Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

1. Căderea.

Pavel nu dă multa atenţie origini răului; El nu vorbeşte, de exemplu, în termenii tehnici ai căderii chiar dacă ar fi putut explica originea răului. Primul loc unde descrie scena căderii omenirii în păcat este în 2Corinteni 11:3(cf. 1 Tim 2:13–15), care în comun cu gândirea iudaică trasează căderea lui Adam la influenţa Evei(cf. Sir 25:24; Life of Adam and Eve 3). Pavel are un tratament important al lui Adam(Rom 5) în care el clarifică că păcatul nu a fost original în Creaţie. Romani 8:19–23 sugerează afectarea cosmosului prin caderea omuluio sau a Satanei(see Futility). El vede păcatul ca fiind adus în lume prin Adam şi a fost practicat de întreaga rasă umană de atunci şi în continuare “Toţi au păcătuit.” Toţi comit păcatele lor proprii, pentru a fi siguri, într-un anumit fel toţi sunt prinşi în păcatul lui Adam, pentru “greşala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea”, (Rom 5:15). Pavel nu vede păcatul naturii umani ca parte din creaţie. Dumnezeu nu este responsbil pentru defecţiunea creaţiei. Această defecţiune serioasă a făcut-o Adam. Care înseamnă aducerea păcatului în creaţie care la origine a fost perfectă. Pavel sar fi putut exprima însuşi din cuvintele of 4 Ezra 7:118:m “O Adame ce ai făcut? Cutoate că ai fost tu careai păcătuit, căderea nu a fost numai a ta singur, cu deasemenea şi a noastră descendenţii tăi” (NRSV). Deşi Pavel nu apostrofează în felul acesta.

2. Universalitatea păcatului.

În Romani Pavel Începe cu un argument puternic în care îi arată pe Iudei şi pe Neamuri exact ca ţoţi ceilalţi “sub păcat”; el citează în Scriptură “nu este nici unul drept nici unul măcar” (Rom 3:10).Întreaga rasă umanp este implicată în păcat. Pavel recunoaşte că în unele ocazii oamenii acţionează cu bunătate şi cu bândeţe. (Rom 2:7–10, 14). Dar asta nu e o problemă. Păcatul este. Şi nu este o problemă minoră, pentru că acoperă întreaga rasă umană şi sunt consecinţe importante pentru fiecare păcat(see Hooker).

3. Păcatul şi Legea.

Ca şi un iudeu credincios Pavel a acceptat Legea ca şi un dar de la Dumenzeu, un semn (standard) al favorului divin. Dar ca şi Creştin el a recunoscut că legea învăţat câteva lucuri necomfortabile despre păcat. Legea face toată lumea vinovată înaintea lui Dumnezeu: “Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, (i.e., depend on the Law) sînt sub blestem; (Gal 3:10). Prin Lege vine recunoaşterea păcatului (Rom 3:19–20); El nu vede legea funcţionalitatea Legii ca şi o prevenire a păcatului, el chiar spune ca a multiplicat păcatul(Rom 5:20). Funcţionalitatea lui a fost să clarifice ce este păcatul; O definiţie pătrunzătoare a ceea ce este drept şi greşit a făcut limpede că multe lucruri au fost păcătoase pe care oamenii în fiecare an au fost pregătiţi să le treacă cu vederea.Legea nu le-a putut aduce salvare dar ar fi putut să îi aducă la Cristos şi astfel ar fi putut să fie justificaţi prin credinţă(Gal 3:24; cf. Wright, 193–216 cine înţelege rolul Legii ca şi o centralizare a păcatului în Israel şi care poate fi spălat în Isus, reprezentatntu lui Israel, o dată pentru totdeauna ).

4. Efectu Păcatului.

Pavel vede o legătură între păcat şi moarte; Întradevăr el spune asta “moartea a venit prin păcat” de atunci încoace toţi am păcătuit şi moartea vine la toţi (Rom 5:12). El recunoaşte de asemena păcatele unor oameni nu sunt ca şi transgresia lui Adam cu toate acestea moartea domneşte peste toată rasa umană (Rom 5:14; cf. 5:21) pentru că rasa umană pare să fie reprezentată în Adam(Rom 5:12; pentru acest verset vezi comentarii şi Williams).

În altă parte el spune simplu “plata păcatului este moartea” (Rom 6:23). El a fost o data viu şi fară Lege, dar “cînd a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Rom 7:9–10; cf. Gen 4:7). În Romani 7:11, 13 Pavel repetă idea, că păcatul conceptualizat ca o putere ( cu sesizarea ca păcatul este ca un demon sau monstru) l-a omorât. Într-adevăr, tema păcatului ca o putere ostilă, convingătoare şi activă se repetă şi în Romani 5-7 (cf. Rom 5:12, 21; 6:6, 11, 12, 14, 16–18, 20; vezi Sanders ABD; Beker, 213–34; Röhser). În Efeseni Pavel le reaminteşte cititorilor săi ca au fost morţi în ,,greşelile şi păcatele lor,, (Eph 2:1). Astfel apostolul ne lasă să înţelegem, fără îndoială că păcatul este moarte, privând oamenii de această viaţă care este adevărata viaţă(Eph 4:18).

Pavel scoate în evidenţă seriozitatea păcatului într-un alt mod insistând că păcătoşii sunt sclavii păcatului (vezi Martin). Ei îşi pot închipui că prin comiterrea unui act rău sunt liberi ceeasă facă ceea ce ei doresc, dar Pavel nu a fost deacord. Le aminteşte Roamanilor în statutul lor pre-creştin au fost “Sclavi păcatului” (Rom 6:17, 20). El spune căci el însuşi “dar eu sînt pămîntesc,vîndut rob păcatului.” (Rom 7:14) şi “captiv legii păcatului” (Rom 7:23). Resunetul lui Ovid, remarca lui este căci vrea să facă binele, dar face răul (Rom 7:19). Cu mintea poate să servească legii lui Dumenzeu, dar cu trupul el este “rob legii păcatului” (Rom 7:25). Chiar când vrea să facă binele, răul este cu el, întradevăr păcatul “locuieşte” în el(Rom 7:20–21). Păcatul crează o prăpastie între păcătoşi şi Dumnezeu, Pavel face asta clar în Romani 1:21–25. El în special vorbeşte despre fiinţă “înstrăinată de viaţa cu Dumenezu” (Eph 4:18), iar în coloseni “cari odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gîndurile şi prin faptele voastre rele,” (Col 1:21). În oriuce caz este destul de evident fiinţa creată păcătuieşte împotriva creatorului, ei înalţă un yid între ei şi Dumnezeu.

Ei de asemenea întrerup relaţia unul cu celălat, de exemplu, lista păcatului în Roamni 1 face clar: lăcomia, invidia , crima, cearta’, prefăcătoria, insolenţa, întrerupe legământul şi odihna. Omenirea poate fi unită în păcat, dar aceasta nu îi face uniti unul pentru celălat.

Pavel oferă o înţelegere unică puctând înstrainarea de la creţie care aduce păcatul

şi la care el rămâne în Romani 8:19–23. Informaţi de această învăţătură Creştini au grijă de mediul lor, nu numai din cauză impulsului secolului modern ecologist,ci din cauză că acest Dumnezeu al lumii aşteaptă cu nerăbdare ca întreaga creaţie “să fie eliberată din sclavia corupţie” (Rom 8:21).

Prin scrierile lui este clar că Pavel vede păcatul, oricum ar fi el descris, ca şi o problemă serioasă şi ca ceva care este găsit în toată rasa umană. El îl vede domonând la sfârşit , când va avea de-a face cu sfârşitul va veni o fiinţă rea numită “Tatăl răutăţii” ” (2 Thess 2:3; tradiţional este numit “omul fărădelegii”). Evident este că Pavel ca un mecanism operativ în rasa umană şi ca ceva ce va rămâne ca un întreg dea lungul istoriei.

Chiar dacă el vede păcatul ca universal peste întreaga rasă umană, deasemenea el îl vede penetrant prin întreaga persoană umană. Oamenii au considerat uneori păcatul ca fiind parte în funcţionalitatea trupului numai, “Inima” sau “Minatea” sau “Duhul” fiind neatinse. Dar nu este nici o cale prin care această afirmaţie să poată deriva de la Apostol(vezi Psychology). Este adevărat ce spune despre păcatul sexual că este “ Păcatul împotriva trupului” (1 Cor 6:18). De asemenea vorbeşte despre trup ca fiind în opoziţie cu Duhul după care dă o înspăimântătoare listă a “lucrrii trupului (firii)” (Gal 5:17–21; vezi Virtues and Vices). Dar această listă include lucruri ca duşmănie, ură, care fac clar despre adresarea lui asupra păcatele duhului uman la fel ca şi cele ale firii umane.

Scriierile lui Pavel ca întreg demonstrează că a perceput păcatul ca fiind implicat în treaga persoană, nu numai în parte. Să luăm un exemplu întâmplător “iubirea de bani” nu e o activite trupească, dar implică “rădăcina tuturor relelor” (1 Tim 6:10).

5. Moartea lui Isus

Pavel are o multe de spus despre moartea lui Isus, mai mult decât oricare alt autor al Noului Testament. El spune frecvent ca moartea mântuitorului a fost plata păcatului. Cristos a “murit pentru păcatele noastre” (1 Cor 15:3; acest crez, “este de o primă importanţă”), “el şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre” (Gal 1:4). Isus “ ne-a eliberat de la pedeapsa păcatului (Rom 4:25), şi moartea pe care a murit-o, a murit-o pentru păcat odată pentru totdeauna” (Rom 6:10). Nu este nici cea meai mică îndoială pentru Pavel, moartea lui Isus a fost conectată cu păcatele omenirii, în păcatele omului Cristos a înfipt moartea lui pentru că această moarte a fost intenţionată în a trata cu păcatul. Moartea lui Isus a fost pentru păcătoşi: Cristos “a murit pentru oamenii lipsiţi de evlavie” (Rom 5:6).Într-un remarcabil pasaj Pavel ne spune “Dumnezeu şi-a arătat dragostea lui faţă de noi prin faptul că pe când eram încă păcătoşi Cristos a murit pentru noi”(Rom 5:8). “Dragostea lui” este importantă; ar fi fost foarte uşor să spunem, crucea lui demonstrează dragostea lui Cristos, dar Pavel Face o remarcă, în timp ce această afirmaţie este adevărată este la fel de adevărat că dragostea Tatălui este demostrată în moartea fiului. Şi această moarte s-a întâmplat “în timp ce noi încă am fost păcătoşi.” In nici un mod noi nu am fost cumva curăţaţi de păcat după care dragostea divină a fost manifestată. Dragostea divină a lucrat într-un mod sacrificial să trateze problema păcatului uman. În plus două afirmaţii remarcabile ale lui Pavel spun, “o moarte pentru toţi” (2 Cor 5:14) şi Cristos a “murit pentru noi” (1 Thess 5:10). Afirmaţia anterioară evidenţiază că moartea lui Isus este universală, iar în al doilea rand este eficace pentru credincioşi. Pavel continuă cel de-al doilea gând puţin mai departe cu mişcătoarea lui referinţă ““Fiul lui Dumenzeu care m-a iubit şi şi-a dat viaţa pentru mine”(Gal 2:20). Influenţa din Isaia 53 la fel ca şi formularea crezului anterior este evidentă în aceste texte pasionale. (vezi Creed; see Popkes).

Într-un important pasaj Pavel afirmă, “Pe Cel ce n'a cunoscut niciun păcat, [i.e., Tatăl] El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Cor 5:21). Acest pasaj este deseori citat greşit ca un passive “a fost făcut păcat” care dă impresia unui process impersonal. Dar Pavel se referă la ce Tatăl a făcut la fel ca şi acţiunea de salvare a Fiului. Tatăl este implicat în rezolvarea problemei la fel ca şi Fiul. Este important să fie clar acest lucru. Pavel nu îl consoideră pe Tatăl ca şi unul indifferent spectator în procesul de tranzicţionare cu păcatul. El a fost acolo şi actul de salvare a fost în armonie cu voia lui. “Făcut păcat” nu e o uşoară expresie dar sigur indică o identificare cu păcatul şi păcătoşii. Moartea lui Cristos (like the offering of Is 53:6) a fost sacrificial care dă la o parte păcatul. Pavel scrie colosenilor, căci în Cristos noi trăim “iertarea păcatelor” (Col 1:14). Expresia este în apoziţie cu “răscumpărarea” şi ne arată din nou foarte clar crucea. Înseamnă mult pentru apostol că Cristos a tratat cu tot răul fiinţei umane a adus şi a făcut posibilă iertarea păcatelor pentru cei ce cred.
6. Opoziţia creştină la rău.

Pavel recunoaşte penetrarea păcatului, cu toate că nu acceptat inevitabilitatea lui. Constant îndeamnă creştini să nu dea înapoi, ci mai curând să face ce este bun. El se roagă pentru cei din Corint să nu face ce este greşit(2 Cor 13:7), îi îndeamnă pe cei din colose să omare răul ce este în ei (Col 3:5). Îi îndeamnă pe Romani să nu întoarcă rău pentru rău ci din contră să răspundă răului cu bine(Rom 12:17, 21), la fel are un îndemn pentru cei din Tesalonic (1 Thess 5:15). Este important să purtăm în minte dragostea, care bineînţeles ar trebuii să caracterizeze fiecare creştin, şi să nu păstreze în inimă răul făcut(1 Cor 13:5).

Pavel nu se limitează pe el însuşi în a demasca răul chir şi în ariile severe din punct de vedere religios. Pavel este cel care îl informează pe Timotei “dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Tim 6:10). El îi îndeamnă pe cei din Roma să facă binele ca să primească lauda (Rom 13:3) şi le aminteşte că dragostea nu doreşte răul aproapelui (Rom 13:10).
7.Învingerea păcatului.

Acest păcat care este atotpenetrant şi Cristos care a murit pentru a combate efectele lui, sunt două puncte pe care Pavel le accentuează. El deasemenea are un număr de afirmaţii care fac clar că nu ia în considerare creştinii ca oameni care continuă să păcătuiască (Rom 6:1, 15; Gal 5:13), pentru că ei au cunoştinţa că păcatele lor sunt iertate. El este foarte conştient că păcatul este atât de firm înrădăcinat în natura umană încât este impertinent ca în această viaţă să ai pretenţia că eşti liber de orice păcat. Dar el calrifică deasemena că “păcatul nu va domni asupra voastră” (Rom. 6:14), adaugând “ pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har”. Semnul creştinismului nu e ascultarea unui set de reguli (ca şi evreii care cer să ţii Legea ca semn al indentităţii sau semn al celor aleşi) ci prezenţa harului lui Dumnezeu. Prin har credinciosul este salvat si doar prin har întreaga viaţă de creştin poate fi trăită. Întradevăr Pavel merge aşa de departe încât spune că creştinii eliberaţi de stăpânirea păcatului au devenit “robi ai neprihănirii” (Rom 6:18).

8. Judecata păcatului

Păcatul ne conduce inevitabil la judecata finală. O anticipare a viitorului este o judecată prezentă, pentru că a comite păcat înseamnă să ne facem pe noi înşine păcătoşi. Înspăimăntâtoarea consecinţă de a fi păcătos este întreită în Romani 1:24, 26, 28, “Dumnezeu i-a lăsat ”, cuvinte care sunt urmate de îngrozitoarea listă a consecinţelor păcatului de aici şi acum (see Wrath). Mai departe Pavel clarifică că “plata păcatului este moartea” (Rom 6:23). Deasemenea el scoate în evidenţă că vom culege ceea ce am semănat, iar a semăna în firea pământească însemnă a culege putrezirea (Gal 6:7–8). Aceasta înseamnă că păcatul adduce judecată aici şi acum.

Dar Pavel insistă deasemnea că păcatul va avea de-a face la sfârşit cu judecata tribunalui lui Cristos, adevăr pe care îl proclamă cu putere în Romani 2:1–12, 16. Această judecată este parte a adevărului creştin şi indică spre finala pedepsire a păcatului(1 Cor 4:4–6).

Bibliography.

J. C. Beker, Paul the Apostle (Philadelphia: Fortress, 1980);

R. Bultmann, Theology of the New Testament (2 vols.; New York: Scribners, 1951, 1957);

C. E. B. Cranfield, “On Some Problems in the Interpretation of Rom 5:12,” SJT 22 (1969) 324–41;

W. Günther and W. Bauder, “Sin,” NIDNTT 3.573–87;

M. D. Hooker, “Adam in Romans 1,” in From Adam to Christ: Essays on Paul (Cambridge: University Press, 1990);

S. Lyonnet and L. Sabourin, ed., Sin, Redemption and Sacrifice (AnBib 48; Rome: Pontifical Biblical Institute, 1970);

B. F. Malina, “Some Observations on the Origin of Sin in Judaism and St. Paul,” CBQ 31 (1969) 18–34;

D. Martin, Slavery as Salvation (New Haven: Yale University, 1990);

L. Morris, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Eerdmans, 1988);

W. Popkes, Christus Traditus: Eine Untersuchung zum Begriff der Dahingabe (ATANT 49; Zurich: Zwingli Verlag, 1967);

G. Quell et al., “aJmartavnw ktl,” TDNT I.267–335;

G. Röhser, Metaphorik und personification der Sünde (WUNT 2.25; Tübingen: J. C. B. Mohr, 1987);

E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism (Philadelphia: Fortress, 1977);

________. “Sin, Sinners (NT),” ABD VI.40–47;

J. Schneider, “parabaivnw ktl,” TDNT V.736–44;

C. Ryder Smith, The Bible Doctrine of Sin (London: Epworth, 1953);

F. R. Tennant, The Origin and Propagation of Sin (Cambridge: University Press, 1902);

________. The Concept of Sin (Cambridge: University Press, 1912); A

. J. M. Wedderburn, “The Theological Structure of Romans 5:12,” NTS 19 (1972–73) 339–54;

N. P. Williams, The Ideas of the Fall and of Original Sin, Bampton Lectures, 1927 (London: Longmans, 1927);

N. T. Wright, The Climax of the Covenant: Christ and the Law in Pauline Theology (Minneapolis: Fortress, 1991).

CREATIA SI NOUA CREATIE
de J. R. Levison

(Tradus de Ligia Macelaru)

Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G.; eds., Dictionary of Paul and His Letters, (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993
“Faptura noua,” kaineµ ktisis, este o expresie folosita de Pavel in 2 Corinteni 5:17 si Galateni 6:15. Este in stransa legatura cu expresia “om nou,” kainos anthroµpos, in Efeseni 2:15, 4:23–24 and Coloseni 3:9–10. Aceasta expresie nu este unica pentru Pavel. Aceasta cat si idei associate cu aceasta apar in cateva texte literara si traditii ale iudaismului templului cel de-al doilea.
1. Nevoia de Faptura Noua

2. Scopul Fapturii Noi

3. Caracteristicile Fapturii Noi

1. Nevoia de Faptura Noua.

Multi interpreti evrei timpurii au crezut ca Dumnezeu a creat o lume buna prin intermediul Intelepciunii (Prov 8:22–31; Sir 24; Wis 7:22–8:1). Pavel a identificat aceasta intelepciune cu Isus Cristos (1 Cor 1:17–25; Col 1:15–20). Pavel a recunoscut de asemenea ca pacatul distruge aceasta creatie bunaprin moartea adusa asupra tuturor oamenilor (Rom 5:12–14; 1 Cor 15:21–22; 4 Ezra 7:116–131; 2 Apoc. Bar. 54:13–19) cauzand decaderea lumii (Rom 8:19–22; 4 Ezra 7:11–14; 2 Apoc. Bar. 56:6–10). Deziluzia privind starea prezenta a relatiilor a condos multi comentatori evrei timpurii la asteptarea unei fapturi noi intr-o era noua care avea sa vina cand intreaga creatie ar fi eliberata de zadarnicie si transformata in binele original (ex, 4 Ezra 7:75; 2 Apoc. Bar. 73–74). Pentru Pavel, aceasta era va insoti Parousia, aparitia viitoare a lui Isus (Rom 8:18; Efes 1:9–10; Col 3:1–4).

2. Scopul Fapturii Noi.

In 2 Corinteni 5:17 Pavel sugereaza ca aceasta realitate viitoare este deja prezenta. Exista trei alternative pentru a explica mai exact cum trebuie inteleasa aceasta faptura noua:

(1) prin convertire individuala; (2) prin comunitatea credinciosilor; sau (3) prin cosmos, ca intreg. Fiecare alternative reflecta o opinie diferitadespre textul particular evreiesc si traditia care prima in mintea lui Pavel cand s-a referit la faptura noua.
2.1. Conversie. In Genesis Rabbah 39.4, un strain convertit la Iudaism este considerat ca o faptura noua: “Oricine adduce un strain aproape de Dumnezeu si il [o] converteste este ca si cand l-ar fi creat [ar fi creat-o].” Similar, In povestea evreiasca a lui Iosif si Asenat, un om ceresc ii spune lui Asenat, despre convertirea ei la iudaism, “to vei fi reinnoita si formata din nou” (Jos. and As. 15:4). Este posibil ca Pavel, ca si ceilalti evrei, a considerat convertirea la Cristos fiind o noua faptura.
2.2. Comunitatea credinciosilor. In Isaia 65:17–19 autorul traseaza o paralela intre rezidirea cosmica si rezidirea Ierusalimului si a locuitorilor lui: “Caci sunt gata sa fac ceruri noi si un pamant nou … Caci voi face Ierusalimul nou ca bucurie si pe oamenii lui o desfatare.” In Isaia 66:22–23 the autorul dezvolta acest gand mai departe cand prezice ca in mijlocul acestor fapturi noi, Israel va experimenta afluxul neamurilor pentru a-l laud ape Dumnezeu.
Ambele elemente- recreerea unei comunitati noi de credinciosi si afluxul neamurilor- stau la baza a doua pasaje Pauline care contin referinte despre faptura noua sau omul nou. In ambele pasaje faptura noua sau omul nou este o realitate comunala. In Galateni 6:15–16, Pavel face chiar o paralela intre faptura noua si o comunitate specifica, “Israelul lui Dumnezeu.” In Efeseni 2:14–16 omul nou, este format mai degraba din comunitati decat indivizi: “in El i-a facut pe cei doi una … ca sa faca pe cei doi sa fie in El insusi un singur om nou.”
Concomitent, in ambele pasaje neamurile sunt comunitatea inclusa impreuna cu evreii. In Galateni 6:15 noua faptura este o comunitate unde “nici taierea imprejur, nici netaierea imprejur nu sunt nimic.” In Efeseni 2:11–22 (si Col 3:11) omul nou este format din evrei si neamuri “care erau departe odata” (Is 57:19). Biserica deci, este noul Israel unde evreii si neamurile sunt unite in pace.
2.3. Cosmosul. Multi interpreti apocaliptici evrei au dezvoltat in amanuntime anticiparea cerurilor noi si a pamantului nou prezentat de Isaia 56–66. Accentul in dezvoltarea lor a variat, incluzand restaurarea lui Israel (Jub. 4:26; 1 Enoch 45:4–5); transformarea neprihanitilor intr-o inviere finala (2 Apoc. Bar. 51:1–16); eliberarea lumii naturale (1 Enoch 51:4–5); si reasezarea creatiei in statusul ei original de bine (2 Apoc. Bar. 73–74). Convingerea permanenta a perspectivei apocaliptice este ca veacul care va veni va fi categoric diferit de- si calitativ mai bun decat- veacul acesta rau.
Pavel oglindeste acest context apocalyptic cand, in 2 Corinteni 5:17–18, el zugreveste aceasta separare dintre “cele vechi” (ta archaia) and “cele noi” (kaina). Aceste cuvinte sugereaza mult mai mult decat transformarea individuala. De fapt, Pavel argumenteaza ce Dumnezeu a impacat “toate lucrurile” (ta panta) prin Cristos, incluzand probabil intreaga lume naturala. Daca 2 Corinteni 5:16–17 ne pune la dispozitie o licarire a inceputului noii creatii, alte pasaje prognozeaza desavarsirea fapturii noi. Dupa Romani 8:18–25 “natura insasi va fi eliberata de sub distrugere” (Rom 8:21), pe cand, dupa Efeseni 1:10, “toate lucrurile … cele din ceruri si cele de pe pamant” vor fi adunate in Cristos (1 Cor 15:24–28).
Este imposibil sa alegem definitive intre aceste alternative. Nici nu este necesar, pentru ca toate trei mutual se explica intre ele. Convertitul, ca parte a comunitatii credinciosilor, intra in drama cosmica a recreatiei inaugurate de Dumnezeu la invierea lui Isus Cristos si va fi desavarsita la Parousia (revenirea lui Cristos).
3. Caracteristicile Fapturii Noi.

Un studiu al contextului Paulinlegat de expresiile “faptura noua” si “om nou” releva chintesenta a doua valori caracteristice ale comunitatii credinciosilor. Prin insusirea acestor valori, comunitatea anticipa restaurarea cosmica finala a creatiei bune.

3.1. Impacarea. Conceptul cheie care insoteste referintele lui Paveldespre faptura noua si omul nou este impacarea. Tema dominanta a 2 Corinteni 5:17–21 este ca credinciosii, care ei isisi au fost impacati cu Dumnezeu, trebuie sa continue misiunea apostolica a proclamarii si a marturie pentru a impaca lumea cu Dumnezeu, inaugurate de Dumnezeu prin Isus. Scopul din Galateni 6:15, Efeseni 2:11–22 si Coloseni 3:10–11 este ca faptura noua si omul nou devin una cand oamenii care altadata erau despartiti sunt impacati in Cristos.
3.2. Respingerea standardelor lumesti. Impacarea poate avea loc numai cand credinciosii inceteaza sa traiasca sis a-I judece pe altii in conformitate cu standardele lumesti. Prezenta fapturii noi inseamna ca standarde noi, ale unitatii si pacii inlocuiesc vechile standarde ale judacatii si diviziunii. Diviziunea rasiala dintre iudei si neamuri, in particular, se bazeaza pe un criteriu al trecutului: “Caci nici taierea imprejur, nici netaierea imprejur nu sunt nimic; ci a fii o faptura noua!” (Gal 6:15; cf. Efes 2:11–22). Similar, rivalitatea individuala nu are loc in faptura noua. Referirea lui Pavel la “faptura noua” din 2 Corinteni 5:17 este polemica; cu aceasta el confrunta standardele cazute ale oponentilor lui in Corint, care il judecau in functie de standardele lumesti, cum ar fi abilitatea retorica si puterea fizica (ex, 2 Cor 10:1–11). In noua creatie, a argumentat Pavel, nimeni nu este judecat dintr-o “perspectiva umana,” ca pana nici Cristos nu mai este judecat in felul lumii (2 Cor 5:16). Aceste standarde noi se aplica nu numai grupurilor entice sau liderilor bisericii, ci fiecarui credincios care participa in noua creatie. El sau ea trebuie sa pune de-oparte caracteristicile “omului vechi,” cum ar fi lacomia, iutimea si abuzul (Col 3:5–9; Eph 4:25–30), sis a se imbrace in omul cel nou, “care a fost reinnoit in cunostinta dupa chipul creatorului,” care este adus in starea lui originala de bine (Col 3:10; Gen 1:26). Aces tom nou este caracterizat de compasiune rabdare, adevar (Col 3:12–17; Efes 4:23–24; 32)si, din nou, prin impacare a oamenilor care erau altadata ostili unii fata de altii (Col 3:11).

Bibliography. G. Baumbach, “Die Schöpfung in der Theologie des Paulus,” Kairos 21 (1979) 196–205; N. A. Dahl, “Christ, Creation, and the Church,” in The Background of the New Testament and Its Eschatology, ed. W. D. Davies and D. Daube (Cambridge: University Press, 1956) 422–43; W. D. Davies, Paul and Rabbinic Judaism (4th ed.; Philadelphia: Fortress, 1980) 36–57, 119–31; J. D. M. Derrett, “New Creation: Qumran, Paul, the Church, and Jesus,” RevQ 13 (1988) 597–608; V. P. Furnish, II Corinthians (AB 32A; Garden City, NY: Doubleday, 1984) 309–16, 329–33; G. W. H. Lampe, “The New Testament Doctrine of Ktisis,” SJT 17 (1964) 449–62; M. Parsons, “The New Creation,” ExpT 99 (1987) 3–4; L. M. Russell, “Partnership in New Creation,” ABQ 3 (1984) 161–71; P. Stuhlmacher, “Erwägungen zum ontologischen Charakter der kaineµ ktisis bei Paulus,” EvT 27 (1967) 1–35; L. H. Taylor, The New Creation: A Study of the Pauline Doctrines of Creation, Innocence, Sin, and Redemption (New York: Pageant, 1958).