr-un glorios trup ca al lui Isus însuşi (1 Cor 15:42–57; Phil 3:20–21). Acum acest trup pieritor, Isus l-a răscumpărat şi la chemat în lucrarea lui(1 Cor 6:12–20; Rom 6:11–23; 12:1).

Mortalitatea trupului nu oferă nici cel mai mic motiv pentru tolerarea dorinţelor nesăţioase sau renunţarea la domnia păcatului

Unitatea trupului deprinsă în diversitate, experienţa psycheµ şi a pneuma sunt inseparabil conectate cu acele ale soµma. Psycheµ şi totuşi denotă “viaţa firească” în prezenta ordine a existenţei. Credinciosul nu mai este o “persoană firească” (psychikos anthroµpos) ci spirituală(pneumatikos) (1 Cor 2:14–15); chiar dacă credinciosul îşi păstrează “trupul firesc” (soµma psychikon), un alt nume pentru “mortal, trup corrupt” (1 Cor 15:42–44).

Până atunci psycheµ nu este mai puţin vulnerabil decâtsoµma hazardul ordinii deteriorate şi seducerea “acestui veac rău.”

Totuşi la fel ca şi cu trupul, este o viaţă la care Cristos cheamă în slujire: “Orice faceţi, [psyche] să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni,” (Col 3:23 NRSV); “ca slujiotori ai lui Cristos ce sunteţi faceţi voia lui Dumnezeu din toată inima[psycheµ]” (Eph 6:6 NRSV); “am fost bucuroşi să împărţim cu voi…vieţile noastre [psychai] …pentru ca aţi devenit dragi nouă” (1 Thess 2:8). De asemenea spiritul uman (pneuma) este destinat pentru salvarea finală: (1 Cor 5:5; 1 Thess 5:23); poate încă experimenta experienţa păcatului(2 Cor 7:1); poate deja experimenta adânca comuniune cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt(Rom 8:16; 1 Cor 14:2, 14–15); şi este, împreună cu trupul, să fie devotat slujiri Domnului(1 Cor 7:34).

Deja am observat că sclavia păcatului, departe de a-şi permite să scăpa de responsabilitatea personală, care are loc prin predarea voită a persoanei procesului păcătos.

Acelaşi lucru este adevărat despre (mutatis mutandis) sclavii lui Cristos. Problema deciziilor etice; creştini ar trebui să fie răspunzători pentru ei în ziua judecăţii(1 Cor 3:12–15; 2 Cor 5:10). Pe deasupra exact cum păcatul exploatează unitatea persoanei în diversitate, tot aşa Cristos cheamă la dedicare îântreaga persoană la o viaţă de ascultare. Dovada “cunoştinţei şi adâncul fiinţei” este condiuita dreaptă (Phil 1:9–11; cf. Col 1:9–11).

4.3. Persoana divizată. Ne întoarcem în final la romani7:14–25, un pasaj crucial pentru psihologia lui Pavel, întradevăr pentru teologia lui Pavel ca un întreg. Vom argumenta că aceste versete descrie o luotă a creştinului, una care este exclusiv creştină şi în care Pavel reprezintă creştinii general.) Pentru o recentă apărare al acestui punct de vedere vezi Dunn1988, 387–99, 403–12; pentru un alt punct de vedere, vezi Moo, 448–98.)

4.3.1. Două priviri ale persoanei. Dintr-un punct de vedere persoana este o fiinţă carnală. Cuvântul “care este în trupul(firea mea) meu” (Rom 7:18) serveşte să definească mai curând limita “eului” în felul în care se exprimă aici. Deci în acest fel ar trebui să înţelegem Romans 7:14. De la poziţia participării unuia în Adam(Rom 5:12–21), şi continuînd cu vulnerabilitatea unuia faţă de factorii păcatului, “Eu” ca şi creştinsunt încă “carnal, lumesc” (sarkinos), încă expus puterii păcatului(cf. 1 Cor 3:1).

În spatele cuvintelor “vândut ca şi sclav păcatului” (Rom 7:14) susţine participiul perfect pepramenos (“vândut”), denotă o condiţie care începe înaintea convertirii şi duce înspre experienţa creştinului. Dintr-un alt punct de vedere persoana este reînoită. În aşezarea “legii în minte[nous]” contrar “ legii păcatului care este în mădularele mele” (Rom 7:23), Pavel nu descrie o luptă dintre două segmente a persoanei. Mai curând “mintea mea” arată întreaga persoană reînoită prin Cristos şi prin Duhul Sfânt, “şi mădularele” întreaga persoană ameninţată de sclavia la păcat(Rom 7:25).

“Interiorul persoanei” (Rom 7:22) este persoana în Cristos, ce Pavel în altă parte numeşte “o nouă persoană” (see 4.1 above); “legea minţii mele” (Rom 7:23) este legea lui Dumnezeu, pentru fiecare persoană, acum reînoită în Cristos, acordă supunere(Rom 8:1–8). “ Acţiunile Necredinciosului, nefavorabil au fost afectate prin consumarea păcatului a legii, sau de propriile lui motive perverse(Rom 10:3). Dar pe când nous a vrut să capituleze la seducţia păcatului (Rom 7:7–11; Gal 3:22–23), acum rezistă (Rom 7:23). Pavel ca şi creştin cunoaşte şi înţelege ce face(Rom 7:15) şi de ce (Rom 7:17–18). Dar el nu recunoaşte legimitatea la ceea ce face. Chiar şi când este împresurat de dictutura păcatului el respinge şi urăşte ce a făcut; el recunoaşte că pretenţiile păcatului sunt ilegitime (Rom 6).

4.3.2. Două feluri de scalvie. Un slujitor (diakonos) poate servi mai mult decât un stăpân, dar un sclav (doulos) nu poate (Mt 6:24). Romani: 7:25 “Astfel dar, cu mintea, eu [autos egoµ) (“eu însumi”) slujesc [douleuoµ] legii lui Dumnezeu; dar cu firea pămîntească, slujesc legii păcatului. “Eu însumi” participă în două umanităţi (reprezentat de Adam şi respective de Cristos) şi în două realităţi “(veacul de acum şi şi cel viitor). Eu sunt capapil să ma dedic total la fiecare şi nu alternative ci simultan. Aceaastă interpretare este suportată de ordinea propoziţiilor a paragrafelor din Romani 7:24–25. Prima dată vine plânsul “O, nenorocitul de mine!” (Rom 7:24a), şi în final recunoaşterea persoanei prfund divizată (Rom 7:25b). Între aceste două afirmaţii stă întrabrea “Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”.. (Rom 7:24b) şi afirmaţia “Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!...” (Rom 7:25a). În mod semneficatic aceste referinţe neîndoielnice la experienţa creştină este integrală în prezenta discuţie, nu adăugată. Pânsul din Romani7:24a răsună în mai multe afirmaţii sobre 7:25b. Verbul din Romani 7:24b (rhysetai) este un adevărat viitor: Isus Crtistos ne va salva de acest trup murito” la înviere(Rom 6:5, 8; 8:10–11).

Nu este pur şi simplu numai o luptă împotriva păcatului (Rom 7:25b) care te face să resposabil în agonie(Rom 7:24a). Gustul salvării deja testat crează o dorinţă aprigă care nu este satisfăcută din plin până când nu devine realitate(Rom 8:18–25; 13:11–14). Asigurarea unei eventuale eliberări ale agoniei din degenerarea în deznădejde; şi divizarea în persoană arată că păcatul este existent şi opune rezistenă în anticiparea victoriei finale(vezi Eschatology).

Bibliography.

C. K. Barrett, The Second Epistle to the Corinthians (New York: Harper & Row, 1973);

F. Baumgärtel and J. Behm, “kardiva ktl,” TDNT III.605–14;

J. Behm and E. Würthwein, “noevw ktl,” TDNT IV.948–1022;

G. C. Berkouwer, Man: The Image of God (Grand Rapids: Eerdmans, 1962);

G. Bornkamm, Paul (New York: Harper & Row, 1971);

C. Brown, H. Vörlander and J. S. Wright, “Man,” NIDNTT 2.567;

R. Bultmann, Theology of the New Testament, Vol. 1 (New York: Scribner’s, 1951);

J. K. Chamblin, Paul and the Self: Apostolic Teaching for Personal Wholeness (Grand Rapids: Baker, 1993);

J. W. Cooper, Body, Soul, and Life Everlasting (Grand Rapids: Eerdmans, 1989);

A. Dihle et al., “yuchv ktl,” TDNT IX.608–66;

C. H. Dodd, “The Mind of Paul: Change and Development,” in New Testament Studies (Manchester: University Press, 1953 [1934]) 67–128;

J. D. G. Dunn, Christology in the Making (Philadelphia: Westminster, 1980);

________. Romans 1–8 (WBC; Dallas: Word, 1988);

E. E. Ellis, Paul and His Recent Interpreters (Grand Rapids: Eerdmans, 1961);

G. D. Fee, The First Epistle to the Corinthians (Grand Rapids: Eerdmans, 1987);

R. H. Gundry, Soµma in Biblical Theology, with Emphasis on Pauline Anthropology (SNTSMS 29; Cambridge: University Press, 1976);

D. Guthrie, New Testament Theology (Downers Grove: InterVarsity, 1981);

G. Harder and C. Brown, “Soul,” NIDNTT 3.676–89;

G. Harder and J. Goetzmann, “Reason, Mind, Understanding,” NIDNTT 3.122–34;

A. A. Hoekema, Created in God’s Image (Grand Rapids: Eerdmans, 1986);

\H. J. Holtzmann, Lehrbuch der Neutestamentlichen Theologie, Vol. 2 (2d ed.; Tübingen: J. C. B. Mohr, 1911);

R. Jewett, Paul’s Anthropological Terms (Leiden: E. J. Brill, 1971);

E. Kamlah et al., “Spirit, Holy Spirit,” NIDNTT 3.689–709;

S. Kim, The Origin of Paul’s Gospel (Grand Rapids: Eerdmans, 1982);

H. Kleinknecht et al., “pneu`ma ktl” TDNT VI.332–455; H. Köster, “splavgcnon ktl,” TDNT VII.548–59;

W. G. Kümmel, Man in the New Testament (Philadelphia: Westminster, 1963);

G. E. Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1974);

A. T. Lincoln, Paradise Now and Not Yet (SNTSMS 43; Cambridge: University Press, 1981); H. Lüdemann, Die Anthropologie des Apostels Paulus und ihre Stellung innerhalb seiner Heilslehre (Kiel: University, 1872);

J. G. Machen, The Christian View of Man (Grand Rapids: Eerdmans, 1937);

D. Moo, Romans 1–8 (WEC; Chicago: Moody, 1991);

H. Ridderbos, Paul: An Outline of His Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1975);

J. A. T. Robinson, The Body: A Study in Pauline Theology (SBT 5; London: SCM, 1952); E. Schweizer and F. Baumgärtel, “savrx ktl,” TDNT VII.98–151;

M. Silva, Philippians (WEC; Chicago: Moody, 1988);

W. D. Stacey, The Pauline View of Man (London: Macmillan, 1956);

G. Theissen, Psychological Aspects of Pauline Theology (Philadelphia: Fortress, 1987);

A. C. Thiselton, “Flesh,” NIDNTT 1.671–82;

D. E. H. Whiteley, The Theology of St. Paul (Oxford: Blackwell, 1964).

PĂCAT, VINĂ
de L. Morris
Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G.; eds., Dictionary of Paul and His Letters, (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993
Sunt mai mult de 30 de cuvinte în Noul Testament care exprimă câteva noţiuni despre păcat, şi Pavel foloseşte cel puţin 24 din ele. Pavel face referire foarte scurtă la terminologia “vină” în sens psihologic, dar într-un mod correct spus, multe lucruri pe care le-a zis despre păcat demostrează că păcătoşii sunt oameni vinovaţi. După toate acestea, să comiţi un păcat este să fii vinovat de acel păcat. În timp ce nu poate fi spus că Pavel a avut o preocupare bolnăvicioasă cu păcatul, poate fi subliniat că el recunoaşte că răul pe care îl fac oamenii este o barieră la părtăşia cu Dumnezeu după care cu atât mai puţin se găseşte un mijloc de a tranzacţiona cu problema păcatului, toţii oamenii ca păcătoşi înfuntă un timp al responsabilităţi morale. (Rom 2:16; 1 Cor 4:5; 2 Cor 5:10).

Cu toatre acestea trebuie spunem că atitudinea de succes al lui Pavel nu este una pesimistă şi posomorâtă fără alinare. Din potrivă, el se bucură neîncetat pentru că în Cristos, păcatul a fost învins astfel credincoişilor să nu le mai fie frică nici în lumea aceasta şi nici cea viitoare. Pentru argumentul lui Pavel pornim de la soluţia salvării în Cristos la situaţia mizerabilă şi critică a omului, vezi Sanders 1977, 442–47; 474–511; cf. Wright, 258–62.).

Pavel prezintă un tratament masiv a problemei păcatului în scrisoarea lui către Romani, unde foloseşte substantivul pentru “păcat” de patruzecişiopt de ori, substantivul “a încălca legea” (parapto ma) de nouă ori, verbul “a păcatui” (hamartano) de şapte ori, “ păcatos” (hamarto los) de patru ori, “rău” (kakos) de cincisprezece ori şi “nedrept” (adikia) de şapte ori. În plus Pavel foloseşte un număr semneficativ de cuvinte cu acelaşi înţeles care individual care nu apar fercvent, dar care când sunt luate împreună sunt o parte semnificativă în Roamni. Această concentraţie de cuvinte despre rău nu poate fi paralelă nici unde în Noul Testament. În această srisoare grea problema păcatului este examintaă foarte îndeaproape şi câteva imporante afirmaşii au fost în lumina mărturisirii pragmatice a veştii bune a lui Dumnezeu în Roamni1:16–17.

Pavel nu defineşte păcatul, dar clar este, Pavel nu vede păcatul ca şi o ofensă împotriva altor oameni; pentru el pur şi simplu în primul rînd păcatul este o ofensă împotriva lui Dumnezeu (cf. Rom 8:7; 1 Cor 8:12).

Ruperea unei relaţii drepte cu Dumnezeu rezultă într-o relaţie greşită cu oameni care este o ofensă împotriva lui Dumnezeu.

1. Căderea

2. Universalitatea păcatului

3. Păcat şi Lege

4. Efectele Păcatului

5. Moartea lui Isus

6. Opoziţia creştină la rău

7. Învingerea păcatului

8. Judecata păcatului