Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

1. Introducere.

In 1 Corinteni 10:1–3 Pavel sublineaza pericolul ca crestinii care cred ca sunt tari in credinta pot aluneca in tentatia puternica prin participarea in idolatrie. Poporul lui Israel, care a experimentat acte remarcabile ale harului divin fiind eliberati de robia din Egipt, oricum a cazut in idolatrie si imoralitatea care vine odata cu ea. Aceasta trebuia sa le slujeasca drept pilada corintenilor. Pavel amplifica paralela pe care o face prin analogia cu Israelitii care “toti au fost botezati … [si] toti au mancat aceeasi hrana spirituala si au baut aceasi bautura spirituala.” Exact cum experienta trecerii lor prin nor si prin mare este vazuta in termenii botezului crestin, tot asa si hrana si bautura lor trebuie vazute ca analogii ale meselor crestine, la care se face referire mai jos in acelasi capitol (1 Cor 10:15–17). Aici deci, avem prima mentiune explicita (cu toate ca unii cercetatori gasesc o aluzie posibila in 1 Cor 5:6–8) facuta de Pavel despre mesele bisericesti cu hrana si bautura lor spirituala. (Si aici, de asemenea avem unele dintre putinele locuri unde botezul si masa Domnului sunt legate impreuna ca doua ritualuri practicate in biserica. 1 Corinteni 12:13 se refera pur si simplu la botez in doua expresii paralele botezati intr-un singur Duh si adapati dintr-un singur Duh care este o idée neatestata.)

Mai tarziu, in aceasi epistola Pave se refera la o masa a bisericii numita Cina Domnului (1 Cor 11:20; cf. “masa Domnului,” 1 Cor 10:20) care era sarbatorita destul de frecvent in biserica din Corint. Referirile din Fapte indica ca acel eveniment numit “frangerea painii” era sarbatorit in biserica din Ierusalim, “in prima zi a saptamanii” in Troa (Fapte 20:7), si implicit in alte biserici. In timp ce in Corint colecta de bani pentru folosul bisericii se facea de asemenea in prima zi a saptamanii (1 Cor 16:2), este rezonabil de presupus ca aceasta zi avea o insemnatate speciala pentru biserica si ca intalnirea bisericii avea loc saptamanal, in acea zi.

Detalii cu privire la ceea ce s-a intamplat la serbarea in sine, fie in bisericile Pauline sau in alte parti, sunt saracacioase, si au fost deseori interpretat ca, daca n-ar fi fost abuzuri la mesele din Corint, probabil ca nici nu am fi auzit despre ele. Oricum, faptul ca traditiile citate de Pavel legate de aceasta ocazie contine o porunca a Domnuluicatre urmasii lui “a face asta in amintirea lui” indica sufficient de clar ca era prevazuta ca obligatie fie ca aceasta traditie era cunoscuta.

Pentru Pavel originea acestei mese se afla in ultima masa a lui Isus cu ucenicii lui “in noaptea in care a fost vandut/tradat” autoritatilor evreesti, si in cele din urma de Dumnezeu, si dat mortii (1 Cor 11:23). El isi bazeaza intelegerea mesei pe acest eveniment. Oricum, natura si teologie mesei in bisericile Pauline, si relatia lor Cu asa numita Ultima Cina si cu mesele crestinesti in general, ridica un numar de probleme.

2. Mesele relifioase in lumea antica.

Mesele comunale erau importante in ambele religii iudaica si elenistica. Ele serveau scopului social de a aduna aderentii impreuna si ele functionau religios intr-o varietate de feluri.

Pentru evrei in general, fiecare si orice masa era “religioasa” pana acolo ca era insotita de multumiri la adresa lui Dumnezeu pentru hrana. Masa principala de seara la inceputul sabatului (care incepea la apusul soarelui din ziua precedenta) avea un character deosebit, si erau mese speciale associate cu Pastele si alte festivitati. In cadrul miscarilor religioase associate cu grupurile mici ale fariseilor cunoscute ca h\aµbuÆrot\ aveau loc intalniri ocazionale la mese care aveau drept scop multumirea catre Dumnezeu si dedicarea de sine. Mesele zilnice evreiesti incepeau cu multumire catre Dumnezeu associate cu frangerea painii si sfarsind cu alte multumiri. Mesele festive din ocazii speciale, incluzand sabatul, alte mese festive si mesele pentru oaspeti includeau vin (care nu se servea la mesele ordinare de fiecare zi). Multumirile insoteau fiecare cupa de vin (Klauck 1982, 66–67). La masa de paste era urmarita o procedura mai elaborata. Un element important era explicarea simbolisticii aferente diferitelor parti ale mesei (incluzand mielul, painea nedospita si ierburile amare). Aceasta “proclamare” verbala (cf. katangello, 1 Cor 11:26) avea scopul de aducere aminte (Ex 12:14; 13:9; cf. anamneµsis, 1 Cor 11:24–25) a ceea ce a facut Dumnezeu pentru poporul lui.
Situatia in lumea elenisticaa fost descrisa detaliat de Klauck (1982), care descrie mesele rotunde associate cu jertfe si sacrificii religioase, mese tinute de asociatii, mese sarbatorite in cultul mortilor, mese associate cu diferite mistere religioase in ambele religii, elenistica si iudaica, si mesele de cult in sectele gnostice. El face observatia ca mesele comunale tinute de asociatii, aveau o importanta deosebita si ca ele mentineau un character religios. Fiecare crestin convertit, putea foarte bines a fie familiarizat cu oricare din aceste tipuri de mese si deasemenea cu practicile care diferentiau misterele religioase.
Era un amestec complicat al practicilor religioase in Corint. Unii membrii ai bisericii erau familiarizati cu mesele associate cu templele pagane si unii dintre ei credeau ca era bines a participle in continuarela ele. Asta nu inseamna, bineinteles ca ei percepeau in acelasi fel Cina Domnului. Mai mult, trebuie remarcat ca criticismul foarte puternic explicit ca remarca lui Pave legata de mesele bisericii din Corint nu are nici o legatura cu credintele si practicile pagane care au fost aduse mai tarziu. Poate fi ca participarea crestinilor la aceste mese era percepute de ei ca o protectieimpotriva judecatii divine, dar sfaturile lui Pavel sunt legate nu despre interpretarea meselor, ci despre neparticiparea la idolatrie. Mai degraba abuzurile la mese erau legate de caracterul social al acestora si reflectau practicile lumesti in general sin u cele pagane religioase in particular.

3. Masa bisericii in Corint.

Odata ce Pavel era fondatorul bisericii si pentru ca se refera la ceea ce a spus bisericii (fara indoiala in timpul visitei lui in Corint, cand biserica a fost recunoscuta), inseamna ca masa birericeasca a fost introdusa chiar de el, dar a dezvoltat caracteristici din Corint pe care el nu le aproba. Biserica se intalnea in mod regulat pentru a serba Cina Domnului, dar modul in care o faceau l-a determinat pe Pavel sa spuna ca aceste mese nu pot fi numite correct Cina Domnului (1 Cor 11:20).

Se pare ca problema de baza s-a nascut din tensiunea in biserica intre saraci si bogati. Pentru ca nu existau cladiri bisericesti, mesele se tinea in casele membrilor din biserica. Credinciosii se intalneau impreuna in grupuri de marimea maxima dictata de capacitatea casei pusa la dispozitie. Este de crezut ca grupurile se intalneau in casele bogatilor (ei aveau posibilitati). Acestea erau ocazii cu mese imbelsugate de mancare si bautura cel putin pentru unii membrii. Bogatii aduceau multa mancare pentru ei (inclusive carne) in timp ce mambrii mai saraci trebuiau sa se descurce putinul lor saracacios.
O definire mai apropiata a ceea ce se intampla este disputat. Traditia despre Ultima Cina sugereaza ca mancarea painii si impartasirea cupei, care au primit o semnificatie speciala prin Isus, erau separate una de cealalta rin mancare (cf. cuvintelor “tot astfel, dupa cina paharul,” Luca 22:20 = 1 Cor 11:25). Totusi, aducerea impreuna a painii si a paharului in traditia si felul in care cuvintele de interpretare au fost formate simetric indica ca specificarea “amintirea mortii Domnului” trebuiau vazute ca o singura actiune care urma dupa servirea mesei. Oricum exista disputa daca juxtapunerea avusese loc deja in Corint cand a scris Pavel, si s-a demonstrate ca ordinea era Paine – masa – paharul. Klauck (1982, 295) argumenteaza ca, odata ce nu este nici o indicatie ca membrii mai saraci ai bisericii erau exclusi de la participarea la paine, inseamna ca masa avea loc premergator painii si paharului.
O parere asupra problemei este ca membrii mai bogati veneau mai devreme si mancau si beau copios inainte (cf. Gk prolambanoµ) de sosirea membrilor mai saraci care aduceau cu ei mult mai putin. Sublinierea este ca cei saraci trebuiau sa fie multumiti cu paine si mai nimic pe langa aceasta, in timp ce bogatii aveau carne si varietati de delicatesuri. Paralele din lumea Greco-romana indicau ca puteau fi cel putin doua nivele de mancaruri la aceasi masa, si bogatii prin urmare accentuau diferenta lor fata de vecinii lor saraci care veneau de asemenea invitati la intalnirea bisericii. Asa ca, cu toate ca cei bogati isi deschideau casele pentru biserica, o faceau in asa fel incat accentuau diferentele sociale. (Probabil trebuie mentionat ca faptul ca problemele meselor reflectau diferentele sociale, a fost recunoscut cu mult inainte de Theissen; ceea ce sublineaza cercetarea lui, este ca indica mai clar felul in care bogatii au adus cu ei practicile lumii seculare in biserica, si au pacatuit astfel impotriva fratilor si surorilor lor mai saraci.)

Studiile aprofundate au facut analogie intre mesele elenistice, unde gazda invita oaspeti; masa era servita in doua etape, masa principala urmata de “desert” sau “simpoziom” la care si alti musafiri erau invitati, musafiri care nu au fost in etapa precedenta (Lampe). Lampe argumenteaza ca “religiosii” care se adunau in Corint erau corespondentii “desertului si a bauturii,” care era precedata de masa principala la care veneau cei bogati cu propria lor mancare (prin analogie cu grecescul eranos). Membrii mai saraci nu puteau veni mai devreme (datorita angajamentelor de munca), si nici nu puteau adduce mancare la fel de calitativa.

O alta alternative este ca cei bogati mancau de fapt in prezenta celor saraci fara a imparti cu ei mancarea (Winter; problema acestui topic este ca fie Gk prolambanoµ in 1 Cor 11:21 inseamna a manca inainte de alti oameni, sau ca forma intensificata lambanoµ, “lua,” care inseamna simplu “a devora”).
In ciuda incertitudinii asupra circumstantelor exacte, idea principala reiase foarte clar. Era supraindulgenta fata de bogati si resentimente fata de saraci care erau facuti sa se simta inferiori (cf. 1 Cor 12:15). Pentru Pavel aceasta era inconsistent cu caracterul intentionat al mesei bisericii. Ambii, flamanzii si bautorii nu-si aveau locul la masa bisericii. Scandalagii si diviziunile sociale deopotriva ruinau ocazia.

4. Raspunsul lui Pavel fata de situatia din Corint.

Invatatura lui Pavel din 1 Corinteni 11 era directionata impotriva acestor practici care insemna ca mesele in sine si-au pierdut caracterul de masa a Domnului. In ceea ce priveste stoparea abuzului, el le-a pretins ca membrii intre ei sa se primeasca bine unii pe ceilalti cand se aduna impreuna pentru masa. Adica, bogatii trebuie sa-I primeasca bine pe cei saraci sis a-I trateze (cum de fapt toti membrii bisericii trebuie sa se trateze intre ei) cu curtoazie si gratie; ocazia era tot o masa, dar implicatia ar fi impartirea hranei (Winter apare sensul acesta pentru Gk ekdechomai in 1 Cor 11:33) astfel incat nimeni san u se simta dezavantajat. Mai mult, Pavel le spune ca bogatii ar trebuii sa manance acasa, in particular daca voiau sa aiba o masa mai bogata sau mai calitativa, astfel ocolind diferentele sociale la intalnirile bisericii. Asa ca Pavel nu le-a cerut incetarea ocaziei de a sta la masa sis a devina ceea ce ulterior a devenit in biserica in general, si anume simbolul consumarii unei bucati de paine si a unei inghitituri de vin. El avea explicatii mai amanuntite pe care le-a promis ca le va da verbal, dar pe care nu le vom sti niciodata.

Punctul central al lui Pavel, care a asigurat fundamental teologic pentru sfatul practi, a fost facut citand traditia pe care a primit-o despre masa sip e care o dadu-se bisericii inainte, verbal. Limbajul ne indica ca era vorba de o traditie autoritativa acceptata. Pavel spune ca el a primit-o “de la Domnul” care a fost interpretata ca a venit sub forma unei viziuni particulare sau comunicata direct de Domnul (Maccoby); Este mult mai posibil ca sa fi fost parte a traditiei bisericii, care avea autoritatea Domnului in spatele ei (cf. folosirea cuvintelor Domnului, fara indoiala s-au transmis in traditia bisericii, in 1 Cor 7:10; 9:14).
Traditia descrie ce s-a intamplat la Ultima Cina, cand Domnul a luat painea si paharul si le-a dat ucenicilor cuvintele insotitoare ca reprezentand trupul lui si legamantul cel nou in sangele lui; el le-a dat directive ca sa faca “aceasta” (i.adica sa repete practica) in amintirea lui. Ma sa era destinata de a fi comemorativa a mortii lui care ar fi proclamata. Dar conduita acestei mese era contrara atitudinii de daruire de sine vazuta in moartea lui Isus si implicit i-ar fi negat proclamarea. De aceea cauza maniei lui Pavel a fost dispretul si lipsa dragostei fata de membrii saraci ai bisericii.
Membrii bisericii trebuie sa se opreasca inainte de a lua parte la masa, sis a se asigure ca nu comiteau un pacat impotriva trupului si sangelui lui Cristos, atragandu-si astfel judecata asupra lor. Acest comportament era “nevrednic” si insemna esecul de a “discerne trupul” (1 Cor 11:29). Folosirea “discernamantului” (Gk diakrinoµ) aici, este dificila, si interpretarea dpinde daca “trupul” inseamna aici “trupul [si sangele Domnului crucificat]” sau “biserica” (Fee, 562–64). Pavel spune ori ca cei mananca in chip nevrednic nu reconosc ca mancarea simbolizeaza trupul (si sangele) lui Isus, ori ca nu se comporta ca beneficiary ai acestei salvari; sau spune ca ei esueaza in a vedea ca cei adunati impreuna la masa formeaza trupul lui Cristos (facuti una prin impartasirea dintr-o singura paine, 1 Cor 10:17) si trebuie tratati in dragoste crestineasca.
In orice caz, ceea ce Pavel spune aici este subliniat prin comentariul lui precedent ca cei “multi” care se impartasesc din aceeasi paine la masa sunt “un trup” prin faptul ca fac asa (1 Cor 10:16–17). El vede ca cei ce impartasesc sangele si trupul lui Isus sunt astfel adusi in unitate unii cu altii, iar distinctiile sociale nu pot exista. Opiniile difera daca impartasirea cu trupul si sangele lui Cristos semnifica “unitate (partasie) cu Cristos cel inviat”, sau partasie intre membrii, care ii leaga impreuna in Domnul, moartea si invierea lui (Fee, 564), sau o partasie comuna a beneficiilor dobandite prin moartea lui Cristos (Barrett 1968, 232). Oricum, intelesul frazei este clar, Pavel subliniaza ca partasia la aceasta masa si participarea la mese idolatre sunt incompatibile. Accentul lui pe faptul ca credinciosii sunt adunati impreuna ca unul la masa bisericii poate sugera ca orice membri care se implica in idolatrie contamineaza intreaga comunitate. Dar gandul lui principal este probabil cel din 1 Corinteni 6, incompatiblitatea intre a fi unit cu Cristos si a face ceea ce este pacatos/demonic.
In 1 Corinteni 11 Pavelul dezvolta semnificatia teologica a Cinei in baza traditiei. El reaminteste cititorilor ca trupul lui Cristos, reprezentat de paine, a fost “pentru voi”. Aceasta fraza face parte dintr-o serie de afirmatii care invata ca Cristos a murit pentru altii (Rom 5:8; 8:32; 1 Cor 15:3; 2 Cor 5:15 [3x]; Gal 2:20; 3:13; Efes 5:2, 25; 1 Tim 2:6; Tit 2:14) si care apare in tot NT (Mk 10:45 [Gk anti]; Ioan 10:11, 15; 11:52; Evrei 2:9; 9:24; 1 Pet 2:21; 3:18; 1 Ioan 3:16). Astfel ca moartea lui Isus este vazuta cadaruire de sine benevola in moarte pentru binele si beneficial altora, ca ei sa poata fi rascumparati de pacat si judecata acestuia si justificati. Posibil ca daruirea de sine “pentru voi” are intentia de a promova un exemplu (Winter, 79).
Paharul este interpretat ca simbolizand noul legamant in sangele lui Cristos. Fata in fata cu contextual din Exod 24:8 si Ieremia 31:31–34 acesta indica ca moartea lui Isus este jertfa care inaugureaza legamantul cel nou intre Dumnezeu si oameni, stabilind astfel poporul noului legamant cu Dumnezeu.
S-a creat multa discutie bazata pe diferentele teologice contemporane din biserici, daca invatatura lui Pavel indica ca Domnul insusi este present la Cina. Se pare ca el considera mancarea si bautura ca “spirituale”, asemanatoare cu proviziile ceresti pentru iraeliti in pustie (1 Cor 10:3–4; Wedderburn, 234–39). Interpreti Romano Catolici tind sa gaseasca prezenta Domnului in paine si pahar in baza expresiei “acesta este trupul meu” in timp ce protestantii interpreteaza ca intelesul frazei este mai degraba “acesta simbolizeaza trupul meu.” Discutia incepe in 1 Corinteni 10:20–21 unde pare a fi o analogie intre fiind partasi du demonii impartasind paharul si masa lor, si ceea ce se intampla la Cina Domnului. Nu exista indicatie ca cele doua evenimente au loc in parallel, si in acest caz nu ar fi sugerat ca inchinatorii ar fi mancat demonii, sau ca demonii sunt prezenti in mancare. Mai degraba, paralela sugereaza ca cei ce iau parte la mase idolatre sunt adusi in partasie cu demonii, tot asa cei ce se impartasesc la Cina Domnului sunt in relatie cu Domnul care este prezent. Acest limbaj de “host and guests” prin admisie depaseste ceea ce spune Pavel, dar se potriveste cu conceptul din fundal despre sarbatorile tinute sub patronajul unui dumnezeu in paganism si sarbatorile tinute “in prezenta Domnului” in VT si in iudaism (cf. Apoc 3:20). Nu este nici o indicatie ca Pavel ca vazut evenimentul ca sacrificiu; nu este legat de jertfirea unui animal pe altar, ci este legat de a manca la masa, unde participantii primesc simboluri care indica ca o moarte sacrificiala a avut deja loc (la Calvar). Este astfel conceputa ca o masa post – jertfitoare.
Nu este nici o alta referire explicita despre Cina niciunde in Pavel. Daca 1 Corinteni trebuia citit ca parte procedurala la masa bisericii, iritatia vis-à-vis de cei ce nu il iubeau pe Domnul (1 Cor 16:22) poate fi vazuta ca o accentuare a sensului de comunitate printre acei care participand la masa marturiseau dragostea lor pentru Domnul si seperarea lor de altii, mai ales de cei ce propovaduiau o alte evanghelie (cf. atentionari similare plasate in Rom 16:17–18 si Gal 1:8–9). Sarutarea de pace, mentionata la sfarsitul catorva epistole, are deasemenea semnificatia unitatii si dragostei. Fraza Maranatha, care poate fi inteleasa ca afirmatie sau rugaciune, este o expresie a tanjirii dupa revenirea lui Isus ca Domn (mai degraba decat o rugaciune pentru prezenta Lui la Cina Domnului).

5. Cina Domnului in intelegerea lui Pavel si practica in alte parti.

Cum este invatatura Paulina vis a vis de alte invataturi despre cina in NT? Evangheliile sinoptice marturisesc uniform despre ocazia in care Isus s-a intalnit cu ucenicii lui pentru a sarbatorii masa aducerii aminte. El a folosit aceasta ocazi pentru ca sa le anunte moartea lui iminenta si pentru a impartasi cu ei obisniuta paine de paste si un pahar de vin afirmand ca ele simbolizeaza trupul si sangele lui. Cuvintele exacte folosite variaza intre evenghelii, Matei si Marcu foarte apropiati cu aceleasi cuvinte in esenta (Marcu: “Luati, acesta este trupul meu; acesta este sangele meu al legamantului cel nou varsat pentru multi”), iar Luca oferind o forma de cuvinte apropiata de cea folosita de Pavel (Luca: “Acesta este trupul meu care se da pentru voi, faceti lucrul acesta in amintirea mea; paharul acesta este noul legamant in sangele meu, care se varsa pentru voi”). Natura stilizata a insemnatatii sugereaza ca frazarea a devenit parte “fixa” a afirmatiei liturgice folosita in intalnirile bisericii si a fost incorporate in evanghelii.

Variatia frazeologica intre Matei/Marcu si Luca/Pavel a fost explicata variat. Probabil majoritatea cercetatorilor considera frazarea lui Marcu ca prima, cu Luca/Pavel ca dezvoltata din ea, dar exista o minoritate remarcabila care considera dezvoltarea ca o directie opusa. Mai departe, opiniile difera daca traditia se leaga de fapt de ocazia istorica descrisa, sau s-a dezvoltat dintr-o forma mai simpla de cuvinte care erau mai putin incarcate cu implicatii teologice. Parerea ca intrega insemnatate se leaga de inceputul bisericii si ca nu contine nimic istoric din ultima masa a lui Isus cu ucenicii, nu trebuie luata in serios.
Mesle comunale erau foarte raspandite in biserica primara si ele au fost urmarite de Luca pana in primele zile ale bisericii din Ierusalim. Nu este nimic deosebit despre aceasta. Primii crestini intr-un context evreesc au actionat intr-un mod analog cu fariseii, sau de fapt cu orice grup de iudei care se intalneau sa manance impreuna. Referirea la masa era “frangerea painii” – fara mentiunea despre bautul vinului. Cu toate ca aceasta fraza se refera strict la actul de incepere a mesei, impartasind painea, acompaniata de rugaciunile de multumire, este clar ca se facea referire la o masa completa. Folosirea imaginii unei mese in Apocalipsa deasemenea arata ca semnificatia religioasa a meselor era recunoscutain aceata arie geografica, in Asia.
Intrebarea care se ridica acum este daca era o practica uniforma a bisericii primare Erau acolo doua sau mai multe tipuri de mese festive cunoscute ca “frangerea painii” si care nu era in amintirea mortii Domnului si deci nu era bazata pe trditia Ultimei Cine, in timp ce altele erau legate de folosirea painii si a paharului in amintirea mortii Domnului si aceasta era ocazia la care facea Pavel referire?
O teorie de genul acesta a fost dezvoltata de H. Lietzmann, care argumenteaza ca masa originala din Ierusalim a fost inlocuita cu masa Paulina. Alti cercetatori sugereaza teorii similare. (Barrett 1985, 61, 67–68, crede ca Pavel este cel care a facut legatura intre mesele saptamanale ale bisericii si serbarea invierii si a Ultimei Cine.) Oricum s-a dovedit imposibil de urmarit existenta independenta a presupusei mese din Ierusalim. Cel mult, s-ar putea spune ca fraza “frangerea painii” in Fapte se poate referi la ambele sarbatori, Cina Domnului si alte mese bisericesti fara vin (care nu era baut in mod normal la mesele ordinare). Masa in Corint includea frangerea painii, si folosirea vinului, de asemenea. Singura marturie despre Cina Domnului doar cu paine ar fi Luca, daca asta este ceea ce descrie el, si legatura apropiata dintre Luca si Crstinatatea Pauliana ne face sa credem ca putin probabil el descria altceva decat o practica paulina; eventualitatea ca un scriitor post-paulin sa descrie o masa “doar cu paine” sis a o plaseze in zilele bisericii primare, nu are nici o baza. Deci nu avem nici o evidenta istorica pentru existenta in parallel a doua feluri de mese diferite.
Trebuie de aceea san e intrebam daca exista evidenta care sa sugereze o evolutie in mesele din biserica primara de la a fi simple intalniri de partasie in a deveni mese commemorative ale mortii lui Isus cu o semnificatie teologica elaborata atasata si reflectand in forme diferite asa numitele “cuvinte ale institutiei.” “Ultima Cina” insasi a fost o reinterpretare a mesei de Paste, si asta putea sugera o sarbatorire anuala a acesteia in loc de saptamanala. Ca unii dintre primii crestini sarbatoreau “Pastele Crestin” annual, reiese din 1 Corinteni 5:6–8, dar aceasta evidenta arata de asemenea ca Pavel nu avea nici o dificultate in a sarbatori si un paste crestin annual, cat si Cina Domnului saptamanal. Deci suntem pusi din nou in situatia de-a ne intreba daca insemnatatea Ultimei Cine este plauzibila din punct de vedere istoric si daca aceasta a influentat biserica din primele zile. Cat privitor la Luca, este lipsit de sens ca sa consideram masa din Emaus cu Domnul inviat, ca si model de urmat, ci el o descrie ca o reminiscenta a Ultimei Cine In mintea lui, nu a existat nici o problema privind continuitatea lor.
Cazul pentru dezvoltare a fost aparat de Maccoby. El afirma ca la mesele ordinare evreesti se incepea cu “frangerea painii” si impartirea ei intre participanti cu multumiri catre Dumnezeu pentru purtarea lui de grija; la mesele ceremoniale de sabat, si la alte festivitati, actiunea era precedata de impartasirea vinului cu multumiri aduse lui Dumnezeu. El continua apoi aratand ca biserica din Ierusalim urma modelul meselor obisnuite evreesti. Dar ultima masa a lui Isus cu ucenicii a urmat modelul unei mese festive cu ordinea vin-paine, dupa cum atesteaza Luca si Didache 9–10. Original aceasta a avut o tema pur “apocaliptica” in timp ce Isus privea cu expectanta catre inaugurarea imparatiei lui Dumnezeu. Apoi Pavel a avut o vedenie prin care a invatat ca la Ultima Cina Isus a impartit paine si vin (in aceasta ordine!) si ca le-a interpretat referindu-se la moartea lui. (Aceasta traditie este primita [direct] de la Domnul, la care se face referire in 1 Cor 11.) Asa s-a nascut textul din Luca care arata o combinatie secundara a temelor apocaliptice si eucaristice, iar apoi textul din Marcu care suprima aproape in totalitate aspectul apocaliptic. Asa ca Cina Domnului este creatia lui Pavel, si nu trebuie confundata cu frangerea painii din Fapte.
Teoria lui Maccoby sufera in anumite aspecte. Nu exista evidente clare despre vre-o masa bisericeasca cu ordinea vin-paine (1 Cor 10:16–17, la care el nu face referire in mod intentionat, a inversat ordinea pentru ca Pavel sa poata dezvolta semnificatia unei singure paini), si evidenta lui Didach nu este de preferat odata ce exista surse mai timpurii. Ar fi ciudat daca faptele post Pauline i-ar fi atribuit lui Pavel “frangerea painii” (Acts 20) care era diferita de obiceiurile lui, cunoscute autorului. Pavel insusi foloseste termenul “frangerea painii” cu referire la Cina Domnului (1 Cor 10:16). Si fraza “paharul binecuvantat” (in sensul “paharul pentru care il binecuvantam pe Dumnezeu”) folosit de Pavel in 1 Corinteni 10:16 era folosit la al trei-lea pahar la masa de Paste. Cazul in sine, pe scurt, nu este convingator.
Bibliography. C. K. Barrett, The First Epistle to the Corinthians (HNTC; New York: Harper & Row, 1968); idem, Church, Ministry and Sacraments in the New Testament (Exeter: Paternoster, 1985); G. D. Fee, The First Epistle to the Corinthians (NICNT; Grand Rapids: Eerdmans, 1987); F. Hauck, “koinov" ktl,” TDNT III.789–809; J. Jeremias, “pavsca,” TDNT V.896–904; H. J. Klauck, Herrenmahl und Hellenistischer Kult: Eine religionsgeschichtliche Untersuchung zum ersten Korintherbrief (Münster: Aschendorff, 1982); idem, “Lord’s Supper,” ABD IV.362–72; P. Lampe, “Das korinthische Herrenmahl im Schnittpunkt hellenistisch-römischer Mahlpraxis und paulinischer Theologia Crucis (1 Kor 11, 17–34),” ZNW 82 (1991) 183–213; H. Lietzmann, Mass and Lord’s Supper (Leiden: E. J. Brill, 1953–1979); H. Maccoby, “Paul and the Eucharist,” NTS 37 (1991) 247–67; I. H. Marshall, Last Supper and Lord’s Supper (Exeter: Paternoster, 1980); P. Neuenzeit, Das Herrenmahl: Studien zur paulinischen Eucharistiefassung (München: Kösel, 1960); E. Schweizer, The Lord’s Supper According to the New Testament (Philadelphia: Fortress, 1967); R. H. Stein, “Last Supper,” DJG 444–50; G. Theissen, The Social Setting of Pauline Christianity: Essays on Corinth (Philadelphia: Fortress, 1982); A. J. M. Wedderburn, Baptism and Resurrection: Studies in Pauline Theology against Its Graeco-Roman Background (Tübingen: J. C. B. Mohr, 1987); B. W. Winter, “The Lord’s Supper at Corinth: An Alternative Reconstruction,” RTR 37 (1978) 73–82.