I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

6.5. Participarea credincioşilor laici la cultul public

Această participare s-a realizat în chip ideal (integral), mai ales în antichitatea creştină. În primele şapte-opt secole ale istoriei creştine, credincioşii frecventau toţi, regulat şi permanent, adunările de cult şi tocmai în aceasta se realiza de fapt Biserica, în înţelesul ei de societate religioasă, vizibilă. Absenţa de la aceste adunări însemna de fapt ruperea din comunitatea sau unitatea Bisericii, iar cea mai mare pedeapsă – excomunicarea – însemna de fapt îndepărtarea din comunitate. Prin frecvenţa regulată a adunărilor de rugăciune şi de cult se forma şi se întreţinea conştiinţa apartenenţei credincioşilor la ecclesia, adică la o societate religioasă, căreia ei aparţineau. De aceea slujba se desfăşura ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri între clericii slujitori (episcopi, preoţi şi diaconi), de o parte, şi credincioşi, de alta.

Această participare integrală a credincioşilor care culmina cu împărtăşirea lor la Sfânta Euharistie, împărtăşire care era generală şi frecventată (regulat), căci aceia care nu erau opriţi de vreun impediment moral sau canonic se împărtăşeau, toţi, la liturghia din fiecare sărbătoare. De aceea, tăria şi profunzimea spiritului eclesiologic, adică a conştiinţei de comunitate în Biserica creştină, a stat totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii ei laici s-au integrat în viaţa liturgică a Bisericii.

Din nefericire, din veacurile VIII-IX înainte, constatăm un treptat regres din acest punct de vedere, credincioşii devenind din ce în ce mai puţin conştienţi de rolul lor în cult.

Astăzi se fac eforturi pentru reînvierea participării active de odinioară a credincioşilor la cult, ideea despre drepturile şi datoriile lor în cadrul cultului divin recâştigând tot mai mult teren. În Apus, aceasta constituie ţelul de căpetenie al aşa numitei Mişcări liturgice (Mouvement liturgique, Liturgische Bewegung), iar recenta hotărâre a Conciliului II Vatican din 1963 de a se permite traducerea şi folosirea textelor liturgice în limbile naţionale ale popoarelor catolice, înseamnă o recunoaştere de fapt a dreptului legitim şi firesc al credincioşilor de a lăuda pe Dumnezeu în limba lor.

6.