Fîntînile Paradisului

10

Ultimul Pod
Paul şi Maxine erau doi dintre cei mai buni şi mai vechi prieteni ai săi, deşi pînă în acest moment nu se văzuseră niciodată şi, din cîte ştia Rajasinghe, nici nu-şi vorbiseră. Exis­tau şi puţine motive pentru care ar fi făcut-o; nimeni din afara insulei Taprobane nu auzise vreodată de profesorul Sarath, în schimb întregul Sistem Solar ar fi recunoscut-o numaidecît pe Maxine Duval, după chip ori după voce.

Cei doi oaspeţi se alungiseră în şezlongurile bibliotecii, în vreme ce Rajasinghe se aşezase în faţa consolei vilei. Cu toţii priveau un al patrulea personaj, aşteptînd nemişcat în faţa lor.

Prea nemişcat. Un vizitator din trecut, necunoscînd nimic din miracolele zilnice ale electronicii actuale, ar fi decis după cîteva secunde că priveşte o superbă figurină de ceară. Totuşi, o examinare mai atentă ar fi scos la iveală două fenomene deconcertante. "Păpuşa" era suficient de transparentă ca lu­mina puternică să treacă prin ea, iar picioarele i se transformau în ceaţă la cîţiva centimetri deasupra covorului.

― Îl recunoşti pe acest om? întrebă Rajasinghe.

― Nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, replică imediat Sarath. Ar fi bine să fie cineva important, dacă tot m-ai tîrît aici de la Maharamba. Tocmai eram pe cale să deschidem camera relicvelor.

― Eu a trebuit să renunţ la concursul de catamarane de pe lacul Saladin, rosti Duval cu faimoasa ei voce de contralto, conţinînd destulă enervare ca să pună la locul lui pe oricine cu o piele mai sensibilă decît profesorul Sarath. Şi îl cunosc, desigur. Vrea să construiască un pod din Taprobane în Hin­dustan?

Rajasinghe rîse.

― Nu. De două secole dispunem de un excelent serviciu de transport. Îmi pare rău că v-am deranjat pe amîndoi cerîn­du-vă să veniţi aici ― cu toate că tu, Maxine, de douăzeci de ani îmi tot promiţi că vii.

― Adevărat. Femeia oftă. Petrec însă atîta timp în studio, încît uneori uit că afară se întinde o lume reală, populată de cinci mii de prieteni dragi şi de vreo cincizeci de milioane de cunoştinţe apropiate.

― În care categoric l-ai include pe dr. Morgan?

― L-am întîlnit de trei-patru ori. I-am luat şi un interviu special cînd a fost terminat podul Gibraltar. Un personaj impresionant.

Venind din partea Maxinei Duval, aprecierea avea o greu­tate aparte, socoti Rajasinghe. Vreme de mai bine de treizeci de ani, Duval fusese probabil cel mai respectat membru al profesiunii sale dificile, cîştigînd toate onorurile pe care aceas­ta i le putea oferi. Un premiul Pulitzer, trofeul Global Times, premiul David Snow reprezentau doar vîrful icebergului. Şi recent revenise pe teren, după doi ani de profesorat la Univer­sitatea Columbia, în jurnalistică electronică.

Toate acestea o mai domoliseră, dar nu îi încetiniseră felul de a fi. Nu mai era feminista dură care odată remarcase: "De vreme ce femeile sînt mai bune la făcut copii, probabil Natura a lăsat şi bărbaţilor un talent oarecare în compensaţie. Pentru moment însă, nu văd care anume." Totuşi, nu de mult dezar­mase cu ieşirea ei pe preşedintele unei adunări: "Sînt ziaristă, la naiba, nu ziarist!"

Nimeni nu-i pusese vreodată feminitatea la îndoială. Fusese căsătorită de patru ori, iar felul cum îşi alegea coechipierii pentru operare la distanţă ajunsese vestit. Indiferent de sex, aceştia erau oricum întotdeauna tineri şi atletici, pentru a se mişca cu uşurinţă în pofida celor aproape douăzeci de kilograme de echipament de comunicaţie de pe umeri. Invariabil, colaboratorii lui Duval erau foarte masculini şi bine făcuţi. Pe seama ei circula chiar şi o glumă, dar complet lipsită de ran­chiună, din moment ce şi cei mai înfocaţi rivali o plăceau la fel de mult cum o invidiau.

― Îmi pare rău de cursă, însă observ că Marlin III a cîştigat şi fără tine, spuse Rajasinghe. Cred de asemenea că vei admite că invitaţia mea e mult mai importantă. Dar să-l lăsăm pe Morgan să se explice singur...

Eliberă butonul de PAUZĂ al proiectorului, iar statuia se însufleţi.

― Mă numesc Vannevar Morgan. Sînt Inginerul-şef al Construcţiilor Terestre, Divizia Sol. Ultimul meu proiect l-a constituit podul Gibraltar. Acum vreau să vă vorbesc despre ceva incomparabil mai ambiţios.

Rajasinghe îşi studie oaspeţii. Morgan le captivase atenţia, după cum se şi aşteptase dealtfel.

Se lăsă pe spate în fotoliu şi se pregăti să asculte prezentarea acum familiarului şi totuşi incredibilului proiect. Ciudat, gîndi, cît de uşor se acceptau convenţiile displayului, ignorîndu-se erorile destul de mari ale controlului de înclinare şi nivel. Chiar şi faptul că Morgan se mişca, în vreme ce de fapt rămînea în acelaşi loc, alături de complet falsa perspectivă a fundalului exterior, nu reuşea să clatine iluzia realităţii.

― Era Spaţială are aproape două sute de ani. Timp de mai bine de jumătate din acest interval, civilizaţia noastră a fost strict dependentă de armata de sateliţi care înconjoară astăzi Pămîntul.

Comunicaţiile globale, previziunile şi controlul meteoro­logic, resursele solului şi ale oceanelor, serviciile bancare, poştale şi de informaţii ― dacă s-ar întîmpla ceva sistemelor spaţiale, ne-am scufunda pur şi simplu într-un Ev Mediu. În haosul ce ar rezulta, bolile şi foametea ar decima mare parte din specia umană.

Privind dincolo de Pămînt, astăzi cînd avem colonii autonome pe Marte, Mercur şi Lună, cînd exploatăm bogăţiile incal­culabile ale asteroizilor, întrevedem începuturile unui veritabil comerţ interplanetar. Deşi a durat ceva mai mult decît au prezis optimiştii, a devenit evident că doborîrea intangibilităţii văzduhului reprezintă un modest preludiu la cucerirea spaţiu­lui.

Acum însă sîntem confruntaţi cu o problemă fundamentală, un obstacol ridicat în calea oricărui progres real. Deşi munca de cercetare a generaţii întregi a făcut din rachetă cel mai sigur mod de propulsie...

― Ce, s-a gîndit la biciclete? murmură Sarath.

― ... vehiculele spaţiale sînt încă foarte puţin eficiente. Mai rău, efectul lor asupra mediului este devastator. În ciuda tuturor încercărilor de a controla coridoarele de pătrundere în atmosferă, zgomotul lansărilor şi al aterizărilor deranjează milioane de persoane. Produsele de evacuare sînt pompate în straturile atmosferice superioare unde au declanşat schimbări climatice, poate cu efecte deosebit de serioase. Toată lumea îşi aduce aminte de criza cancerului de piele a secolului două­zeci, cauzată de ultraviolete, şi costul astronomic al chimicalelor necesare refacerii ozonosferei.

Totuşi, dacă interpolăm creşterea traficului pînă la sfîrşitul secolului, vom descoperi că tonajul care trebuie ridicat pe orbită va creşte cu aproape cincizeci la sută. Acest lucru nu se poate realiza fără o serie de costuri insuportabile asupra mo­dului nostru de viaţă ― ori chiar asupra existenţei noastre. Iar inginerii de propulsie nu pot face nimic. Ei aproape au atins limitele absolute ale performanţei stabilite de legile fizicii.

Ce alternativă avem? De veacuri, oamenii visează la anti­gravitaţie şi la motoare "stelare". Nimeni nu a găsit însă cea mai mica dovadă că aceste lucruri sînt posibile; astăzi credem că reprezintă simple fantezii.

Şi totuşi, în chiar deceniul lansării primului satelit artificial, un îndrăzneţ inginer rus a conceput un sistem capabil să trimită rachetele în muzee. Au trecut ani pînă ca cineva să-l ia În serios pe Yuri Artsutanov. Au trecut două secole înainte ca tehnologia noastră să ajungă la înălţimea viziunii sale.

Ori de cîte ori asculta înregistrarea, Rajasinghe avea impre­sia că din acest moment Morgan se însufleţea cu adevărat. Era uşor să vezi de ce; inginerul pătrunsese în propriul său dome­niu, renunţînd să mai transmită informaţii din afara experienţei sale. Iar în pofida rezervei şi temerilor lui, Rajasinghe nu se putea opri să nu împărtăşească cîte ceva din acest entuziasm. Un sentiment care în prezent îl încerca arareori.

― Mergeţi afară în orice noapte senină, reluă Morgan, şi veţi observa acea minune atît de comună a epocii noastre ― stelele care nu apun şi nu răsar, rămînînd fixate în acelaşi punct pe cer. Noi, părinţii şi bunicii noştri, am încetat să mai privim ca pe ceva deosebit sateliţii geostaţionari şi staţiile spaţiale ce se deplasează deasupra ecuatorului cu aceeaşi viteză de rotaţie ca şi Pămîntul, suspendaţi fiind astfel mereu deasupra aceluiaşi loc.

Întrebarea pusă de Artsutanov avea sclipirea copilărească a geniului adevărat. Un om deştept nu numai că nu s-ar fi gîndit niciodată la ea, dar ar fi şi desconsiderat-o imediat ca absurdă.

Dacă legile mecanicii celeste permit unui obiect să rămînă fixat pe cer, nu ar fi posibil să se coboare de pe acest obiect un cablu pe pămînt, şi astfel să se stabilească un lift care să lege Pămîntul de Cosmos?

Nu era nimic greşit în teorie, în schimb problemele practice erau enorme. Calculele au indicat că nici un material nu era suficient de rezistent pentru o asemenea sarcină. Cel mai bun oţel s-ar rupe sub propria greutate cu mult înainte de a acoperi distanţa de treizeci de mii de kilometri ce separă Pămîntul de orbita sincronă.

Pe de altă parte, nici chiar cele mai puternice oţeluri nu se apropiau de limitele teoretice de rezistenţă. La scară microsco­pică, în laborator se creaseră materiale cu un punct de rupere mult mai ridicat. Dacă ar fi fost produse în cantităţi mari, visul lui Artsutanov ar fi putut să devină realitate ― iar economia transportului spaţial s-ar fi transformat total.

Înainte de sfîrşitul secolului douăzeci, materiale super-rezis­tente ― hiperfilamentele ― au început să iasă din laboratoare. Erau însă extrem de scumpe, costînd de mai multe ori greu­tatea lor în aur. Pentru un sistem capabil să vehiculeze întreg traficul orbital ar fi fost necesare milioane de tone. Aşa că visul a rămas vis ― pînă acum cîteva luni.

Astăzi, fabricile spaţiale sînt în stare sa producă cantităţi practic nelimitate de hiperfilament. În sfîrşit putem să constru­im Liftul Spaţial ― sau Turnul Orbital, după cum prefer să-l denumesc eu. Într-un anume sens este un turn, ridicîndu-se clar deasupra atmosferei şi mergînd încă mai departe, mult mai departe...

Morgan se topi, asemeni unei stafii brusc exorcizate. Fu înlocuit de imaginea unui Pămînt de mărimea unei mingi de fotbal, rotindu-se lent. La un braţ deasupra lui, fixată mereu deasupra aceluiaşi punct de pe ecuator, o steluţă sclipitoare marca poziţia satelitului sincron.

De la stea, două linii subţiri de lumină începură să crească, una din ele înspre Pămînt, cealaltă în direcţie opusă, spre spaţiul cosmic.

― Cînd construieşti un pod, reluă vocea fără trup a lui Morgan, porneşti de la capete şi sfîrşeşti cu mijlocul. Cu Turnul Orbital va fi exact pe dos. Plecînd de la satelitul geo­staţionar, trebuie să construim în sus şi în jos în acelaşi timp, după un program foarte atent. Ţelul este să păstrăm centrul de gravitaţie întotdeauna în punctul staţionar. Dacă nu o facem, satelitul se va deplasa pe o orbită nepotrivită, începînd încet să deriveze în jurul planetei.

Linia descendentă de lumină atinse ecuatorul; simultan, extensia exterioară încetă să mai crească.

― Înălţimea totală va fi de cel puţin patruzeci de mii de kilometri, iar ultima sută de kilometri va reprezenta partea critică, întrucît aici Turnul va fi supus acţiunii uraganelor. Nu va deveni stabil pînă ce nu va fi solid ancorat la sol.

Şi în acel moment, pentru prima dată în istorie vom avea o scară către cer ― un pod către aştri. Un simplu lift, acţionat ieftin de energie electrică, va înlocui zgomotoasele şi costisi­toarele rachete, ce vor rămîne să fie utilizate doar pentru sarcinile normale de transport în adîncul spaţiului. Iată aici un posibil design al Turnului Orbital.

Globul rotitor dispăru, în vreme ce imaginea plonja spre Turn, străbătîndu-i zidurile ca să dezvăluie secţiunea trans­versală.

― Veţi observa că el este format din patru tuburi identice ― două pentru traficul ascendent, două pentru cel descendent. Gîndiţi-vă la el ca la o autostradă verticală cu patru benzi, de pe pămînt la orbita sincronă. Centrale de fuziune plasate din loc în loc vor asigura întreaga energie necesară; întrucît no­uăzeci la sută din energie va fi recuperată, costul net pe pasager va fi de numai cîţiva dolari. Atunci cînd capsulele vor cădea iarăşi spre pămînt, motoarele lor vor acţiona ca frîne magnetice, generînd electricitate. Spre deosebire de navele de mare altitudine, nu-şi vor irosi energia încălzind atmosfera sau provocînd tunete sonice; ea va fi pompată înapoi în sistem. S-ar putea spune că trenurile care coboară le vor alimenta pe cele care urcă. Astfel că şi în cazul celei mai critice estimări, Liftul Spaţial va fi de o sută de ori mai eficient decît orice rachetă.

În plus, nu există nici o limită de trafic, deoarece la nevoie ar putea fi adăugate tuburi adiţionale. Dacă va veni clipa cînd un milion de persoane pe zi vor dori să viziteze Pămîntul, ori să-l părăsească, Turnul Orbital va face faţă. La urma urmei, metrourile marilor noastre oraşe reuşeau odată să facă tot atît...

Rajasinghe atinse un buton, oprind vocea lui Morgan.

― Restul este oarecum tehnic. Continuă să explice cum Turnul va funcţiona ca o praştie cosmică, lansînd încărcături spre Lună sau spre alte planete, fără a folosi cîtuşi de puţin propulsia reactivă. Cred însă că aţi văzut destul ca să vă faceţi o idee generală.

― Mintea mea e buimăcită corespunzător, spuse Sarath. Dar pentru numele lui Dumnezeu, ce legătură au toate astea cu mine? Sau cu dumneata?

― Toate la vremea lor, Paul. Comentarii, Maxine?

― Poate că pînă la urmă te voi ierta. Asta ar putea cu adevărat să fie povestea deceniului, sau a secolului. De ce însă graba, ca nu mai pomenim de secret?

― Sînt multe lucruri pe care nu le înţeleg, şi aici tu mă poţi ajuta. Bănui că Morgan luptă pe mai multe fronturi; pre­găteşte un anunţ în viitorul apropiat, însă nu vrea să acţioneze pînă nu e sigur de terenul pe care calcă. Mi-a pus la dispoziţie prezentarea subînţelegînd faptul că ea nu va ajunge pe circui­tele publice de informaţie. De aceea a trebuit să vă chem aici.

― Ştie de această întîlnire?

― Desigur. A fost chiar bucuros cînd i-am zis că doresc să discut cu tine, Maxine. Este evident că are încredere şi te doreşte aliat. Cît despre tine, Paul, l-am asigurat că eşti în stare să păstrezi un secret vreme de şase zile fără să faci apoplexie.

― Numai dacă există motive foarte întemeiate.

― Începe să se facă lumină, rosti la rîndul ei, Duval. Mă uimiseră cîteva lucruri, dar acum ele capătă un sens. Mai întîi de toate, acesta constituie un proiect spaţial; iar Morgan este Inginerul Şef al diviziei terestre.

― Şi?

― Tu întrebi, Johan? Gîndeşte-te la războiul birocratic ce se va declanşa cînd proiectanţii de rachete şi industria aero­spaţială vor auzi vestea! Imperii de trilioane de dolari vor ajunge la răscruce, numai pentru început. Dacă nu-i extrem de prudent, lui Morgan i se va spune "Mulţumim foarte mult, de acum înainte ne vom ocupa noi. Încîntaţi de cunoştinţă."

― Pricep, însă Morgan are argumente solide. În definitiv, Turnul Orbital este o clădire, nu un vehicol.

― Cînd avocaţii vor intra pe rol, nu va mai fi. Nu există prea multe clădiri a căror etaje superioare se mişcă cu zece kilome­tri pe secundă, sau oricum, mai repede decît parterul.

― Aici probabil ai atins un punct sensibil. Întîmplător, cînd am mărturisit că ameţesc la gîndul unui turn ridicîndu-se o bună parte din drumul către Lună, Morgan mi-a răspuns: "Atunci nu vă gîndiţi ca la un turn urcînd în sus; gîndiţi-vă la un pod conducînd afară." Încă mă strădui, fără prea mare succes.

― Ah! exclamă Duval. Iată încă o piesă a jocului de puzzle. Podul.

― Ce vrei să spui?

― Ştiaţi că preşedintele Construcţiilor Terestre, acel măs­cărici pompos de senator Collins, a vrut ca podul Gibraltar să-i poarte numele?

― Nu, dar faptul explică într-adevăr o serie de lucruri. Mie personal îmi place Collins. Ne-am întîlnit de cîteva ori şi l-am găsit un om foarte plăcut şi inteligent. N-a făcut la vremea lui nişte lucrări de geotermie de mîna întîi?

― Acum o mie de ani, iar dumneata nu reprezinţi o ame­ninţare pentru reputaţia sa. Cu tine se poate purta drăguţ.

― Şi cum a fost salvat Podul de la o asemenea soartă?

― A avut loc o mică revoluţie de palat printre inginerii seniori de la CCT. Morgan, bineînţeles, nu a fost deloc impli­cat.

― De aceea îşi ţine aşii în mînecă! Încep să-l admir din ce în ce mai mult. În schimb în prezent a întîlnit un obstacol pe care nu ştie cum să-l depăşească. L-a descoperit cu cîteva zile în urmă şi a trebuit să se oprească, dezarmat.

― Lasă-mă să ghicesc, propuse Duval. E un obicei bun şi mă ajută să rămîn în fruntea haitei. Îmi cam dau seama de ce a venit aici. Capătul terestru al sistemului trebuie să fie pe ecuator; altminteri nu s-ar obţine verticalitatea. Ca turnul acela din Pisa, înainte să cadă...

― Eu nu văd... Începu Sarath, ridicînd din umeri. Ah, ba da... Vocea i se stinse într-o tăcere gînditoare.

― Deci, continuă Duval, există un număr limitat de plasa­mente posibile pe ecuator. Cea mai mare parte sînt în ocean, nu? Iar Taprobane constituie unul din ele, chiar dacă nu văd ce avantaj în plus prezintă faţă de Africa sau America de Sud. Ori poate că Morgan vrea să se asigure din toate părţile?

― Ca de obicei, draga mea Maxine, puterile tale de deduc­ţie sînt fenomenale. Eşti pe calea cea bună, dar mai departe n-ai să ajungi. Cu toate că Morgan a făcut tot posibilul să-mi explice problema, nu am pretenţia că am înţeles detaliile ştiinţifice. Oricum, se pare că Africa şi America de Sud nu corespund Liftului Spaţial. Ceva în legătură cu puncte insta­bile în cîmpul gravitaţional al Terrei. Numai Taprobane se potriveşte. Mai mult decît atît, un singur loc din Taprobane. Şi aici, Paul, intri tu în joc!

― Mamada? strigă Sarath în taprobaneză din cauza surpri­zei.

― Da, tu. Spre nemulţumirea lui, Morgan tocmai a desco­perit că singurul punct pe care trebuie să-l obţină deja e ocupat ― ca să folosim nişte termeni blînzi. Îmi cere aşadar sfatul cum să-l mute pe bunul tău prieten Buddy.

Fu rîndul lui Duval să fie uimită.

― Cine? întrebă ea.

Sarath răspunse numaidecît:

― Venerabilul Anandatissa Bodhidharma Mahanayake Thero, beneficiar al templului Sri Kanda, intonă ca o litanie. Aşadar despre asta-i vorba.

Pentru o clipă se aşternu tăcerea. Apoi o lucire maliţioasă apăru în ochii lui Paul Sarath, profesor emerit de arheologie la Universitatea din Taprobane.

― Întotdeauna am dorit să ştiu ce se întîmplă cînd o forţă irezistibilă întîlneşte un obiect de neclintit, rosti el visător.