Horia sima

13. CONVOCAREA FORULUI LEGIONAR

Chestiunea ridicata de cei doi Antonescu – predarea sefiei Legiunii – era mult prea grava ca sa o pot rezolva singur, fie cedând presiunilor, fie refuzând sa le fac pe plac. Si atunci m-am decis sa convoc la Presedintie Forul Legiunii – institutie creata în vara anului 1940 – cu scopul sa se pronunte asupra ultimatumului antonescian. Asa se face ca, paralel cu dezbaterile Consiliului de Ministri, a început si Forul sa delibereze.

N-au fost discutii sistematice în cadrul Forului, ci schimburi de pareri pe grupe. Pâna la urma membrii Forului s-au amestecat cu ministrii, formând un singur corp si discutând împreuna. Între biroul meu si sala unde se tineau sedintele Consiliului de Ministri era un continuu du-te-vino.

Starea de spirit era ostila proiectului antonescian. Atât ministrii legionari, cu exceptia opiniei separate a Profesorului Protopopescu, cât si membrii Forului considerau inacceptabila pretentia Generalului de a lua conducerea Legiunii. Totusi nu s-a ajuns la acel moment critic, când trebuia sa i se spuna raspicat lui Antonescu punctul de vedere al Forului. Se evita luarea unei pozitii clare atât din partea noastra cât si din partea grupului antonescian, tocmai pentru a nu se ajunge la o ruptura. Discutiile lâncezeau si metoda întrebuintata de unii si de altii era persuasiunea. Ica Antonescu, ca purtator de cuvânt al Generalului, mereu staruia pe lânga unul sau altul din For si din Guvern ca sa i se dea Generalului satisfactia ceruta. Ai nostri se angajau în discutii contradictorii cu Ica Antonescu, explicându-i de ce Miscarea nu poate renunta la postulatul conducerii proprii. Trebuie reamintit ca în timpul acestor tratative, Presedintia Consiliului de Ministri era întesata de trupe, încât noi eram virtual prizonierii Generalului. În aceste conditii, opiniile nu se puteau exprima în toata libertatea si s-au produs chiar clatinari neexprimate în rândurile noastre. Nu ne aflam într-o situatie comoda.

Trebuia sa rezistam pretentiilor antonesciene sub amenintarea baionetelor. Antonescu folosindu-se de teama ce ne-ar putea-o inspira o interventie militara, conta pe masacrarea nervilor nostri, iar noi speram ca prelungindu-se rezistenta noastra, va renunta la proiectul sau absurd. Criza se prelungea fara nici o perspectiva de a ie ajunge la o solutie. Toata dupa amiaza de 27 Noiembrie s-a consumat în aceasta hartuiala. Nici una din parti n-a cedat.

Victor Silaghi, care se afla la Presedintie, mi-a semnalat miscari de trupe în capitala. Atunci ne-am luat si noi anumite masuri de paza. S-a dat alarma în capitala si corpurile legionare au fost mobilizate pe la sediile lor. Un grup de 17 legionari înarmati din Corpul Razleti, sub conducerea lui Ilie Niculescu, au reusit sa patrunda la Presedintie, stând de veghe în aripa rezervata birourilor mele. În modul acesta aveam impresia ca nu suntem total la discretia Generalului, daca acesta ar încerca sa ne aresteze.

De fapt temerea noastra nu era justificata. Generalul în momentul acela nu se gândea la o lovitura de forta contra noastra, ci luase aceste masuri pentru propria lui aparare. Anturajul lui îi cultiva sistematic teama ca va fi ucis de legionari. Dupa Jilava, lumea din jurul lui a reluat ofensiva cu si mai mare putere, convingându-l ca viata i-ar fi în pericol. Si ca urmare, ocuparea militara a Presedintiei. Era o arma cu doua taisuri, caci prezenta soldatilor în incinta Presedintiei constituia si un mijloc de intimidare a conducatorilor legionari concentrati aici.

 

14. INTERVENTIA GERMANA

Pe la orele 7 seara, s-a petrecut un fapt neasteptat. Apare Neubacher la Presedintie – ministru pentru chestiuni economice la Legatia germana – într-o misiune de conciliere. A intrat mai întâi în biroul meu si a stat mai mult de vorba cu mine. Teza lui era ca executarea asasinilor de la Jilava nu trebuie sa afecteze relatiile de colaborare dintre Conducatorul Statului si Miscare. Situatia nu trebuie dramatizata. A evocat întâmplari analoge din istoria tuturor revolutiilor. Razbunarile sunt la ordinea zilei când se produc schimbari de regim. Generalul ar trebui sa înteleaga si el situatia. El, ca prieten al miscarii, se va duce la General si-i va vorbi în acest sens.

Sprijinul lui Neubacher era de o imensa importanta pentru depasirea crizei. Cum banuiam ca el nu vine din proprie initiativa, ci ca un trimis autorizat al Legatiei germane, mi-am dat seama cât de pretioasa este interventia lui. Generalul Antonescu nu va întreprinde nimic înauntrul tarii care sa supere Berlinul.

Dupa întrevederea cu mine, s-a dus la General si iarasi a revenit la mine. Conducatorul, mi-a spus, pare dispus la împacare, dar cerea din partea noastra garantii de ordine si legalitate. I-am raspuns lui Neubacher ca sunt gata sa iau toate masurile necesare ca actele de violenta sa nu se mai repete. Din nou Neubacher a trecut în cabinetul Generalului si iarasi s-a întors la mine. Scena aceasta s-a repetat de câteva ori. Generalul se lasa greu sa accepte teza lui Neubacher.

În sfârsit, dupa ultima întrevedere, Neubacher a venit cu buna veste ca Generalul renunta de a mai pretinde sefia Legiunii, cerând în schimb sa garantez ca actele de violenta nu se vor mai produce. Ca urmare a acestei ultime convorbiri si a angajamentelor luate fata de Neubacher, am redactat un apel de ordine catre legionari si o declaratie de reînnoire a legamântului fata de General, comunicate ce-au aparut în ziare abia în 29 Noiembrie 1940. Statu-quo-ul politic a fost salvat gratie interventiei germane.

În sfârsit am putut sa-l vad pe General si am avut cu el o discutie surprinzator de calma. As zice, aproape cordiala. Vorbea degajat si prietenos, ca ci cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Nu mi-a pomenit nimic de întâmplarile de la Jilava. Nici un repros si nici o acuzatie. Dimpotriva a împins amabilitatea atât de departe, încât m-a invitat sa iau cina cu el. Am refuzat invitatia, rugându-l sa înteleaga ca trebuie sa plec neîntârziat pe Valea Prahovei, fiind îngrijorat de soarta lui Iorga si Madgearu, care au fost ridicati de la casele lor.

Brusca schimbare la fata a Conducatorului arata fluiditatea caracterului sau. Era un actor consumat. Stapânea arta de a alterna furia si severitatea cu gesturile de blândete si prietenie. Dar când era el sincer? Niciodata. Nu-l interesa decât puterea. Totdeauna se orienta dupa circumstante, dupa avantajele si dezavantajele jocului politic de moment. Tensiunea dintre General si Miscare a scazut brusc când a vazut ca guvernul german nu agreeaza atitudinea lui. Si-a dat seama ca Miscarea nu poate fi dislocata din Stat, cel putin pentru moment.