Graiul românesc din Sêfdû

") Polybii lib. VI. 43—51.

*) Dtonysit lib. XI. 44.

⁵) Tacltl Ann. III. 27: creatique decemviri, et, accitis quae usquam egregia, compositae Duodecim Tabulae.—Krucger, Histoire des sources du droit romain (Paris,

⁹⁴) p. 17: il faut se garder d'attribuer une origine grecque à la plus grande partie des dispositions des Douze Tables .... les fragments que nous pos­sédons ne laissent pas de doute à cet égard.

Etrun'a au fost numiţT 6menï «drepţi», fiind-că Romanii au trimes la donşiî pe Decemviri, şi aceştia au copiat de aicî multe disposifiunl legali şi au mai luat şi unele suplimente la cele XII tabule ').

Fdlisciï, scrie Strabo, aveau o idiomă particulară, cî aveau ciredile şi tur­mele cele m aï frumése si câmpurï forte bune de păşune ²). Probabil, că acestï Faliscï, popor maï mult pastoral, carï maï aveau şi un renume tradiţional de émenï «drepţi» (epitet particular al Geţilor), se fi fost numai o grupă de Blacî seu Vlascî³), emigraţi din regiunile Carpaţilor si ale Istrulul de jos.

Faptul însă rernâne positiv, că cele XII tabule aie Romei nu conţineau nimic original; ele erau numai o simplă operă de compilaţiune din legile şi consvetudinile cele vechî ale triburilor pelasge, carï, după credinţa generală, maï aveau şi autoritatea unor legi «sfinte», rëmase din bëtrânï.

Populaţiunile de rasă pelasgă au avut tot-de-una o deosebită veneraţiune pentru instituţiunile lor vechî, seu strămoşescî (vetus moş).

Romul, scrie Dionysiu din Halicarnas, după ce a pus primele fundamente ale Romei, după ce a fortificat'o cu şanţurî şi murï, a convocat la adunare pe cetăţenii noului oraş, şi punendu-le în vedere, că liniscea si fericirea fie­cărui stat depinde de la forma guvernului, a cerut se-şî dea părerea: că după ce fel de constituţiune voesc se fie guvernaţi: dacă voiesc se asculte numai de unul, ori de maï puţinî, seu dacă voiesc se încredinţeze pădirea legilor întregului popor; ér eï răspunseră: Noi nu avem trebuinţă se" fim guvernaţi după forme noue, ci voim se fim guvernaţi în modul, după cum strămoşii nostril au aflat că e mai bine, şi modul acesta, care ne-a rëmas de la betrânl, noî nu-1 vom schimba, nici nu ne vom depărta de aşedămin-tele lor, cari credem, că au iost stabilite cu multă înţelepciune ⁴).

în Roma, mal vedem, că legile Decemvirilor se promulgă cu aceleaşi for­malităţi tradiţionale ca şi în Dacia.

în regatul luî Atlas —din părţile meridionale ale Dacici —cele mal vechi legî din timpurile preistorice au fost gravate pe o columna de aramă galbină ⁵).

Tot ast-fel ne spune Dionysiu, că legile Decemvirilor, la început numai

') Scrvius, Aen. VII. 695: Justos (Faliscos) autem dicit, quia populus Roraanus missis decern viris, inde multa jura collegit, et nonnulla supplementa duodecim ta-bularum accepit.

') Slrabonis Gcogr. lib. V. 2. 9.

^a) Cf. pag. 863.

«) Dionysii Hal. lib. II. 3—4.

⁵) Platonis Critias (Ed. Didot, vnl. U. p. 259).

10 tabule, corectate, primite de senat şi votate de popor, au fost gravate pe columne de aramă, expuse în for şi aduse ast-fel Ia cunoscinţa publică O-

în fine, mai aflăm la Romanî încă un alt obiceiu juridic, împrumutat fără îndoielă din Dacia.

A^athyrşiî, de lâng rîul Maris (Mureş), aveau obiceiul, cum scrie Aris-totcle, se cânte legile lor -), fie din causa, că le considerau ca legî sfinte, on pote numai din motivul, după cum presupune Aristotclc, ca legile se nu fie uitate.

AcelaşÎ mod de veneraţiune î-1 vedem introdus si la Romani pentru legile celor XII tabule. Tinerii Romanî, scrie Cicero, învăţau, până în timpurile sale, se cânte legile celor XII tabule: discebamus enim puert XII (tabulas), ut carmen necessarium ³); un obiceiu, care de sigur a fost împrumutat de la Agathyrşî, singurul popor, care în timpurile vechi î-şî cânta legile sale.

VI

O parte din legile cele sacre ale Romanilor, anteriore celor XII tabule, o formau, după cum spune Dionysiu, legile feţi al e (jura fetialia), ce conţineau prescripţiunile cele sacre: cum se ceră satisfacţiune delà inimici', cum se declare resboiele şi cum se încheie tractatele de pace.

Romaniî împrumutase aceste legî în timpurile lui Numa, ori ale lui Ancu Marciu, delà alte seminţii pelasgc; însă pe la finele republiceï nu se mai scia cu deplina siguranţă de la carî poporc anume. Tradiţiunile vechi aminteau numaï de doue popôre, de Faliscî (Aequicoli) şi de locuitorii din Ardea, de la cari se credea, că au fost copiate aceste legî ⁴).

In acesta privinţă, Dionysiu scrie:

Falisciî şi Fesceniî mai păstreză încă până astă-dl uncie urme puţine ale originii lor pelasge. în oraşele aceste au esistat timp îndelungat multe instituţiunî archaice; ast-fel, de câte ori aceste oraşe aveau trebuinţă se porte resboiu cu alţii şi se respingă agresiunile lor dincolo de hotarele sale, eî trimeteau în fruntea trupelor sale drc-care preoţî feţiali fără arme ^r').

Aceştî feţialî aveau se îngrijescă, că poporul roman sfi nu facă un resboiu pc nedrept cu alt popor fédérât, si în caş clacă un alt popor a violat le-

') Dionysli Hui. lib. X. 57.

") Aristotells Probi. Sect. XIX. 28.

") Ciccronis Leg. II. 23.

*) Uiouysii Hal. lib. II. 72.

') Dionysii Hal. lib. I. 21,-Livii lib. I. 32.

gaturile internaţionale, poporul roman se trimită legaţT, cart se ceră prin graiu viu repararea nedreptăţii, şi numai în caş dacă cererile aceste rernâ-neau ncsatisfăcute atunci poporul român se le declare rësboiû.

Modul, cum î-şi îndepliniau feţialiî misiunea lor, era următoriul: Unul, doi, treï orï patru feţialî, îmbrăcaţi în veştminte de ceremonia si luând cu denşiî insemnele cele sfinte, mergeau la oraşul celor ce au făcut nedrep­tate poporului roman. Ajungând la hotarul inimiculuî, unul din feţialî, pu-nênd pe cap un vel de lână, începea so strige: «Audï Joe, auditï voi ho­tarelor, audiţî voi (aci rostia numele oraşului şi al poporului inimic), audî şi tu Dreptate, eu sunt trimisul public al poporului roman şi vin la voi cu o misiune dreptă şi so credeţi în cuvintele mele»; apoi făcea expunerea cererii, şi invoca de nou pe Joc si pe ceï-alaltï deï ca mărturia. După ce rostia aceste cuvinte, feţialul pleca înainte către oraşul poporului inimic, şi repeta din nou aceleaşi jurăminte şi declaraţiunî către cel de întâiu cetăţean, ori ţeran, pe care-1 întâlnia în drumul seu pe teritoriul inimiculuî; ajungând apoi la porta oraşului, el invoca de nou pe de! şi repeta aceleaşi cereri către portariu, ori către acela, pe care-1 întâlnia aci; în fine se ducea în forul ora­şului străin şi aci aducea la cunoscinţa magistraţilor causa venirii sale, re­petând tot de una aceleaşi jurăminte, aceleaşi cereri şi blesteme, în caş, dacă cererea sa se îndeplinia, feţialul se retrăgea ca amic de la un popor amic, ér dacă poporul inimic cerea timp pentru deliberare, atunci i se concedeau 30 cel mult 33 dile, si în fine dacă trecea şi acest interval fără résultat, fe­ţialul invoca de nou pe deiï de sus şi de sub pâment ca mărturii pentru nedreptatea ce s'a făcut poporului roman, se întorcea la Roma şi raporta senatului, că s'au îndeplinit tdte cele prescrise de legile sfinte, si dacă acum senatul voiesce se declare rësboiû, deiï i permit acesta. Dacă în urma acestor formalităţi sacre, senatul hotăria declararea rësboiuluï, atunci se trimitea un feţial, ca se anunţe inimiculuî în mod solemn, că poporul roman i declară rësboiû. Feţialul lua cu sine o hastă (lance) ferecată, seu o hasta sângerată si pârlită în flacărî, mergea la hotarul inimiculuî şi aicî rostia următorele cu­vinte: «De 6re-ce poporul şi omenii (indica numele oraşului seu naţiunii inimice) au lucrat în contra poporului roman, poporul roman a hotărît se facă rësboiû eu poporul şi cu omenii (numele inimicului), ér senatul po­porului roman a consimţit şi a aprobat se se facă rësboifi cu poporul şi cu omenii (numele); din acesta causa eu si poporul roman declar şi fac rës­boiû poporului şi omenilor (numele oraşului ori al poporului)», şi după ce rostia aceste cuvinte, el arunca lancea sângerată pe hotarul inimicilor ¹).

') Dionysii Hal. lib. II. 72.—Livil !ib. I. 32.

Aceste formalităţi îndeplinite, Romanii numiaû rCsboiul, ce aveau se-1 porte, bellurn justum et piu m; just, fiind-că era întemeiat, legitim; si pium, fiind-că era declarat cu formele cele sfinte, prescrise de religiune.

VII

Originea istorică a legilor feţiale se vede a fi fost în părţile de resărit ale Europei, şi în particular în ţerile de lângă Dunărea de jos.

Urmele acestei instituţiunî le aflăm la Geţi în o formă mult mai religidsă, si prin urmare maï archaicà¹.

După Stephan Byzantinul, legea Geţilor era, că legaţii, pe cari i tri­meteau ia inimic, se mergă bătend citerile seu cobzele ').

în ţerile de lângă Occanos (potamos) şi de la munţii Riphel, ori cu alte cuvinte de la Dunărea de jos şi CarpaţI, citerele erau instrumente de mu-sicâ religiosâ.

Cu citerele se acompaniaû aicï imnele religiose, pe cari le cântau Hyper-boreiï în onorea lui Apollo ²).

O altă amintire despre feţialii Geţilor o aflăm la lornande ³).

«După cum scrie Dio», dice istoricul got, «Filip (regele Macedoniei, tatăl luï Alesandru cel Mare) fiind strimtorat din lipsa banilor, strînse armata ce o avea disponibilă şi plecă se prădeze oraşul Udisitana din Mesia, ce se afla în vecinătate cu oraşul Thamiris de lângă Dunăre, si care în timpurile aceste se afla sub stăpânirea Geţilor. Insă, pe când Filip se apropia cu trupele sale de oraşul, pe care voia se-1 prădeze, observă de o-dată, că nisce preoţi de aï Geţilor, din clasa celor, cari se numesc pii, deschid porţile cetăţii si-I vin înainte îmbrăcaţi în haine albe şi bătend citerele. în rugăciunile lor, ce le cân­tau cu vocea, preoţii aceştia invocau pe deiî lor strămoşesc! se le fie în ajutoriu şi se respingă de la donşiî departe pe inimici. Macedoneni! vëclênd pe preoţi, că le vin înainte cu atâta încredere, sunt cuprinşi de uimire, şi putem elice, ca aceşti omeni armaţi al lui Filip sunt opriţi în loc de omeni fără de arme. Armata lui Filip, ce se afla acum pusă în ordine de luptă, i-Şi desface îndată rondurile sale, renunţă se prădeze oraşul şi nu numai că se retrage, dar restitue Geţilor şi pe omenii, pe cari i prinsese în afară de zidurile cetăţii. Apoi Macedonenii încheiată un tractat de pace cu Geţiî şi se întorseră în apoi». *).

^J) Steph. By_Z. v. FîTia.—Theopompi fr. 2-14. ²) IModorl Slculi lib. II. 47. ") Joraandls De reb. Get. c. 10.

a Komanr, fcţialiî formau o corpora ţ i une anumită religioşi. Feţialul tri-

în fine, Aureliu Victor (sec. IV), care avuse la îndemână unele isvdre maî vechi, atribue înfiinţarea instituţiunil fefialilor unui aşa numit Rhesus¹).

După Homer, Rhesus, fiul lui loneu ('Ilïoveùç), a fost un rege avut din timpurile troiane. El domnise peste Thracil din părţile cele maî estreme ale peninsulei (Icr^a-ot afXXwv), seu peste regiunile din nordul Dunării de jos, nu­mite adese ori în poemele epice ta lay_aix. Rhesus luase parte la rësboiul troian, ca aliat al lui Priam, avênd cu densul un car de rësboiû, lucrat din aur şi argint, şi arme uriaşe de aur si argint, cari, după cum dice Homer, se potriviaû mai mult pentru del de cât pentru omeni ²).

mis se ceră satisfacţiune delà inimic este numit la Liviu nuncius publicus (I. 32). La Cicero, e! sunt oratores fetiales (Leg. II. 9). în ce privesce forma numelui, Ro­manii scriau maî mult fee i al es de cât fetiales; Grecii însă numaî cu t,
<ţe--riâXoi, (fY]t'.a),sîc. Despre originea numelui fecialis ori fetialis, ccî vechi nu erau pe deplin în clar. Festus (v. Fetiales) ne pune cu deosebire în vedere cuvontul facere, fiind-că feţialiî aveau dreptul se facă pace şi rësboiû. Varro cercă se derive numele fe-ţialilor delà fides, credinţă, şi foedus, tractat internaţional (L. L. lib. V. 86). Simple etimologii arbitrare, după asemënarea cuventuluï «fetialis> cu alte cuvinte latine, în Tran­silvania, îngrijitoriul si pàditoriul bisericeï se mal numesce şi astă-di fët, lat. aedituus. Aicî fëtul trebue se fie o persona onorabilă; el este pàditoriul vaselor sfinte, al ornamen­telor preotesei, şi el ajută în altariû pe preot Ia cele trebuinciose pentru îndeplinirea serviciului divin. Fëtul mai servesce ca trimis al preotului pe la poporcniî sci şi duce circularele bisericesc! pe la preoţii din satele vecine; peste tot, este un ministru al cul­tului religios, în Moldova şi în unele părţi ale Transilvaniei, fetul se numesce ţîrcov-nic. Acelaşi cuvent nnxKZKkHHKx în limba slavă vechia însemneză ecciesfae defensor, cler i eus ; în limba bulgărescă homo pius; ér în limba polonă ortodox şi preot ortodox (Cihac, Diet, d'étym. daco-romane. II. 435). — O altă numire, pe care o aflăm în Transilvania, este aceea de fii aï bisericeï. Aceştia sunt curatorii seu administra­torii averii bisericesc!, în fine, se mai numesc în Transilvania feţe bisericesc! per-sônele cu un caracter religios, cum sunt preoţii, archiereil şi diaconii, în sens mai larg, acesta numire se mai aplică şi la cântăreţii, feţii şi fi! bisericeï. La Geţi, după cum ne spune lornande, clasa preoţilor, cari îndepliniau funcţiunile de feţialî, se numiau pi i (De reb. Get. c. 10). Romanii numiaù bellum p iu m rësboiul declarat cu îndeplinirea formalităţilor prescrise de legile feţiale (Varro, De vila pop. rom. II. 13. — Cicero, De off. I. TI). Aicî terminul «pium» are fără îndoielă un raport istoric, nu cu «bel!um>, cum credeau Romanii, ci cu instituţiunea cea vechia a preoţilor, numiţi «pii». După cum vedem, există o legătură intimă între instituţiunile bisericesc!, ce le aflăm în Dacia, şi între instituţiunea feţialilor romani. Originea cuventulu! însă se pare a se reduce la terminul «fet>, după cum résulta din cântecul bătrânesc (pag. 901, nota 2) şi din etimologia, ce o propune Varro, sub forma de «foedus> (L. L. V. 86).

*) S. Aur. Tic t or, De v ir. illustr, 5: (Ancus Marcius) jus f c tiale, quo legaţi ad res rcpe-tendas uterentur, ab Aequiculis transtulit, quod primus fcrtur Rhesus excogitasse.

²) Homcrl H. X. 441.

Legatiï trimisï în anticitate se céra satisfactiune de la inimic, orï se încheie un tractat internaţional, purtau ca însemne ale misiunii lor un caduccu, sau o vergea înfăşurată la un capët cu doi şerpT, ca simbol al concordiei, al păciî ni al prosperităţii ^J). Aceste insemne, ne spune Pliniu, au fost cu deosebire

în us la populaţiunile barbare; înţelege însă, de rasă pelasgă ²).

Caduceul ne apare în anticitatea pelasgă ca

263.—Caduceul pe monetele atribut particular al luî Hermes seu Arm i s al Da-

anteromane ale Daciei. (V.

p 748 seqq.) cieî si figureză sub diferite forme mistice ca em-

blemă naţională pe monetele anteromane ale DacieT.

Caduceul în forma unei cârje simple, ori cu doue proptele, este figurat şi pe scutul unuia din ccï doî rcgî aï Dacieï, carï îngenunchéza înaintea luî Traian şi cer pace.

265—266.— Alte scuturi dace. Froehner, pi. 104, 168.

264. — Scuturile celor doi regï aï Da­ciei, carî cer pace delà împ Traian.— După Froehner, La Col. Tr:ij. pi.102.

In fine, caduceul în o formă forte archaică, ca un simplu baston, înfă­şurat cu doi şcrpî la capetul de jos ne apnre si ca atribut tradiţional al Domnilor Tëreï românescï din sec. al XVII-lea ³).

•£87

267. — însemnele tradiţio­nale ale puterii suverane a Domnilor Ţereî românescï.

JV. p. 759).

~ Wc.Deorat.I^o.—Yarro, Vitap.r.l.II.—Liv.1.1.20; LXXXI.SS.-Snida, v. 'Ax^tm»:.. ') Plinii 1. XXIX. 12. 2: Hi c... complexus anguium... causa videtur esse, quarc exterae gentes caduceumin pacis argumentis circumdata effigie anguium feccrint. ') Despre cârja seu toiagul tradiţional al regilor vechi din ţîrile aceste mal amin­tesc şi astă-dî colindele religiose române. Toiagul de argint a fost dăruit de Crăciun trânu! (Saturnus senex) luî Ion (Hermes, Armis, Ion, lanus), ca simbol al puterii peste ceriu şi pământ.

Pe negrul pământ, Eu m'am prilegit Şi ţî-am dăruit Toiag de argint, Pdlă. de veşmânt, Se stăpânesc! cerul, Cerul şi pământul. Cestionariu ist. II. Kesp. cat. Sipcnj, j. Covurluiu.

Iar Crăciun bètrânul Rin gură grăia:

Eu oiû fi maï mare

Şi mal de de mult Pe negrul pâment; I<5ne, lone, De când te aï născut

După legile fefiale ale Romanilor, fie, că aceste legT au fost împrumutate de la FaliscI, ori de la locuitoriî din Ardea Italiei, fie pote de a dreptul din părţile de resărit ale Europeî, din Ardia seu Ardeiul delà Carpafï, cea din urmă formalitate pentru declararea solemnă a rësboiuluï se îndeplinia prin aruncarea uneî lănci sângerate pe hotarele inimicului.

In Transilvania, sabia sângerată, ca simbol marţial, a avut de asemenea un rol însemnat până în ultimele timpurî aleconstituţiuniî medievale (a. 1848).

în aceste părţî ale Daciei vechî, de câte ori se ivia necesitatea se se aducă la cunoscinţa locuitorilor, că rësboiul s'a proclamât, se purta din comitat în comitat, din district în district şi din oraş în oraş o sabia dreptă, cu doue tăişuri, orî o ţepă sângerată, în semn de proclamare oficială, că toţi cetăţenii si iobagii obligaţi la este se prindă fără întârdiere armele şi se plece la lo­curile lor de concentrare *).

Se pare însă, că aruncarea săbiei, ori a lăncii sângerate, pe hotarele ini­micului, a fost o-dată în us şi în ţerile de la Carpaţî.

O reminiscenţă în acesta privinţă, o aflăm într'un cântec bëtrânesc din Mol­dova, care se termină prin cuvintele: «Sa! Ştefane la hotare, c'a intrat sabia în ţeră !» ²).

Doue erau aşa dar însemnele solemne, ce ie întrebuinţau feţialiî romani pentru îndeplinirea misiunii lor: caduceul (toiagul seu cârja), atributul luî Annis seu Hermes, ca simbol al păcii, si hasta ori sabia, atributele de rësboiû ale lui Mars Gradivus (Geticis qui praesidet arvis) ³).

') Szubô, Székely Okleveltâr, I. p. 197: Constitutiones exercituales a. 1-163: si necessi­tate ingruente generalis Insurrectio sive literis Domini Wajuodae Transylvaniensis, sive ense cruento... velociter promulgetur.—Olnhus, Hungaria, 1. I. 3. 2: Nostra quo-que tempestate, haec circumlatio ensis vel pali cruore as perşi, observări solet.

^!) Alecsandri, Poesii pop. ed. 1866, p. 170. Ştefan Vodă către rezeşu! Burcel:

C'aă intrat în ţiira mea, Tu se strigi câţi putea: — Săî Ştefane, la hotare C'a intrat sabia 'n ţ c r ă !

— Mal Burcele, fëtul micu! Iată ce hotăresc eu ... la-ţî movila rezăşie Ca s'o al de plugărie . . .

Şi Tătarii de-I vedea,

La Romani, în timpurile maî târdiî, feţialiî aruncau lancea sângerată de pe o mică înălţime de lângă aşa numitul «ager hostilis> (Ovid. Fast. VI. 201); tot ast-fel face la a. 178 însuşi împăratul Marc Antonin, când plecă cu rësboiû asupra Scyţilor (Dio, 1. LXXI. 33). La început însă de sigur, că lancea sângerată se arunca de pe o movilă de lângă hotarul inimicului, în ce privesce cuvintele din versurile de mal sus: «Tu se strigi cât i putea», compară termini! feţialî: clarigare, şi clarigatio, a face recla-maţiunile solemne cu voce clară şi sonoră, adecă «a striga».

³) După Gelliu (X. 27. 3), Romanii trimiseră Cartaginenilor hasta şi caduceul, ca se-şi alegă.

Amêndouë aceste simbole Ic vedem figurate pe scuturile celor doi regi

î Daciei, can cer pace delà Traian, şi amêndouë ne apar şi în sec. XVII-lea

însemne tradiţionale ale puterii suverane a Domnilor ŢereT românesc! *).

VIII

Limba latină a celor mai vechi legi romane se caracteriseză în deosebi prin unele cuvinte si forme gramaticale, ce aparţin mat cu semă trupineî ro­manice din părţile de resărit ale Europei.

Ast-fel aflăm în cele XII tabule formele: occisit în loc de «occident», l e gas si t în loc de «legaverit», excant assit în loc de «cxcantaverit», r up s i t în loc de «ruperit», escit şi escunt în loc de «erit» şi «erunt», faxit în loc de «fecerit», occenta veri t, «a făcut cântece», un termin de formă extraitalică, pe care Decemvirii aflară necesar se-I esplice chiar în textul celor XII table prin cuvintele: sive carmen condiderit.

Una din disposiţiunile celor XII tabule conţinea cuvintele: Mulieres.... neve l es sum funeris ergo habento.

Cu privire la acesta disposiţiune din legile Decemvirilor, Cicero scrie : vechiî interpreţi, S. Eliu şi L. Acilliu, spuneau, că nu înţeleg bine curentul lessum şi ei presupuneau, că însemneză un gen ôre-care de vestminte fu­nebre (vestimenti aliquod genus funebris); 6r L. Eliu (al treilea interpret) era de părere, că lessum însemneză un fel de boci re seu lamentare lugubră (lugubrem ejulationem), şi «eu cred», scrie Cicero, «că acesta este sensul adevërat, fîind-că legile luî Solon interdiceaû bocirile la înmormentărî» ²).

Avem aşa dar aici numai simple presupuneri despre înţelesul adevërat al cu-vôntuluï «lessum» (întrebuinţat de autorii romani tot-de-una numai sub formă de acusativ). Şi este de remarcat, că Cicero vorbesce aici de vechiî in­terpreţi ai celor XII tabule, eu tete că delà promulgarea acelor legi si până în timpurile sale nu trecuse maî mult de 3^:/₂ secule, în care interval nu putem de loc admite, că limba romană să se fi schimbat aşa de mult, în cât se nu mai pricepă unele disposiţiunî ale acestor legi nici vechiî interpreţi Cuvântul «lessum» a trebuit aşa dar sC csiste chiar în textul original al le­gilor, pe târî le copiase Decernvirif, precum se aflase de sigur în textul ace-or legî şi cuvcntul occentaverit în forma sa poporală, şi pe care De-cemvinï au trebuit se-1 esplice prin «sive carmen condiderit».

') A se vede pag. 900. ²) Cicero, De leg. II. 23.

De fapt însă, cuvêntul «lessum> din cele XII tabule, pe care comentatorii ceî vechi nu-1 înţelegeau şi pe care nu-1 pricepea nici însuşi Cicero, mal esistă şi astă-dî, aprôpe în aceeaşi formă, în limba poporuluî român delà Car-paţT. AicÎ însă, acest cuvent nu însemneză nicî vestminte de jele, nici bo-cire, ci simplu leşin (deliquium, défaillance), după cum acest înţeles résulta din o altă disposiţiune cuprinsă în legile Vlachilor din insula Arbe: că nime­nea se nu se arunce seu se leşine în biserică peste corpul celui mort ⁿ).

IX

Aceeaşi codificaţiune vechia din timpurile pelasgc, numită în Dacia Leges B ell agin e s, în Egipet à BXaxûv véfioç, în evul de mijloc Lex an ti­qua Valachorum si jus Volachie, ne apare în părţile de apus ale Europei ca o lege tradiţiorrală imemorială, numită de autorii romani vetus lex romana²), leges romanae ⁸), une ori vetus moş⁴) şi Ro­ma n u s moş⁵).

în Gallia, aceeaşi lege tradiţională, politică, socială şi religidsâ, are carac­terul unuï obiceiu naţional consecrat şi este numită îndată după invasiunea cea mare a barbarilor vetustissima paganorum consuetudo⁸), consuetudo antiqua⁷) consuetudo prisca^s)antiquumjus⁹) leges antiquae ¹⁰) si în mod vag lex romana şi leges romanae ^1]).

') Din punct de vedere al etimologiei, lessum este de aceeaşi origine cu letura seu lethum «morte», de la gr. X-rjfh] «uitaro (Cf. Xyjafrfia). Despre trecerea lui / in s vedi Schuchardl, Vokalismus, I, 146; 111, 79.

^!) Nonius p. 531: Nubentes veteri lege Rom ana. — Mariana, Nunta, p. 594: Şi-o dă'n legea românescă, C' aşa-I dată la nevastă.

³) Juvenalis Sat. XIV. 100.

<) Cicero, De republ. 1. V. 1.

⁵) Servies, Aen. III. 222.

«) Vedi nota 1. p. 904.

') Lex Alamannorum (Baluzii Capit. I. 66).

s) în legile Longobardilor prisca consuetudo (Muratori, SS. II. P. 1. 256).— La prisca consvetudo a provincialilor, în ce privesce prestaţiunile datorite erariulul, se provocă şi legea lui Theodosiu din a. 393 (Cod. Theodos. XI. 1. 23).

⁸) Chlotarii r. Constitutio generalis a. 560: jubemus ut in omnibus causis antiqui juris forma servetur (Baluzii Capit. I. 7). ^I0) Du Cnnge, Gloss, med. et inf. lat. v. Lex antiqua.

^u) Chlotarii r. Constit. gen. a 560. — Le x Ripuartorum, tit. 58 şi 61 (ap. Ba-luzium, Capit. I. 9. 42. 46).

Ast-fel în Prefaţa cea vechia, ce esistă Ia Capitularde lui Dagobert din a 630, se spune, că legile barbare, numite Lex ripuaria,LexAlaman-norum şi Lex Baiuvariorum, au fost compilate în mare parte, în tim­purile regelui Teodoric (sec. V) şi a succesorilor sëï, din «legibus antiquis», avendu-se tot-o-dată în vedere şi «vetustissima paganoruin consvetudo» ').

Aceste legî şi obiceiuri particulare ale provincielor, pe carî le subjugase in-va

Din aceeaşi fântână a legislaţiuniî archaice î-sî compilase şi Decemvirii legile lor.

Ast-fel Cathulph în o scrisdre adresată lui Carol cel Mare dice, că Lex romana a fost cea de în t ai u lege a lumii întregi²).

De asemenea se spune în Suplimentele Capitularelor, că Legea ro­mană a fost mama tuturor legilor omenesc!³).

X

La familia acestor legi «romane», de car! ne fac amintire legile barbarilor din sec. VI si Vll-lea, aparţine si un vechiu codice de legi al evului de mij­loc, cunoscut astă-dî sub numele de Lex Romana Utinensis¹).

') Praefatio ad Leges Ripuariorum,Alamannorum et Baj u variorum: Theo-doricus Rex Francorum, cum esset Catalaunis, elegit viros sapientes, qui in regno suo legibus antiquis erudiţi erant . . (et) jussit conscribere' legem Francorum etc. . . . Et quicquid Theodoricus Rex propter vetustissimam paganorum Consuetudi-n em emendare non potuit... Chlotarius Rex perfecit... (et) Dagobertus Rex (a. 630)... omnia vetera legum in melius transtulit.

^J) Du Gauge, Gloss, med. et inf. lat. v. Lex Romana. Cathwlpho in Epistola ad ^aro'^urn M. Imp. dicitur totius mundi prima... Hac porro lege, utebantur praeser-im Galii Romani, id est qui a veteribus Galliae incolis .... ortum ducebant.

⁸) Balazii Capitularia. Additio quarta. Tom. I. (1677) p. 1226: lex Romana, quae est omnium humanarum mater legum.

) Canclani, Barbarorum leges antiquae. Tom IV. 469—540.—Walter, Corpus jur. germ.

iqui. Tom. III,—Schupfer, La legge romana udinese (Memorie. Scienze morali, vol. VII).

La început, acesta lege, dice Haenel, nu a fost scrisă în limba latină, ci într'o limbă romană barbară din părţile de apus ¹).

Ca specimine de limba, în care a fost redactată la început acesta lege, aflăm cuvintele : tima şi tema în loc de «timor» (rom. temă); furor în Ioc de «fur», ce corespunde la o formă românescă de furol= furul cu / trecut in r²); atta şi atto cu înţelesul de moş, un cuvent, care se mal află şi astă-dî în us la Romanciî din Tyrol, ér într'o vechime depărtată esista la păs-toriî seu Plac i î de pe muntele Olymp din Bythinia, sub forma de atnt(cum scriu autorii grecescî) şi cu înţelesul de «moş» ³). Maî aflăm în acesta lege favelant, cu înţelesul de «vorbesc», un cuvent, ce aparţine în deosebî dialectului voise. La Festus: Obsce et volsce fabulantur, nam latine nesciunt.

In acesta lege, numită «romană», dar care nu conţine nimic italic, tdtc preposifiunile sunt întrebuinţate cu acusativ, d. e.: «a culpam>, «cum suum», «de tertium digitum», «pro mortuum», «sine voluntatem»; preposiţiunea de servesce spre a indica genetivul si a dativul : «sine consensu de suos pa-trianos», «per negligentiam de suos tutores», «a curialem hominem non licet», «a principem dicendum est».

în ce privesce obiceiurile şi instituţiunile ţereî, pentru care a fost desti­nată la început acesta lege, este de notat, că noi aflăm aici: o clasă propria de ostaşî, sub numele de «milites» şi «personae altae», cu un for judecătoresc particular ; ei nu puteau fi traşi în judecată de cât numaî înaintea princi­pelui ⁴), înlocma ca şi nobilii români din Bănat ⁶).

în judecarea proceselor, după acesta lege, aveau un rol forte însemnat aşa numifiï omeni buni (boni homines); eï funcţioneză ca ascsorï aïjudeca-

') Haenel (ap. Schupfcr, 67): ut liber non latina, sod alia quadara lingua scrip-tus videatur, quae everso romano imperio in Occidentis aliqua parte . . . paulatim ficta est.

²) Cf. Has de u, Cuvinte, I. 152: rob ol = robul; şerbo = şcrbu.

') Arriiini Nicom. (in Fragm. Hist. gr. III. 592) fr. 30. —Cf. Diodor, III. 58.

⁴) Schupfcr, L. R. U. p. 54: I militi... avevano un foro speciale davanti ai loro principi.

⁶) I'esty, A Szôr. liànsâg. III. 197—199. 1531: loannes d. gr. Rex Hungarie .. . Ca-pitulo Ecclesie orodiensis ... mandamus ... prelibatum franciscum fyat in dominium Ea-rundem (possessionum in districtu Karansebes existcntium) statuat. . . contradictores vero si qui fuerint Euocet eosdem ... Juxta consuetudinem Nobilium illius districtus In Curiam nostram Regiam . . . Racioncm contradictions corundem Reddituros. — Ibid. III. 212—213. 1539: Comes Georgius Pcsthyeny . . . Judcx curie... Comiţi districtus Karansebes . . . Committatis Eidcm (Gregorio Wayda, de prefaţa Ka­ransebes). .. vt... Comparera debeat. . . Judicium in prcmissis, a sua Maiestate, More Curie Sue Militaris Recepturus.

«orilor, ca martorï si ca 6menï de bună credinţa *), întocma după cum aceeasï instituţiune a «dmenilor buni», ca arbitrii şi ca martorï, o aflăm şi în dreptul

chiu _românesc, numit în documentele evuluî de mijloc «jus Volachie» ²).

Primul esemplar al acestei legî «romane» a fost descoperit în archiva ca-tedraleî din Udine, însă aparţinuse la început bisericeï catedrale din Aquilea. în.vetatul Bethmann este de părere, că originea acestei legî trebue căutată în Istria ³), de ore ce conţine unele disposiţiunî judiciare, ce corespund ]a stările de lucruri, cum aceste se presintă în cursul evuluî de mijloc în Istria.

Locuitorii Istriei, după cum am vëdut maï sus, formase la început numaï o emigraţiune de la Dunărea de jos, după cum acesta ne-o indică de altmin­trelea si numele lor. De altă parte şi idioma, în care a fost scrisă acesta lege la început, are unele particularităţi caracteristice ale limbeî vorbite la Car-paţî şi pe tërmuriï Mării negre. Chiar şi principiele fundamentale ale acestei legî se întemeieză pe «lex antiqua Valachorum».

Cele de ântâiu legî politice, civile, religidse st militari aparţin aşa dar fa-milieï pelasge din nordul Dunării de jos.

Aceste legî au fost scrise în limba naţională a acestui popor.

Hermes, ne spune Lactanţiu, a scris întru adevër multe cărţî, în ce pri-vesce cunoscinţa lucrurilor divine, şi în carî susţinea, că esistă numaï un singur Dumnedeu maï pré sus de tôte, si pe care i-l numia ca si noî «deum» şi «patrem» ⁴).