Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

4. Neprihănirea lui Dumnezeu ca dragoste care restaurează relaţii

Istoria interpretării, incluzând perspectivele recente schiţate mai sus, revelează două faţete; (1) faptul că perceperea acestui concept de neprihănire a lui Dumnezeu a fost dominată de gândirea greacă şi latină, unde neprihanirea ca şi o calitate a caracterului lui Dumnezeu este oei ne este dată nouă şi ne face neprihănişi, ori este baza pentru pronunţarea juridică, declarându-ne neprihăniţi; (2) ca discuţiile mai recente, care încearcă să ia mai în serios fundamentarea teologiei lui Pavel în acest sens, pe Vechiul Testament, găsesc această abordare inadecvată pentru a explica înţelesul lui Pavel. Foarte important a fost insistenţa pe contextul vechi testamental al legământului al neprihănirii lui Dumnezeu, ca un cadru interpretativ al formulării pauline.

În acel context al Vechiului Testament, şi pe lângă alte înţelesuri şi nuanţe (Brunner), ideea de neprihănirea a lui Dumnezeu apare proeminent în pasajele despre mântuire, unde acţiunea răscumprătoare a lui Dumnezeu faţă de poporul Israel a fost numită în felul acesta. Neprihănirea lui Dumnezeu îi scapă de duşmani, din situaţii înfricoşătoare, de starea de alienare de Dumnezeu. În asemena situaţii, neprihănirea lui Dumnezeu este definită prin termenii “dragoste neschimbată” şi “credincioşie” (ex., Is 11:5; 16:5; Ps 5:7–8; 89:13–14; 98:2–3). Aceste atribute relaţionale sunt în unele contexte sinonime cu “neprihănire” şi “mântuire” (ex., Ps 85:7–13). Astfel, neprihănirea lui Dumnezeu foate fi redată ca “faptă care mântuie” sau “dragoste care restaureazî”.

Felul în care Pavel utilizează neprihănirea lui Dumnezeu, poate fi cel mai bine înţeles în contrast cu cadrul acestui concept din Vechiului Testament. În concepţia lui Pavel, “prihănirea”, sau “nedreptatea” rezultă din neascultare, fie a persoanei. În general, care refuză să Îl recunoască e Dumnezeu (Rom 1:28), şi ascultă de nedreptate şi nu ascultă de adevăr (Rom 2:8), sau poporul lui Dumnezeu care refuză să Îl recunoască, şi care sunt neascultători faţă de legământ (Rom 3:3–5; 10:21).

Alienarea, sau înstrăinarea, poate fi definită prin sinonimele “necredincişie” (Rom 3:3) şi “prihănire” (Rom 3:5), care erau combătute de Dumnezeu prin revelaţie (Rom 1:16–17) sau manifestarea neprihănirii lui Dumnezeu (Rom 3:21–26). În amândouă contextele, expresia istorică a “neprhiănirii lui Dumnezeu” în mod concret a fost Hristos: definit în Romani 1:16 ca fiind “Evanghelia” şi “puterea de mântuire”, iar ăn Romani 3:24 ca “răscumpărarea care este în Hristos Isus”.

Pavel susţine că Dumnezeu este credincios creaţiei Sale/legământului (Rom 3:3–4), faptele Lui sunt drepte Rom 3:26), iar această acţiune este ca răspuns la creaţia Sa răzvrătită, cere ca Dumnezeu să fie neprihănit. Termenul desemnează acel act al lui Dumnezeu care restaurează relaţia ruptă. “Neprihănirea” în acest context nu este un atribut al lui Dumnezeu, ci arată dragostea iertătoare a lui Dumnezeu şi intervenţia lui răscumpărătoare în lumea aceasta, prin Hristos.

Neprihănirea lui Dumnezeu înţelească ca dragostea lui Dumnezeu care restaurează relaţii, este foarte importantă pentru argumentul lui Pavel din Romani 3:21–26. Întruparea neprihănirii lui Dumnezeu în lucrarea de răscumpărare prin cruce, conduce la iertare; iar iertarea restaurează relaţile rupte. Datorită faptului că aceasta este doar acţiune a pură a lui Dumnezeu, Pavel o numeşte dar. Acest dar este ineficient decăt dacă este primit “prin credinţă”. Rezultatul acestui act al lui Dumnezeu este justificare (“a fi considerat neprihănit”) păcătosului. Pasajul nu spune nimic despre tranzacţia juridică esenţială; mai degrabă declară restaurarea relaţiei divine dintre om şi Dumnezeu prin ceea ce a făscut Isus prin moartea Lui (vezi Expiation, Propitiation, Mercy Seat).

Expresia “a se supune neprihănirii lui Dumnezeu” din Rom. 10:3 confirmă concepţia lui Pavel despre dragostea lui Dumnezeu care restaurează relaţii. Încercarea cuiva de a-şi stabili o neprihănire proprie – poziţia proprie a cuiva înaintea lui Dumnezeu – este o respingere a neprihănirii lui Dumnezeu prin Hristos, modalitatea prin care Dumnezeu mântuieşte lumea. Pentru că a te supune înseamnă a recunoaşte relaţia ta ruptă cu Dumnezeu, şi a recunoaşte pe Hristos ca Domn (Rom 10:7; vezi Lord).

Expresia dificilă din 2 Corinteni 5:21, că în relaţia cu Hristos avem posibilitatea “să devenim neprihănirea lui Dumnezeu” accentuează aspectul relaţional, mai degrabă decât cel jusrid şi ontologic al neprihănirii. Textul se ocupă de reconcilierea cu Dumnezeu prin Hristos, şi îi cheamă pe cei care sunt împăcaţi cu Dumnezeu să devină instrumente ale lucrării de reconcilierii(2 Cor 5:18–19). În acel context, fraza ”a deveni neprihănirea lui Dumnezeu” înseamnăca acei credincişi trebuie să devină participanţi la acţiunea de reconciliere, o extensie la dragostea Lui care restaurează.

Pentru Pavel, neprihănirea lui Dumnezeu este actul mântuitor. În continuitate cu expresiile Vechiul Testament despre neprihănirea lui Dumnezeu, credincioşie şi dragoste neschimbată pentru Israel, Pavel vede această acţiune divină exprimată în viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Acceptarea acestei bunăvoinţe printr-un act de credinţă, ne justifică (ne face drepţi) înaintea lui Dumnezeu. Neprihănirea este prezentă în această relaţie restaurată cand viaţa este trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Bibliografie

O. Betz, “Der gekreuzigte Christus: unsere Weisheit und Gerechtigkeit (der alttestamentliche Hintergrund von 1 Kor 1–2,” in Tradition and Interpretation in the New Testament, ed. G. F. Hawthorne with O. Betz (Grand Rapids: Eerdmans, 1987) 195–215;

P. Blaser, “Paulus und Luther über Gottes Gerechtigkeit,” Catholica 36 (1982) 269–79; J. A. Bollier, “The Righteousness of God,” Int 8 (1954) 404–13;

M. T. Brauch, “Perspectives on ‘God’s Righteousness’ in Recent German Discussion,” in E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism (Philadelphia: Fortress, 1977) 523–42;

H. Brunner, “Die Gerechtigkeit Gottes” ZRG 39 (1987) 210–25; R. Bultmann, “e[leo" ktl,” TDNT II.477–87;

C. H. Cosgrove, “Justification in Paul: A Linguistic and Theological Reflection,” JBL 106 (1987) 653–70;

A. B. Crabtree, The Restored Relationship (London: Carey Kingsgate, 1963); H. Cremer, Die Paulinische Rechtfertigungslehre im Zussammenhang ihrer geschichtlichen Voraussetzungen (1900);

J. A. Fitzmyer, Pauline Theology (Engelwood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967);

E. Käsemann, “ ‘The Righteousness of God’ in Paul,” in New Testament Questions of Today (Philadelphia: Fortress, 1969) 168–82;

K. Kertelge, “Rechtfertigung” bei Paulus (NTAbh n.s. 3; 2d ed.;

Münster: Aschendorf, 1971); idem, “dikaiosuvnh,” “dikaiovw,” EDNT 1.325–34;

L. J. Kuyper, “Righteousness and Salvation,” SJT 30 (1977) 233–52;

G. E. Ladd, “Righteousness in Romans,” SWJT 19 (1976) 6–17;

E. Lohse “Die Gerechtigkeit Gottes in der Paulinischen Theologie,” in Die Einheit des Neuen Testaments (Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1973) 209–27;

A. E. McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification (2 vols. Cambridge: University Press, 1986);

R. K. Moore, “Issues Involved in the Interpretation of Dikaiosyne Theou in the Pauline Corpus,” Colloquium: The Australian and New Zealand Theological Society 23 (1991) 59–70;

C. Müller, Gottesgerechtigkeit und Gottesvolk (FRLANT 86; Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1964);

J. Piper, “The Demonstration of the Righteousness of God in Romans 3:25, 26,” JSNT 7 (1980) 2–32;

B. Przybylski, Righteousness in Matthew and His World of Thought (SNTSMS 41; Cambridge: University Press, 1980);

G. Quell and G. Schrenk, “divkh ktl,” TDNT II.174–225;

J. Reumann, “Justification of God: Righteousness and the Cross,” Moravian Theological Seminary: Bulletin (1964) 16–31;

________. “Righteousness (Early Judaism-New Testament),” ABD V.736–73;

________. Righteousness in the New Testament: Justification in the United States, Lutheran-Roman Catholic Dialogue (Philadelphia: Fortress, 1983);

________. “The ‘Righteousness of God’ and the ‘Economy of God’: Two Great Doctrinal Themes Historically Compared,” in Askum-Thyateira, ed. G. Dragas (London: Thyateira House, 1985) 615–37;

L. Sabourin, “Formulations of Christian Beliefs in Recent Exposition on Paul’s Epistles to the Romans and Galatians,” RSB 1 (1981) 120–36;

A. Schweitzer, The Mysticism of the Apostle Paul (London: A & C Black, 1931);

J. J. Scullion, “Righteousness (OT),” ABD V.724–36;

M. L. Soards, “The Righteousness of God in the Writings of the Apostle Paul,” BTB 15 (1985) 104–9;

P. Stuhlmacher, Gerechtigkeit Gottes bei Paulus (FRLANT 82; Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1965);

________. Reconciliation, Law, and Righteousness (Philadelphia: Fortress, 1986);

P. Watson, Let God Be God (London: Epworth, 1953);

D. V. Way, The Lordship of Christ: Ernst Käsemann’s Interpretation of Paul’s Theology (Oxford: Clarendon, 1991);

S. K. Williams, “The ‘Righteousness of God’ in Romans,” JBL 99 (1980) 241–90;

J. A. Ziesler, The Meaning of Righteousness in Paul: A Linguistic and Theological Inquiry (SNTSMS 20; Cambridge: University Press, 1972).

DRAGOSTEA
de R. Mohrlang

(Tradus de Ligia Macelaru)

Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G.; eds., Dictionary of Paul and His Letters, (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993
Pentru Pavel, dragostea este cea mai importanta dintre toate harurile crestine, este chiar inima eticii crestine. Motivata de expresia suprema a dragostei lui Dumnezeu in moartea sacrificiala a lui Cristos, izvoreste dintr-o viata transformata umpluta de Duhul lui Dumnezeu. Atentia principala a dragostei in scrierile lui Pavel este exprimarea ei tangibila in comunitatile crestine.

1. Terminologia

2. Dragostea lui Dumnezeu/Cristos pentru noi

3. Dragostea noastra pentru Dumnezeu/Cristos

4. Dragostea noastra pentru altii

1. Terminologia.

Nu este nici o epistola paulina in care termenul dragoste san u apara proieminent. Cel mai adesea Pavel foloseste terminologia agapao (referindu-se la dragostea bazata pe o inalta apreciere) pentru ambele, dragostea divina si umana: agape (“dragoste” 75 x), agapao (“a arata dragoste,” 34 x), and agapetos (“ a celui iubit,” 27 x). Termenul eleeo (“a arata compasiune, mila,” 12 x) and eleos (“compasiune, mila,” 10 x) se refera aproape in exclusivitate catre Dumnezeu, nu catre oameni, in folosinta lui Pavel.

O varietate a terminologiei hileopeste folosita cu toate ca nu fracvent: aphilargyros (“neiubitor de bani,” 1 x), philagathos (“iubitor de bine,” 1 x), philadelphia (“dragoste frateasca sau familiala, afectiune, dragoste,” 2 x), philandros (“dragostea fata de sot,” 1 x), philanthroµpia (“dragostea de oameni,” 1 x), phileo (“a iubi,a avea afectiune pentru,” 2 x), phileµma (“sarut,” 4 x), philotheos (“iubitor de Dumnezeu,” 1 x), philoxenia (“ospitalitate,” 1 x), philoxenos (“persoana ospitaliera,” 2 x), philostorgos (“dragostea pentru cei apropiati,” 1 x) and philoteknos (“dragostea de copii,” 1 x).

Alte cuvinte care exprima dragostea includ epipotheoµ (“a avea afectiune mare, a dori,” 7 x), epipotheµsis (“afectiune mare, dorinta,” 2 x), epipotheµtos (“cel dorit,” 1 x), epipothia (“afectiune mare, dorinta,” 1 x), eusplanchnos (“persoana plina de compasiune,” 1 x), homeiromai (“a avea sentimente, a dori,” 1 x) si splanchna (“compasiune,” “afectiune”; “obiectul compasiunii sau al afectiunii,” 8 x). Cateva cuvinte au conotatie negative si se refera la atitudine necrestina: astorgos (“fara dragoste sau afectiune,” 2 x), philargyria (“dragostea de bani,” 1 x), philargyros (“iubitor de bani,” 1 x), philautos (“iubitor de sine,” 1 x) si phileµdonos (“iubitor de placeri,” 1 x).

2. Dragostea lui Dumnezeu/Cristos pentru noi.

Miezul intelegerii evangheliei pentru Pavel se afla in dragostea salvatoare a luiDumnezeu (agapeµ) in Cristos. Expresia suprema a acestei dragoste nemeritate este moartea lui Cristos pe cruceca ca jertfa pentru pacate (Rom 5:8; Efes 2:4–5; 2 Tes 2:16; cf. Gal 2:20). Cand Pavel vorbeste despre dragostea lui Dumnezeu (sa a lui Cristos), de obicei este cu referire la aspecte ale rascumpararii sau salvarii crestine. (Nota: expresia “dragostea lui Dumnezeu” si “dragostea lui Cristos” au un inteles ambiguu. Ele pot face referire fie la dragostea noastra pentru Dumnezeu sau Cristos [genitive obiectiv], fie la dragostea lui Dumnezeu sau a lui Cristos pentru noi [genitive subiectiv]. Doar contextual individual poate determina intelesul, iar uneori este imposibil de a fi sigur de intentia lui Pavel: ex, Rom 5:5; 2 Cor 5:14; 2 Tes 3:5.)

Dragostea lui Dumnezeu este descoperita in cruce si in alegerea si chemarea specifica a credinciosilor (“In dragoste el ne-a predestinate sa fim fiii lui prin Isus Cristos,” Efes 1:4–5). Deci cand Pavel vorbeste despre crestini ca “numit” sau “ales,” idea despre dragostea nemeritata a lui Dumnezeu este clar implicita. De fapt discutia despre predestinare in Romani 9 pare a vorbi despre dragostea lui Dumnezeu exclusive pentru cei alesi (Rom 9:13, 15, 18, 21–24); dar el nu impune logica acestui aspect, si scrie in alte parti despre Dragostea lui Dumnezeu fata de toti oamenii.

Pentru Pavel, a apuca dragostea salvatoare a lui Dumnezeu in Cristos este crucial. Se afla la baza adevaratei teologii si etici crestine, si este importanta pentru siguranta crestinului. (“Nimic nu ne poate desparti de dragostea lui Dumnezeu in Cristos Isus, Domnul nostru,” Rom 8:31–39). A aprecia din plin aceasta dragoste, este prin urmare, una din cele mai puternice dorinte si rugaciuni pentru noii lui convertiti (Efes 3:14–21). De fapt, sensul coplesitor al dragostei lui Cristos este una din fortele conducatoare in viata personala a lui Pavel (2 Cor 5:14–15).

3. Dragostea noastra pentru Dumnezeu/Cristos

Cu toate ca dragostea nostra pentru Dumnezeu (sau Cristos) e implicita, ramane in mod ciudat neaccentuata in scrierile lui Pavel. (Este mentionata doar in Rom 8:28; 1 Cor 2:9; 8:3; 16:22; Eph 6:24; 2 Tim 3:4; exprimarea este ambigua in Rom 5.5; 2 Cor 5:14; 2 Thess 3:5.) A doua mare porunca este citata de doua ori, prima nu este citata niciunde. Atentia este centrata mai degraba asupra dragostei lui Dumnezeu (Cristos) pentru noi cu accentuarea harului. Raspunsul pe care Pavel il cere nu este asa de mult in a-l iubi pe Dumnezeu sau Cristos, pe cat a crede in Cristos si a-I iubii pe altii. Raspunsul initial este unul receptiv.

Acesta nu inseamna ca conceptual iubirii de Dumnezeu este periferic in gandirea lui Pavel: este central in mostenirea lui evreeasca si in mod clar alineata cu parerea lui despre viata crestina a si dedicare totala lui Dumnezeu. De ce vorbeste el asa de putin despre a-l iubi pe Dumnezeu si construieste asa de putin in directia asta, ramane un mister.
4. Dragostea noastra pentru altii

Pentru Pavel, a-I iubi pe altii este singura caracteristica de mare importanta a vietii crestine si baza trairii crestine. Tot ceea ce este facut, sa fie o expresie a dragostei (1 Cor 16:14). Mai importanta decat darurile carismatice pentru care corintenii erau asa de populari (1 Cor 12:31–13:2), dragostea este mentionata cea dintai ca “roada a Duhului” (Gal 5:22–23; multe dincelelalte putand fi considerate ca si interpretari ale dragostei) si este harul pe care credinciosii trebuie sa-l caute mai presus de celelalte (Col 3:12, 14). Pavel vorbeste despre ea ca chintesenta si miezul legii morale in tot vechiul testament (Rom 13:8–10; Gal 5.14), obligatia continua a crestinilor fata de altii. De fapt, limbajul neobisnuit pentru el, vorbeste despre dragoste ca “lege a lui Cristos” (Gal 6:2), in aceeasi directie cu accentual pus de Isus pe legea dragostei. Asa ca iubirea altora actioneaza spre binele personal pana la venirea Zilei lui Cristos (Phil 1:9–10; 1 Thess 3:12–13). Intregul concept de traire in sfintenie pentru Pavel, este dominat de dragoste.

4.1. Teologia dragostei. Termenii credinta si dragoste sunt adesea conectate in scrierile lui Pavel: impreuna, ele reprezinta sumarul teologiei si eticii in preocuparea lui Pavel. Referindu-se la cititori, credinta in Cristos si dragostea nii fata de altii apar adesea partea de multumire a scrisorilor lui, sugerand importanta acestor doua concepte in gandirea lui (Efes 1:15; Col 1:4; 1 Tes 1:3; 2 Tes 1:3; Film 4–5; cf. Efes 6:23; 1 Tes 3:6; 5:8; 1 Tim 1:5, 14; 2:15; 6:11; 2 Tim 1:13; 2:22; 3:10; Tit 2:2). Pavel le aminteste galatenilor ca ceea ce conteaza cu adevarat nu este legea evreiasca, ci “credinta prin fapte” (Gal 5:6)—fraza care se apropie probabil mai mult decat oricare alta in sumarizarea opiniei lui asupra vietii crestine.

Dragostea reprezinta efectul etic al unei neprihaniri atribuite, dobandita prin har, prin credinta, este expresia exterioara a noii vieti in Cristos. Exista o corelere necesara deci, intre credinta in Cristos si iubirea altora. Si dupa cum credinta reprezinta sfarsitul legii in sens salvator (Rom 10:4), tot asa dragostea reprezinta implinirea legii in sens etic (Rom 13:10); in gandirea lui Pavel, cele doua impreuna inlocuiesc efectiv miezul legii ca si cale a neprihanirii.

4.2. Sursele dragostei. Dragostea vine prin relatia personala cu Isus Cristos (1 Tim 1:14; 2 Tim 1:13), prin darul Duhului Sfant (2 Tim 1:7). Dragostea este posibile pentru ca credinta in Cristos amplaseaza crestinul intr-o viata noua in totalitate, nedominata de pacat si dorinte personale, ci de Duhul lui Dumnezeu. Ca si garant al vietii ce va venii (2 Cor 5:5; cf. 1:22), Duhul adduce puterea veacului viitor in viata crestinului aici si acum, creand astfel o forma de existenta escatologica posibila in prezent. Astfel, eliberat de puterea robiei pacatului si de lege, credinciosul este capacitate sa produca “roada” reala pentru Dumnezeu (Rom 7:4), “roada neprihanirii” (Fil 1:11)—care, pentru Pavel este intotdeauna “roada Duhului”; sic ea mai importanta “roada” este dragostea (Gal 5:22–23; Rom 15:30; Col 1:8; 2 Tim 1:7).

Pentru Pavel deci, dragostea nu este niciodata o virtute dobandita de la sine; este rezultatul unei vieti transformate, umpluta de Duhul lui Dumnezeu, care revarsa insasi dragostea lui Dumnezeu in inima omului (Rom 5:5; Gal 4:6–7; Filip 1:8). Lipsa dragostei pune sub semnul intrebarii prezenta Duhului in viata personala, si in consecinta intreaga lui relatie cu Dumnezeu (Rom 8:1–14). Faptul ca incurajarile lui Pavel de a iubii sunt adesea exprimate prin rugaciune (Filip 1:9; 1 Tes 3:12; cf. 2 Tes 3:5) reflecta convingerea lui ca dragostea, ca orice lucru bun vine de la Dumnezeu ca dar al harului (2 Cor 8:16; 1 Tes 4:9). Cheia pentru a iubi este a fi umplut de Duhul lui Dumnezeu (Efes 5:18).

4.3. Motivatia dragostei. Cateodata, Pavel vorbeste despre dragoste ca simpla porunca care sa fie ascultata—de fapt ca cea mai importanta din toate perceptele morale (Rom 13:8–10; Gal 5:14). Alte ori, el incurajeaza dragostea datorita claritatii cerute de venirea Zilei lui Cristos (Filip 1:9–10; 1 Tes 3:12–13). Iar alte ori face apel la exemplul sau la viata lui Cristos (Rom 15:2–3; 1 Cor 10:31–11:1; 2 Cor 8:8–9; Efes 4:32–5:2; Filip 2:4–8; Col 3:12–14).

Dar mai presus de toate, Pavel considera dragostea ca un raspuns plin de bucurie fata de harul lui Dumnezeu in Isus Cristos, motivate de relatia personala cu Salvatorul. Nu este atatde mult o supunere fata de invataturile lui Isus, sau o copiere a modului sau de viata pamanteana, pe cat de mult este un raspuns plin de gratitudine al inimii fata de actul ultimo al dragostei sale expimata in moartea pe cruce (Rom 12:1–2) si in ascultare de El ca Domn. Iubind pe altii este singurul raspuns etic potrivit dragostei divine descoperite in evanghelie. (Chiar vorbind despre a-l urma pe Cristos, Pavel face apel nu la viata lui pamanteana, ci la aspecte ele dragostei jertfitoare dovedite in moartea sa.) Pentru Pavel, intreaga viata crestina este un raspuns plin de bucurie fata de harul lui Dumnezeu in evanghelie: este o expresie a gratitudinii fata de Cristos. Iubind pe altii este felul de a spune “multumesc” dragostei divine (2 Cor 8:1–9).

4.4. Miezul dragostei. Pentru ca preocuparea majora a lui Pavel este binele bisericilor, atentia lui primara este exprimarea dragostei in comunitatea crestina. Cu toate ca ocazional vorbeste despre a arata bunatate fata de cei din afara fratietatii (Rom 12:14, 17–21; Gal 6:10; 1 Tes 3:12; 5:15), el este procupat cu exprimarea dragostei printer crestini insisi: “Sa facem bine la toti, dar mai ales … familiei credinciosilor” (Gal 6:10).

Deorece biserica este trupul lui Cristos, partasia oamenilor lui Domnezeu si templul prezentei lui pe pamant are o importanta suprema ca crestinii sa invete sa traiasca impreuna in dragoste. Dragostea este cea care leaga diferite madulare ale trupului impreuna in “unitate desavarsita” (Col 2:2; 3:14). Fara dragoste, trupul nu poate functiona bine si nici nu adduce cinste lui Cristos, dupa cum ar trebui. Importanta acestui aspect poate fi vazuta in sublinierile repetate ale lui Pavel asupra dragostei si unitatii (Rom 12:10, 16, 18; 14:1, 19; 15:5–6; 1 Cor 1:10; 10:16–17; 2 Cor 13:11; Gal 3:27–28; 5:22–23; 6:2; Efes 4:1–6; Filip 1:27; 2:1–4; 4:2; Col 2:2, 19; 3:12–14; 1 Tes 5:13–14) si avertismentele lui constante impotriva oricarui lucru care ar aduce dezbinare (Rom 12:16; 14:1–23; 16:17; 1 Cor 3:3–4; 4:6; 11:18–22; Gal 5:15, 19–21; Efes 4:25, 31; Filip 2:3–4; Col 3:8–9). Ca “madulare unii altora,” crestinii trebuie sa ingrijeasca unii de altii (1 Cor 12:25–26) si zidindu-se unii pe altii (Rom 14:19; 15:2; 1 Cor 8:1; 14:3–5, 12, 17, 26; Efes 4:15–16; 1 Tes 5:11). Plasarea discursului sau classic despre dragoste (1 Cor 13) in mijlocul pasajului in care vorbeste despre darurile carismatice pentru zidirea bisericii arata ceva despre rolul dragostei in gandirea lui. Pentru Pavel, binele comunitatii este la fel de important ca cel al individului - si de aceea dragostea joaca un rol central in scrierile lui.

4.5. Natura Dragostei Caracteristicile dragostei (agapeµ) sunt enumerate de Pavel in 1 Corinthians 13. Dragostea este aratata in rabdare si bunatate – nu in gelozie, mandrie, aroganta, rautate, insistenta, irascibilitate, resentimente sau sentimental de a fi chit. Cu alte cuvinte, dragostea reala nu este egocentrica, ci este gata sa-si sacrifice dorintele pentru binele altora. Este acelasi sens de sacrificiu pentru altii – dupa modelul jertfei lui Cristos pentru noi – care fundamenteaza miezul intelegerii lui Pavel a ceea ce inseamna dragostea adevarata (Wischmeyer).

Crestinii trebuie san u traiasca pentru ei insisi, ci pentru alti, aceasta este tema ce se regaseste in toate scrierile lui Pavel. Isus, Timotei si Pavel slujesc ca modele ale acestui mod de viata (Rom 9:3; 15:1–3; 1 Cor 9:19–22; 10:33–11:1; 2 Cor 1:6; 4:5; 6:4–6; 8:8–9; 12:15; 13:9; Gal 2:20; Filip 1:20–26; 2:4–8, 17, 19–24; Efes 4:32–5:2; Col 1:24; 1 Tes 2:9; 1 Tim 4:12). Aceasta atitudine a sacrificiului de sine trebuie sa se regaseasca si acasa (Efes 5:25–33; Col 3:19; Tit 2:4). Pentru Pavel, dragostea adevarata cere jertfire de sine. (In contrast, “zilele din urma” vor fi marcate de dragostea de sine, bani si placeri; 2 Tim 3:2–4.) A nu refuza placerea carnii, daca aceasta cauzeaza caderea altora in pacat, este unu dintre cele mai puternice ilustratii ale sacrificiului de sine cerut de dragoste (Rom 14:15, 20–21; 1 Cor 8:9–13; 10:23–33).

Un pas mai departe: pentru Pavel dragostea nu inseamna doar a face, ci si a fii (1 Cor 13:3: “Chiar daca as da tot ce am … dar n-as avea dragoste. …”). Iubind pe altii nu este numai simplul fapt de a face bines au de a arata mila ci este a izvora dintr-o grija si compasiune adevarata. Inseamna a fi real si inimos – actionand doar din inertie nu este suficient. Daca este cu adevarat perceputa ca dragoste, aceasta trebuie sa contina caldura si afectiune. Importanta acestora in gandirea lui Pavel poate fi vazuta in indemnul lui catre cititori de a-si comunica dragostea unii altora (Rom 12:10; 16:16; 1 Cor 16:20; 2 Cor 2:8; 13:12; 1 Tes 5:26) si in afirmatiile repetate ale sentimentelor lui fata de ei (1 Cor 16:24; 2 Cor 2:4; 6:11; 7:3; 11:11; 12:15; Filip 1:7–8; 4:1; 1 Tes 2:8; 3:12; Filim 9). Pavel este adanc preocupat ca bisericile sa cunoasca grija si afectiunea lui pentru ele; iar in schimb, si el era incurajat de dragostea lor (2 Cor 7:6–7; 1 Thess 3:6–10). Cand vorbeste despre dragoste Pavel nu se gandeste numai la actiuni practice de caritate ci si la purtarea de grija din inima si cu afectiune – ambele fiind importante.

4.6. Limitele dragostei. Se ridica uneori intrebari despre consistenta lui pavel in a trai conform idealurilor lui, in special luand in considerare limbajul aspru folosit fata de oponentii evangheliei (Gal 1:8–9; 5:12; Filip 3:2; fata in fata cu reactia si cuvintele gratioase din Rom 12:17–21; Col 4:6!). Cand harul evangheliei este pus in pericol, preocuparea teologica precedeaza gandirea lui depasind pana si considerantele de politete si etica. Pentru Pavel, doctrinele de baza ale evangheliei nu pot fi compromise pur si simplu; si daca inclinatia bisericii este destabilizata, astfel de cuvinte si actiuni pot fi folositoare pentru binele mantuirii cititorilor. Cu alte cuvinte Pavel nu considera dragostea gentila cu orice pret. De fapt, el subliniaza ca o face din preocupare reala pentru binele lor (din dragoste) incat apar aceste cuvinte dure si actiuni confruntatoare (1 Cor 4:14; 2 Cor 2:4; 7:8–11; 12:19; 13:2–4, 10; Gal 2:11–14). Exista limite teologice si morale clare, pentru a valida afirmatiile lui despre forma dragostei in general. Cand normele date de Dumnezeu sunt expuse pericolului, vremurile sunt ca dragostea san u sufere totul (cf. 1 Cor 13:7), cand dragostea insista in felul ei (cf. 1 Cor 13:5), chiar sufficient de tare—daca felul acesta se identifica cu felul lui Dumnezeu (1 Cor 14:37–38; 2 Tes 3:14). Sic and doctrina harului lui Dumnezeu este pe muchie, dragostea pare sa nu fie mai importanta decat credinta (cf. 1 Cor 13:13). In viata lui Pavel, expresia dragostei este clar conditionata de anumite considerente de importanta critica; si cand acestea sunt pereclitate, cuvintele dure pot sa fie dintr-o forma adevarata de dragoste si nu dintr-o violare a ei.

Bibliography. R Bultmann, Theology of the New Testament (2 vols.; New York: Scribner’s, 1951, 1955); S. E. Fowl, The Story of Christ in the Ethics of Paul (JSNTS 36; Sheffield: JSOT, 1990); V. P. Furnish, The Love Command in the New Testament (Nashville: Abingdon, 1972); idem, Theology and Ethics in Paul (Nashville: Abingdon, 1968); W. Günther et al., “Love,” NIDNTT 2.542–50; J. P. Louw and E. A. Nida, “Love, Affection, Compassion,” in Greek-English Lexicon of the New Testament: Based on Semantic Domains (New York: United Bible Societies, 1988) 1.293–96; J. Moffatt, Love in the New Testament (London: Hodder & Stoughton, 1929); R. Mohrlang, Matthew and Paul: A Comparison of Ethical Perspectives (SNTSMS 48; Cambridge: University Press, 1984); H. Ridderbos, Paul: An Outline of His Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1975); G. Schneider, “ajgavph ktl,” EDNT 1.8–12; C. Spicq, Agape in the New Testament (2 vols.; London: Herder, 1963, 1965); G. Stählin, “filevw ktl,” TDNT IX.114–46; E. Stauffer, “ajgapavw ktl,” TDNT I.21–55; O. Wischmeyer, Der höchste Weg. Das 13. Kapitel des 1 Korintherbriefes (Gütersloh: Mohn, 1981).