Graiul românesc din Sêfdû

'} Virgilll Aen. VJII. 321:

Is genus indocile, ac dispersum montibus altis Conposu.it, legesque dedit . . .

Cf. Diodor Siculi lib. V. 66.

²) Macrobii Saturn, lib. i. 7: Cum inter haec subito Saturnus non comparuiset, cxco-gitavit Janus honorum eius augmenta . . . aram deinde cum sacris, tanquam deo, condidit . . . Observări igitur eum (Saturnum) jussit majestate religionis, quasi vitae melioris auctorem. Simulacrum eius indicio est: cui falcem, insigne messis, adjecit.

³J Tertulliatii Apolog. 10: Saturnum, itaque, quantum literae docent, neque Diodorus Graecus, aut Thalîus, neque Cassius Severus, aut Cornelius Nepos, neque ullus commentator ejusmodi antiquitatum, aliud quam hominem promulgarunt. Tot aceea o spune Lactanţiu (f 13), şi Minuţiu Felix în Octavio (p. 24, ed. 1652).— Regina Chrothilda a Francilor, voind se înduplece pe soţul seu, regele Chlodovich (a. 481—511), se primescă legea creştinescă, dupe cum scrie episcopul Gregoriu de Tours (f 594), i adreseză urmă-torele cuvinte: dii, quos colitis.... sunt enim aut ex lapide, aut ex ligno, aut ex métallo aliquo sculpti; nomina vero, quae eis indidistis, homines f u ere, non dii.... deus vero Vester, nec de deorum genere esse probatur (Greg. Tur. 2. 29 — 31, ap. Grimm, D. %th. I. ₁₈54, p. 96).

II

După Homer şi Hesiod, patria celor de ântâiû regï divinisât! aï lumii vechï a fost în părţile e s treme ale orisontulul grecesc, în nordul ThracieT seu al IstruluT, numit în legendele grecesc! Oceanos potamos, părintele deilor ^:).

Vechiul «Oceanos potamos» din geografia timpurilor pelasge, nu era o mare internă, dar nici esternă cum s'a credut mal târdiu, ci un simplu rîû, èéoç "•)', mediteran, [ucra
^s); adânc curgătoriu, ŞaSu-p[56o; ⁴); care-şî avea isvdrele ⁵), cataractele ⁶) şi vultorile sale ⁷) şi care, după cum ne spune Homer, nu se putea trece cu piciôrele, ci numai cu corăbii ori cu luntri bine construite ⁸).

Dincolo de Oceanos potamos, adecă în regiunile despre nord, mal esista încă o parte considerabilă din continentul european, cu alte rîurî, cu munţi înalţi, stânci, păduri⁹), câmpii întinse si măndse ¹⁰), numită adese ori în geo­grafia acestor timpuri ta îsyaaa., şi rcecpaia yaîrjç, adecă regiunile estreme; la Ovidiu ⁿ) «ultima terra» ¹²).

') Homeri II. XIV v. 201: 'Sixsaviv, S-suv -(evim. — După Homcr (II. XIV. 227), Junona trece peste munţii Thraciel ca se vină la Oceanos potamos.

») Homeri I). XVIII. 402. —Odyss. XI. 21, 639; XII. 1. — Hesiodi Op. 566.

³) Homeri Odyss. XI. 157—158.

«) Homeri Odyss. XI. 13.

*} Hcsiodi Theog. v. 282.

«) Homeri ÎL XVIII. 403. — Orphei Argon. v. 1069. 1160. — Str.ibo, I. 1. 7.

') Homeri Odys. X. 511.

^f) Homeri Odyss. XI. 158.

^e) Homeri Odyss. X. 508 seqq. — Hesiodi Theog. v. 129.

") Homeri II. XVIII. 541 scqq.

n) Trist. III. 4. 52: Meu! quara vicina est ultima terra mihi!

'-) Este o interpretare cu totul greşită a tradiţiunilor vechî geografice, că Oceanos po­tamos ar fi fost un rîu, seu mare curgătore, ce înconjura părţile estreme ale întregului pa mont. Homer, nu spune nicăiri, că Oceanos ar fi fost o mare esternă. De altmintrelea în timpurile aceste, Grecii nu cunosceaû nici Oceanul de apus, nici cel de nord. Ce e drept, că Homer (Hymn, in Ven. 228) şi Hesiod (Theog. 79. 282) ne spun, că Oceanos potamos curgea pe lângă Gaea seu Terra; însă sub acesta expresiune nu este a se înţelege întreg continentul pămentuluî, ci numaî o regiune anumită geografică, Faîa seu Terra, pămentul seu ţera cea fericită, care formeză teatru! legendelor şi al evenimen­telor celor mari tradiţionale din timpurile pelasge, după cum Istrul seu Dunărea de jos în-cunjură şi astă-dî de treî părţi, în formă de arc, teritoriul numit «Ţeră» şi «Ţera roma-

In legendele argonautice, Qceanos potamos este unul si acelaşi rîu lin curgătoriu cu Istrul din timpurile inaî târcliî.

După Hesiod, Pindar, Antimach şi Orpheu, Argonauţii trec din Pontul euxin în Mediterană, navigând pe Oceanos potamos ^a); ér după Apolloniu Rhodiu si Valeriu Flac, eï se întorc pe aceeaşi cale către apus, însă navi­gând pe Istru, numit şi xicaţ 'Qxsavoîo ²).

Rîul cel mare, numit Oceanos potamos, venia din regiuni depărtate ³), cur­gea către Pontos, de la apus spre resărit, trecea prin strîmtorile cele înguste ale munţilor Ripheï⁴), seu Carpaţî, unde forma o mulţime de vertegiurî adânci sî forte periculose pentru navigaţiune ⁶). Din aceiaşi munţi, Ripheï, curgea, după Eschyl, şi Istrul ⁶). Lângă Ripheï şi lângă Istru locuiau Agathyrsiî ⁷).

nescă» şi care din punct de vedere geografic şi al numirii sale este identică cu «Gaea» seu «Terra» din legendele vechimii (v. p. 920). Aceeaşi idea geografică o vedem esprimată şi în textul lliadcl. Pe scutul lui Achille, după cum ne spune Homer, Vulcan a représentât de fapt, nu întreg globul terestru, ci numai pămentul cel fecund din părţile de nord ale Thraciel, Fata (Terra), unde se învêrtesce constelaţiunea «Ursei» séû a «Carului», numită altcum şi «polus Geticus»; unde unii ară câmpiile cele grase şi late, ér alţii seceră se­mănăturile cele abundente, unde sunt vil cu struguri escelenţî, aurii şi negri, pe cari î-I culeg în coşuri, fetiţe şi tineri, cântând cu voce graţiosă şi bătond în cadenţă pămentul cu piciôrele. Lângă acest pămont, atât de avut în recoltele sale şi atractiv prin datinele şi festivităţile sale pastorale şi agricole, Vulcan, după cum ne spâne Iliada, a înfăţişat pe marginea scutului şi rîul Oceanos potamos.—în vechile poeme grecescî, Oceanos potamos mal are şi epitetul de ài|/ofi£ôo? (Horn. 11. XVIII. 399. Odyss. XX. 65), un cuvent al cărui sens adevărat este, că apa cea curgătore a rîuluî Occanos se întorcea în unele locuri înapoi seu forma vuitori. Adese ori, acelaşi termin este înlocuit cu epitetul fteOuîivYjţ, cu vârtejuri adânci (Hom. Odyss. X. 511, Hesiod. Theog. v. 133). în ce privesce vechile semnifica-ţiunî geografice ale cuvântului Oceanos, putem distinge trei période. In primul period, seu antehomeric, se înţelegea sub numele de «Oceanos» Pontul, seu Marea negră, o numire, din care s'a maï păstrat până târdiù epitetul de â'ţnvoţ, însă avênd în limba grecescă un înţeles cu totul diferit de cel primitiv, ér Istrul era considerat în timpurile aceste numai ca un golf al Oceanului (Strabo, I. 1. 7.). Un alt golf al acestui Ocean M forma Lacul meotic (Pliniu, II. 67). în al doilea period geografic, seu în timpurile ho­merice şi hesiodice, Marea negră este Ilovtoç, ér Istrul ne apare sub numele de 'SJxeavot "oianoc şi pioţ 'lixjavciîo. în fine, în al treilea period, numirile de «Oceanos» şi «Oceanos potamos» se confundă şi terminul de «Oceanos* se aplică numai la marile esterne,

') Hesiodi Fragm. 57.

^!) Apollonii Rliodil Argon. IV. 2881— Val. Flacci Argon, VIII. 185.

') Acschyli Prom. v. 284.

⁴) Orphei Argon. v. 1080. 1123. 1201.

⁶) Orphei Argon. v. 1083.
') Aeschyll fragm. 73.

⁷) R. Avieni Descr. Orb. v. 455.—Val. Flaccus (V. 603) amintesce lângă Ripheï pe Geţi.

Oceanos potamos, după ce părăsia apoï strîmtorile cele prăpăstiose ale mun­ţilor Riphel, curgea prin valea seu basinul acestor munţî Riphel ^J), trecea pe lângă câmpii cu păşuni întinse, unde locuiau omenii ceï mal drepţi ²) si triburi numerose pastorale de Scyţî, Hyperboreî, Geţi, Sauromaţî, SindI, Arimaspï etc. ³).

Pe Oceanos potamos în sus, corăbiile cu pânze navigau cu ajutoriul vên-tulul de nord, Boreas ⁴).

La Hesiod, Oceanos potamos este un rîu «sfânt», Eepic p"6og ⁶), ori cu alte cuvinte, el aparţinea istoriei religiose a timpurilor primitive. Mal târdiû acelaşi epitet se moscenesce asupra Istrulul ⁶)

Lângă Oceanos potamos se aflau «insulele celor fericiţi», [laxapiov vrjaoc, destinate ca locuinţe eterne pentru bărbaţii cel iluştrii căluţi la Theba şi la Troia ⁷).

între aceste insule «fericite», cea mal făimesă a fost în timpurile homerice Leuce ⁸), astă-dî «Insula şerpilor», situată lângă gurile Dunării, şi unde după legende a fost înmormêntat Achille, marele erou al timpurilor troiane.

în apropiere de Oceanos potamos î-şî aveau locuinţele lor Pygmeiî cel legendari, cari, după cum ne spune Homer, se aflau în resboiu continuu cu stolurile de gruie, cari fugind de ierna şi de ploile cele multe din părţile de nord, sburau către medă-di peste apele curgătore ale Oceanului »). Ace­iaşi Pygmeï ne apar şi în notiţele geografice aîe lui Pliniu ca stabiliţi în părţile de sud ale Istrulul de jos, seu pe teritoriul Dobrogeî actuale ^I0).

Este aşa dar, afară de ori ce îndoiélâ, că fluviul cel renumit al timpu­rilor antehomerice, Oceanos potamos, care curgea în părţile de nord ale IllyrieT şi Thraciel, între apus şi resărit, era identic cu rîul cel mare şi. sfânt al anticităţiî greco-romane, numit Istros si Danubius.

III

Câmpiile cele întinse şi mănose de lângă Oceanos potamos se numesc în teogoniile şi în poemele epice ale anticităţiî Fata séû Terra, ér munţii din părţile de nord, cari încingeau ca o coronă fruntea acestei ţerî, au la

') Orphei Argon. v. 1079. ²) Orphei Argon. v. 1136. ') Orplici Argon. v. 1062 seqq. • <) Homeri Odyss. X. 97. *) Hesiodi Opera et dies, v. 566. «) Dionysii Descr. orb. v. 298. ') Hesiodi Opera et dies. v. 171. •) Pliait lib. IV. 27. 2: eadem Leuce et Macaron appeUata,

Hesiod numele de Oûpea jxaxpà, «munţii cel lungi şi înalţi», la Homer «muntiï cet înaltï» si la Asiu «munţii cu culmile înalte» *).

Pămentul acesta avuse încă din timpurile cele mai vechï renumele uneï tërï fericite ²), înzestrate în abundenţă cu tdte darurile naturel şi cu o pu­tere de producţiune extraordinară ³).

Aici, scrie Homer, pămentul produce tdte, fără semenfă şi fără arătură, grâu, ord şi viţe cu struguri marî ⁴). Lângă Oceanos (potamos), ne spune He­siod, pământul înfloresce şi produce fructe de treî ori pe an ⁵).

La Homer, Oceanos potamos este numit «părintele deilor» (vt-swv yeveucc), înţelege al regilor vechi divinisaţî. La Hesiod însă, genealogia acestor regî se reduce la Gaea, ţera cea fericită de lângă Oceanos potamos. In fine după poetul Asiu, Pelasg cel de ântâiu rege al ginţii pelasge, identic de alt­mintrelea cu Uranos, a fost născut pe «Munţii cei cu culmile înalte», de pe teritoriul, numit l'ara txeAatva, adecă din «Ţera cea negră».

După cum vedem, noî avem aici una şi aceeaşi tradiţiune istorică despre aceeaşi regiune geografică, pe care Homer o caracteriseză prin Oceanos po­tamos, Hesiod prin câmpiile cele fecunde, numite Fata, séû Terra, ér poetul Asiu prin «Munţii cel cu comele înalte şi întinse».

In ce privesce configuraţiunea geografică a acesteï tërï, filosoful stoic, Po-sidoniu (sec. II a. C.), ne spune, că Terra sau Gaea avea forma unei prascie, maï lată în partea de mijloc, şi mai îngustă în partea de resărit şi de apus °).

Aceaşî figură geografică o avea după Strabo şi ţera Geţilor, ^ Fetuv •pj, care la început era îngustă, apoî se prclungia în partea meridională pe lângă Istru, ér în partea opusă, seu de medă-ndpte, se întindea până la pôlele munţilor Hercynicï, maï cuprindênd şi o porţiune din munţii aceştia; în rine în părţile de nord (înţelege de resărit) se deschidea până Ia Tyregeţî ⁷).

Despre ţera Geţilor, considerată în anticitate ca identică cu ţera de

') Hcsiodi Theog. v. 129.— Hoinori Odyss. IX. 114.— Asii frag. la Pausania, lib. VIII. 1.

^a) DIodori Siculi lib. III. 56.

^s) In timpurile antehomerice, temperatura terilor delà Dunărea de jos era mult mai fa­vorabilă vegetaţiuniÎ; acesta résulta din o mulţime de date fragmentarii, ce le aflăm la autorii grecescï şi în papirele egiptene, în cari se face amintire de patria dcilor celor marî clin regiunea nordului.

*) Homeri Odyss. IX. 109.

') Heslodi Opera, v. 169.—La Hyperboreî, scrie Diodor (II. 47), pâmentul produce de doue orî fructe pe an.—Cf. Chronicon Dubnicense (Ed. Klorianus) c. 28: quod optimus fluvius esset Danubius, terraque meliorin mundo non esset partibus illis.

') Posldoiiii fragm. 69 (in Fragm. Hist. gr. III. 282).—Dlonysii Orb. Descr. 7.

') Strabonls Geogr. lib. VII. 3. 1.

lângă Oceanos, mal avem o importantă notiţă geografică. Astronomul Py-theas din sec. IV a. Chr. numise ţera Geţilor Ilapw/csavrTic, adecă ţera de lângă Oceanos potamos, şi densul susţinea acesta numire geografică înte-meiându-se pe vechile descrieri astronomice şi geometrice ^J).

Nu sufere ăst fel îndoielă, că teritoriul, numit Gaea séu Terra, din legen­dele anticităţiî, care mai avea şi epitetul de opdcrcepa, «muntenă» ²) şi neXwpvj, «ţera uriaşilor» ³), era identică cu regiunea din nordul Dunării de jos, care până în dilele ndstre mai portă numele de «Ţera», şi «Ţera muntenescă» ér în legendele poporale «ţera uriaşilor».

IV

După alte tradifiunï istorice, imperiul cel mare al raseï pelasge şi-a avut începuturile sale lângă muntele cel înalt Atlas, din părţile de nord ale zonei grecesc!, situat în regiunea geografică Gaea seu Terra ⁴).

Titanul Atlas, după teogoniile grecesc!, a fost frate cu Oceanos pota­mos ⁵), ori frate cu Saturn °), ér după alte genealogii frate cu Prometheu ').

Atlas luase parte la luptele Titanilor în contra lui Joe, din care causa, noul stăpânitoriu al lumii vechi î-1 condamnase se susţină ceriul cu umerii şi cu manile sale neobosite ⁸). însă maî târdiu, Atlas a fost prefăcut într'un munte imens, pe care se redima polul nordic al ceriului, numit cârd in e s mundi, septentrio⁹), Rhiphaeus axis¹⁰), Hyperborei axes¹¹) şi Getic us p ol us ¹²).

') Strab. Geogr. VII. 3. 1.

") Sophoclls Philoctctes, v. 391.

³) Hestodi Theog. v. 731.

⁴) Hesiodi Theog. v. 517—8: "AtXat... iceî^jiv ev fair,; — Diodori Siculi lib. III. 60.
⁶) Aescliyli From. v. 347 seqq.

^e) Uiodori Siculi lib. III. 60.— Fragm. Hist. Gr. III. 567. 14. ') Hesiodi Theog. v. 509 — 510. ⁸) Hesiodi Theog. v. 517—519.

^e) Pliuli lib. IV. 26 11: Ibi (apud Hyperboreos) creduntur csso cardincs mundi.— Isldori Orig. XIII. 1. 8.—Ovidil Pont. lib..II. 10: Ipse quidem extremi quum sim sub car dine mundi.

^io) Claudliiul lib. XXXVIII, v. 30-31.—Cf. Virg. Aen. IV. 481-482: Maximus Atlas Axem humero torquct.

") Silvii Thebaid. XII. v. 650. — Melae lib. III. 5: Hyperborei sub ipso sidcrum car-dine jacent.

¹²) Mnrtialis Epigr. lib. IX. 46. v. l—2.—Pe ceriu, acest pol era représentât prin cele 7 stele, numite Ursa mare seu Carul.

Din punct de vedere al posiţiuniî geografice, muntele Atlas din legendele vechimiï représenta catena meridională a Carpaţilor, prin mijlocul căreia stră­bate rîul numit astă-di O!t, la Herodot Atlas şi în epoca romană Alutus ^a).

Pe cele mat vechi monete ale Daciei, Maia, fica titanului Atlas, este adese orî representată ca o divinitate protectdră a acestei ţerî ²).

Téra, peste care domnise titanul Atlas, este numită în tradiţiunile grecesc! Atlantis ^s), identică după nume şi după posiţiunea geografică cu regiunile de lângă muntele orï de lângă fluviul Atlas, astă-dî Oltenia şi ţera Ol­tul uî, dincôce şi dincolo de Carpaţî.

Despre locuitorii acestui ţinut, numiţî Atlantes (Olteni), Diodor Şicul scrie: A t la n ţii, cari locuiesc în ţinuturile de lângă Oceanos (potamos), stăpânitoriÎ ţereî celef fericite, se disting, după cum se vorbescc, între tdte poporele vecine prin pietatea si ospitalitatea lor deosebită. EÏ se glorifică, ca d e i î s'au născut la denşiî si spun, că cel de ântâiu rege al lor a fost Uranos (Munteanul), care a adunat în sate şi în oraşe pe dmeniï ce lo­cuiau risipiţi, şi Ic-a interdis ca se maî trăiescă şi de aci înainte în fară-de-legï şi după modul ferelor sălbatice. Acest Uran, a avut sub stăpânirea sa partea cea maî mare a lumii, cu deosebire regiunile despre apus şi medă-nopte ⁴).

O altă naraţiune istorică despre locuitorii de lângă muntele Atlas o aflăm la Plato, estrasă dintr'un manuscris al Im Solon, ce remăsese în posesiunea familiei Critias,

Solon, ilustrul archont al Athencï, născut pe la a. 639 d. Chr., făcuse în vieţa sa maî multe căletoriî, în scop de a cundsce starea de civilisaţiune şi moravu­rile popdrelor vecine. Visitând şi Egipetul, Solon avusese cu acesta ocasiune o interesantă convorbire cu preoţiî din Sais, oraş situat în delta Nilului

Unul. din preoţiî aceştia se exprimă ast-fel către Solon ⁵): Tete evenimen­tele marïşi memorabile, a căror faimă a ajuns până în Egipet, au fost încă din timpurile cele rnai depărtate scrise, şi aceste documente s'au conservat apoi

') Geografia timpurilor preist ori ce nu este geografia timpurilor greco-romane. O mulţime de numiri geografice,, dimpreună cu legendele şi cu tradiţiunile lor, au migrat, unele spre apus, altele spre miedă-di, de o-dată cu triburile pastorale pelasge. Muntele Atlas din legendele teogonieî nu este nici de cum muntele Atlas din părţile de nord-vest ale Africeî; după cum acesta résulta din poemele lui Hoincr şi Hesiod şi după cum ne-o spune de altmintrelea în mod forte clar şi gramaticul Apollodor (Bibi. II. 5. 11).

²) V. pag. 754.

") Platonis Critias, pag. 251 seqq.

*) Diodori Siculi lib. III. 56.

⁵) Platonis Timaeus, (ed. Didot, II. 199 seqq.).

») In acesta naraţiune istorică, cum o reproduce Plato, nu tôte espresiunilc grecesc! corespund în mod esact înţelesului primitiv. Dacă vom analisa din punct de vedere critic textul grecesc al acestei descrieri, este forte uşor se ne convingem, că în traducerea gre-cescă a lui Solon s'aù schimbat nu numai forma originală a numelor personale (cea ce o recunosce şi Plato), dar s'au modificat sub influenţa ideilor maï noue şi înţelesul pri­mitiv al maï multor termini geografici. Ast-fel vedem d. e., că în traducerea grecescă a lui Solon, Atlantis figurez?: ca vf,3oç, adecă «insulă»; fiind-că era situată dincoce de Oceanos (potamos); însuşi fluviul Occanos, care curgea pe lângă Atlantis, este confundat cu Oceanul de apus, din care causa este numit une orï rEAct-foţ, alte ori 8-u),aa3ot (Cf. şi Aristotele, De mundo, c. 3). De altmintrelea, terminul de vyjco; se aplica în timpurile mai vechï şi la ţinuturi, ce nu formau adeveratc insule, cum era d. e. IIe).o-ovvrj3oţ (Eu-stath. Comm. ad Dionys. 403). Spre a nu continua şi maï departe cu aceste erori geogra­fice, noî am tradus aici terminul v^-n; prin cuvintele «ţinut-» şi «ţerâ», întemeiându-ne în acesta privinţă pe textul luî Diodor Şicul, la care Atlantis figureză ca x"jpa, şi nicî de cum ca «insulă».

n â numele luî Atlas, întreg ţinutul acesta si apa cea mare de acolo s'a 't «Atlantică». Regiunea acesta era avută de tot feliul de minerale, ce se străgeau din sînul pământului în stare solidă ori fluidă; cu deosebire însă se scotea din minele de acolo un fel de aramă galbenă (aurichalcum), care în timpurile acele se considera ca metalul cel maî preţios după aur ')• Ţinutul mai era avut de tot feliul de lemne trebuinciose pentru construcţium, ér pămentul producea aci recolte abundente de doue ori pe an. întregă regiunea acesta era formată din câmpie, cea mal frumosă din tete câm­piile, înzestrată cu tote darurile natureî, şi încunjurată cu o coronă de munţi, ce descindeau până la apa mare. Prin estensiunea, prin mărimea şi frumu­seţea lor, munţii aceştia întreceau pe toţî munţii cunoscuţi până atunci, în acestî munţi se afla o mare mulţime de sate avute, cu riurî, lacuri si păşunî abundente, si cu tot feliul de animale blânde si sëlbatice. Câmpia era plană si privită de la mare, ea avea aspectul unui şes ridicat, în partea sa cea maî mare, câmpia acesta avea forma unui pătrat lungăreţ cu direcţiunea de la sud-vest către nord-ost, aflându-se situată pe linia vêntuluï de nord. Una din laturile acestui pătrat avea o lungime de 3000 stadii (540 chim.), ér lărgimea de la mijloc, începând de la apa cea mare în sus, era de 2000 stadii (360 chim.). In fine, perimetrul acestei câmpiî avea o lungime aproximativă de 10.000 stadii (1800 chim.) ²).

După cum résulta din aceste notiţe geografice, teritoriul numit Atlantis avea aceeaşi configaraţiunc ca şi ţera de lângă Oceanos potamos, despre care ne spune Posidoniu, că avea forma unei prascie; de asemenea ca şi ţera Geţilor, cum ne o întăţişeză Strabo, ângustă la început, seu în partea de apus şi deschisă spre nord-ost; în fine ca şi figura geografică a Ţeriî româ-nescï din timpurile nôstre, a cărei lungime de la Porţile de fer până la Marea negră este în liniă dreptă de 551 chim., şi care ne presintă o circumferinţă aproximativă de 1611 chim.; frind ast-fel aprdpe egală în formă şi în mă­rime cu ţera numită de cei vechi Atlantis.

Manuscrisul lui Solon despre convorbirile, ce le avuse cu preoţii din Sais, se termină ast-fel: în curs de maî multe secule, locuitorii acestei teri (A-tlantis) fiind conduşi de cele mai nobile sentimente de dreptate au fost mo­deraţi şi înţelepţi: pentru virtute, ei despreţuiau tete lucrurile lumescî. însă, după ce partea divină a început se dispară din el şi natura umană a învins, ⁶¹ cădură în depravare şi atunci Joe, deul deilor, care domnesce prin legî,

') Intr'o colindă românesca din j. Constanţa (colecţ. nostră) se face amintire de acelaşi ^cta': «scaun de chier galbin, pe care şede D-deu». "J ÎMatonis Critias (Ed. Didot, II. 255 seqq.).

înţelegând, că un gen bun de 6menl a devenit plin de reutăţî, a cugetat s<5 le aplice o pedepsă, ca pedepsiţi, el se devină maî moderaţi ^l).

') Din acesta ultimă parte a naraţiunii résulta aşa dar, ca din punct de vedere istoric aici nu p<5te fi vorba de o dispariţiune séû submcrsiune totală a ţeriî orï a ţinutului nu­mit Atlantis, ci numaî de o inundare estraordinară, însă trccătore. O proba in acesta privinţă, o avem Ia Diodor (III. 57), care ne vorbesce de unele tradiţiunl istorice ale Atlanţilor (seu ale locuitorilor de lângă Atlas), culese mult. maî târdiu de timpurile cele depărtate, despre cari vorbiau preoţii din Sais. — In colindele religiose ale poporului român s'aù maî păstrat încă până astă-di unele amintiri despre o revcrsare estraordinară a apelor Oltului (Atlas, Alutus). Acesta catastrofă a capelat în multe privinţe un ca­racter mitic; ea aparţine aşa dar timpurilor archaice. Din aceste colinde, noi reproducem următorele versuri:

Alergat'au, alergat, Doi sfmţî împodobit?, Pan' pe Domnul l'au aflat Intr'o chilie de tămâia,

Cu uşa de alamâiă.

Cum şedea şi socotia

Si cetia vanghelia

Cum se sece Oltul mare.

(Bib i ce seu, Pocsil pop. 237).

Cf. Te o dor es cu, Poesii pop. 61:

Oltul mic, mare a venit Şi de mare, margini n'are.

Despre Olt şi Mureş maî avem încă următorele legende: «Bătrânii (din corn. Gârla-mare, jud. Mehedinţi) povestesc, că Oltul şi Mureşul au fost doi fraţi de cruce. In-tr'una din dile plecând amêndoî să-şl caute câte un loc de moşie, fiind-că fusese urgisiţi de părinţii lor, au ajuns până la o pădure în ţera Ardeiului, unde voind se maî odih-nescă, Mureşul a adormit, ér Oltul s'a sculat şi a fugit spre Mărul roşu (Erytheia, cotul Dunării de la Ruşava). Mureşul însă desceptându-se şi vcdend, că Oltul nu mai este, a crtdut că l'au mâncat ferele sălbatice şi a plecat plângând spre sôre-apune; mai târdiù aceşti fraţi s'aû găsit erăşi unul pe altul şi ca fraţî au format o împărăţia mare; însă el au fost omorîţî de un vitéz Fet-frumos, care a plecat după srrieul cu 12 aripe (Boreas), care răpise pe logodnica sa.» Aceeaşi legendă ni se comunică din corn. Sirinésa (j. Vâlcea) sub următorea formă: «Mureşul a fost frate de cruce cu Oltul, şi eï s'aû luat la în­trecere, care va ajunge mal înainte la vărsare orï încotro. Oltul căutând mai drept s'a re-pedit numai la munţî, a zăbovit vre-o cât-va până ce i-a spart şi în urmă ca un fulger s'a aruncat în Dunăre, dar Mureşul mal ocolind a rămas mai domol etc.»—După cum ve­dem, fondul comun al acestor două legende se reduce la timpurile, când basmul tran­silvan al Oltului şi al Mureşului formau două lacuri mari, fără să aibă vre-un Ioc de eştre. De altmintrelea chiar şi numele Mureşului ne indică, că acest riû formase o-dată o apă stagnantă séù mortă, mo rusa (Cf. Plini u IV. 13 [27]: Morimorusa, hoc est mortuum mare). In aceleaşi timpuri se vede, că — în urma unor cutremure extraordinare — s'a rupt şi catena munţilor de la Jiu: («Jiul mare a venit, căci de marc, margini n'arc» Burada, Calat, in Dobrogea, 102). In fine merită să reproducem aici următoarea tradi-ţiune poporală, pe care o aflăm la Margot (O viatorie, p. 52): «La porţile oraşului (Cra­iova), mergând spre Jiul, se vede o mare baltă, numită Craioviţa. Tradiţiunca portă, că oraşul era zidit în vechime în acel loc, că }n urma unul mare cutremur de păment fu cufundat cu totul, înnecat şi apele bălţii î-1 -caprinseră».

După cum vedem {era, orî ţinutul, numit de autorii grecesc! Atlantis, aparţine regiunii geografice din nordul Thracieî. Istoria politică a raseî pe-lasge începe ast-fel la Carpaţî şi la Dunărea de jos.

Dacia cu munţii sëï ceï înalţî, cu câmpiile sale mănose, cu rîurile sale cele multe şi frumos curgătdre, cu avuţiile sale cele făimdse de aur, de argint si aramă, şi în fine cu populaţiunile sale ospitale, religiose, juste, viteze şi fericite, este ţera cea legendară a timpurilor preistorice.