I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

C.Origenismul sau noul origenism¹⁶ hulesc iubirea lui Dumnezeu hulind libertatea

Origen ca patriarh al tuturor ereziilor când a inventat apocatastaza și după el noii origeniști de orice fel au gândirea viciată de un amestec de juridic cu o milă prost înțeleasă, pusă în seama lui Dumnezeu, anulând libertatea omului.

Aceasta este și gândirea demonică fiindcă dracii, fiind robi și tirani ai mândriei, hulesc libertatea.

Hulesc libertatea omului zicând că Dumnezeu este vinovat că ne-a dat libertate cu care să păcătuim (lucru numit buruiana lupului sau licohorton de Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, fiind, când spunea acestea deja în slavă).

Hulesc libertatea lui Dumnezeu gândind că fiind milostiv și ei ducând atât de mulți oameni în iad îl vor sili pe Dumnezeu să îi ierte pe toți și atunci va fi obligat să îi ierte și pe ei. Nu vor să se pocăiască de bunăvoie cum le-a propus Dumnezeu prin Sfântul Antonie cel Mare ci vor să fie stăpânii lui Dumnezeu chiar și în pocăință silindu-L să-i aducă din nou în starea dintâi. Dar făcând aceasta în mintea lor Îl vor sili să le dea un scaun mai înalt ca tronul Sfintei Treimi fiindcă îl vor pune pe Dumnezeu în ascultarea de ei și astfel vor deveni mai puternici decât El fiindcă îl vor obliga să facă ceea ce Dumnezeu nu vrea. Aceasta este gândirea cea fără de minte a demonilor care nu înțeleg în mândria lor că Atotputernicia lui Dumnezeu este Atotsmerenia Lui care din iubire nu vrea să treacă peste libertate, deci nici peste voia celor ce nu doresc să stea lângă El fiindcă nu-L iubesc. Iar dorința dracilor nu este să se mântuiască în sensul că să stea lângă Dumnezeu sau să-L iubească ci dorința lor este să scape de chinuri, să recapete puterile cele dintâi ba chiar să-și împlinească imaginația care i-a făcut să cadă adică să fie mai mari decât El și să-L stăpânească, disprețuindu-I și libertatea Lui și a noastră. Așa ar vrea și păcătoșii din iad să facă păcatul, iar păcatul este separarea de Dumnezeu¹⁷, să aibă puterile dumnezeiești, dar prin ei nu prin El și deci vor să stăpânească egoist iar nu să iubească. Ori egoismul e iadul, iubirea e raiul. Dacă vreun egoist ar fi în Împărăţia Cerurilor pentru el Împărăţia Cerurilor ar fi iadul fiindcă n-ar fi privit ca centrul Ei cum vrea El, fiindcă centru Ei este Hristos și toți cei de acolo Îl au ca centru al lor iar toți cei din iad se au ca centru pe sine.

Luându-se după draci noii origeniști (care au în comun cu Origen apocatastaza sau superstiția că toți se vor mântui, chiar și cei fără Sfântul Botez) cred că mântuirea este o bomboană dată în dar fără contribuția noastră fiindcă așa vrea Dumnezeu și Dumnezeu fiind iubitor de oameni nu poate să nu o dea la toți, mai ales dacă fac fapte bune.

Greșesc așadar gândind juridic, că mântuirea vine din afară uitând că de fapt este schimbarea dinlăuntru după Hristos, deci prin iubire, deci numai dacă și mireasa vrea. Ei hulesc astfel nunta mistică numindu-o viol pozitiv adică de vrea sau de nu vrea omul n-are ce face tot trebuie să nuntească cu Mirele. Fiindcă ei nu văd mântuirea ca o stare de iubire ci ca pe o răsplată de tribunal, nu ca pe o schimbare lăuntrică în omul cel nou ci ca pe o râzgâiere pământească a omului vechi înveșnicit în comfort. Întreabă retoric noii origeniști: de ce să nu dea raiul la făptașii buni, chiar dacă îl hulesc pe Dumnezeu prin ereziile lor, iertându-i pe toți, fiindcă Dumnezeu nu ține cont că este jignit, nefiind pătimaș de orgoliu?

Așa este Dumnezeu, nu are orgoliu, dar oamenii au și când hulesc nu-L micșorează pe Dumnezeu ci se întunecă neiubindu-L și despărțindu-se de El. Și acesta este iadul.

Noii origeniști: dar de ce să fie Dumnezeu nedrept și fiindcă pe unii i-a hotărât să se nască în locuri și timpuri unde n-au putut afla de Ortodoxie să-i trimită la iad, fiind de fapt El însuși vinovat?

Dar Dumnezeu nu este Atotputernic? Dacă voi credeți că El a hotărât unde și când să se nască de ce nu credeți că aceasta este spre binele lor? De ce nu credeți că are și puterea să le arate Ortodoxia oriunde și oricând s-ar afla? N-ați citit: Luc 3:8 Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. E mai mare minunea să spună despre Ortodoxie unor oameni deja vii decât să hotărască ca ei să vină la existență? De ce vreți să aștepte să le spună de abia după ce ei vor muri, Dumnezeu e mut față de vii și vorbăreț față de morți? N-ați citit: Mat 22:32 „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor? Sau nu credeți în minuni ci numai în metodele psihologice ale lumii căzute de mântuire? Credeți doar în metodele de misiune prin internet și mersul pe la uși? Dumnezeu este Atotputernic și oriunde și oricând s-ar afla vreun om care cu adevărat, mai presus de sine, dorește Adevărul, chiar dacă nu știe că există Hristos, Dumnezeu Se dă lui tocmai prin Ortodoxie. Cum? Știe El cum să se coboare la înțelesul fiecăruia. Viețile sfinților sunt pline de exemple cum păgâni izolați, fără nici o șansă după logica omenească, au ajuns la Ortodoxie. În Sfânta Scriptură îl avem pe Avraam. Dar nici cu cei din Ortodoxie nu sunt valabile metodele psihologice de educație și împărtășire fără participarea personală cu pocăință la Sfintele Taine. Nu erau oare gemeni, deci crescuți la fel, de aceiași părinți, în același moment istoric, cu aceleași concepții Iacov și Esau? Pe unul Dumnezeu l-a iubit și pe altul l-a urât¹⁸ deși erau născuți și crescuți în același context. Nu fiindcă a făcut Dumnezeu discriminări ci datorită alegerii lor pe care El o preștia¹⁹:

Capitolul IX

6. 
   căci nu toţi cei din Israil sînt şi Israiliteni; nici pentru că sînt sămînţa
   

lui Avraam sînt toţi fii,

Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduiala, adică ceea ce i-a zis lui Avraam: ״Ţie îţi voi da (pămîntul Palestinei) şi seminţiei tale, în veac” (Facerea 13:15). Să vedem aşadar care este seminţia aceasta, pentru că nu toţi cîţi s-au născut din Avraam sînt curat seminţie şi fii ai lui Avraam, precum nici toţi cei din Israil, adică cei ce s-au născut din Iacov, sînt Israiliteni. Ci sămînţă şi fii ai lui Avraam şi ai lui Israil sînt cei născuţi din Avraam după asemănarea lui Isaac şi cei vrednici de fapta bună a lui Israil, prin care el s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu. Fiindcă Pavel înadins nu a zis: ״cei din Iacov”, ci: ״cei din Israil”, ca să arate cinstitul nume pe care l-a luat Iacov de la Dumnezeu cînd s-a luptat cu El şi a fost numit ״Israil”, ceea ce însemnează ״minte văzătoare de Dumnezeu”. Căci aşa zice Sfînta Scriptură: ״Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israil te vei numi” (Facerea 32:28). Deci, dacă tu - o cititorule! - vei înţelege cine sînt cei ce se nasc după asemănarea naşterii lui Isaac, atunci vei afla adevărată şi nemincinoasă făgăduinţa lui Dumnezeu, fiindcă acelora s-au dat făgăduinţele. De aceea, nu se cuvine a fi hulit Dumnezeu, pentru că El a făcut ceea ce a zis, deşi unii nu înţeleg.

6. 
   ci ״numai cei din Isaac - zice - se vor chema seminţie a ta”, adică: Nu
   

fiii trupului sînt fii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc drept seminţie.²⁰

9 Căci al făgăduinţei este cuvîntul acesta: ״(La anul), întru această vreme, voi veni, şi Sara va avea un fiu ” (Facerea 18:10).

Nu eu - zice - îţi tîlcuiesc care este adevărata seminţie a lui Avraam, ci Scriptura cea Veche, ce zice: ״(...) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta” (Facerea 21:12). De aceea, cîţi s-au născut după asemănarea naşterii lui Isaac, adică din făgăduinţă, aceştia sînt adevăraţii fii ai lui Avraam, ori - mai bine a zice - adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. Pentru că Isaac nu s-a născut cu legea şi puterea firii, ci cu puterea dumnezeieştii făgăduinţe: ״(La anul), întru această vreme, voi veni - a zis Dumnezeu către Avraam - şi Sara va avea un fiu.” Deci cuvîntul acesta al lui Dumnezeu l-a plăsmuit în pîntecele Sarei pe Isaac şi l-a născut. Iar aceasta se întîmplă şi cu noi, Creştinii, care sîntem fiii lui Dumnezeu fiindcă, pe cînd ne aflăm în scăldătoarea Sfîntului Botez ca în pîntece de maică, sînt spuse cuvinte dumnezeieşti care ne plăsmuiesc din nou. Căci, botezîndu-ne în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, ne naştem a doua oară, duhovniceşte. Şi, precum atunci Dumnezeu a făgăduit naşterea lui Isaac şi a împlinit-o, aşa şi la a doua naştere a noastră, cea duhovnicească, mai întîi El a făgăduit-o prin Prooroci, şi apoi a împlinit-o. De aceea, zicerea: ״(...) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta” trebuie a se înţelege în loc de: Aceia sînt sămînţa lui Avraam, care s-au născut după chipul naşterii lui Isaac - adică prin cuvîntul dumnezeiesc. Deci cuvîntul lui Dumnezeu nu a căzut, nici n-a minţit, ci a dat ceea ce a făgăduit. Cui? Adevăratei seminţii a lui Avraam, anume credincioşilor din ״neamuri”, care s-au făcut fii ai lui Dumnezeu asemenea cu Isaac, fiindcă şi aceştia s-au născut din făgăduinţă şi prin cuvîntul lui Dumnezeu. Iar la ceea ce zic Evreii - anume că zicerea aceasta: ״(...) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta”, arată că doar cei ce se nasc trupeşte din Isaac sînt socotiţi seminţie a lui Avraam - răspundem că, dacă această înţelegere ar fi fost adevărată, trebuia să se socotească seminţie a lui Avraam şi Idumeii şi toţi cei născuţi dintru aceia. Pentru că strămoşul Idumeilor, Isav, a fost fiu al lui Isaac, dar acum Idumeii nu mai sînt şi nici nu se socotesc fii ai lui Avraam, ci sînt foarte despărţiţi de neamul lui Avraam şi se numesc ״de altă seminţie”²¹.

10. 
    Dar nu numai ea, ci şi Revecca, avînd copii gemeni dintru unul, din Isaac, părintele nostru.
    

Dumnezeiescul Apostol a arătat mai sus că doar Isaac s-a numit ״seminţie a lui Avraam”, deşi acesta din urmă a avut mulţi şi osebiţi fii, căci avea şi pe Ismail - din Agar, roaba sa - şi încă şase fii, din Hetura, a doua muiere a sa. De aceea, zicea că şi cei ce se nasc asemenea lui Isaac se numesc ״seminţie a lui Avraam”. Iar acum zice că nu numai la fiii lui Avraam va vedea cineva aceasta, ci, ceea ce este încă mai mare, o va vedea şi la fraţii gemeni, adică la Isav şi la Iacov. Pentru că nici aceştia nu au dobîndit aceeaşi cinste, căci Iacov s-a ales de Dumnezeu, iar Isav s-a urît. De aceea, nici tu - o cititorule! - nu cere seamă pentru ce Dumnezeu a ales pe cei din ״neamuri” şi i-a făcut seminţie a lui Avraam, şi mai ales seminţie a Sa, iar de la Evrei Şi-a întors faţa şi i-a împins de la Sine.

10. 
    Şi - nefiind ei încă născuţi, nicifăcînd ei ceva bun ori rău, pentru ca înainte-hotărîrea lui Dumnezeu să rămînă după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă -
    
11. 
    i s-a zis ei ״că cel mai mare va sluji celui mai mic”²² (Facerea 25:23),
    
12. 
    precum este scris: ״Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît”
    

(Maleahi 1:2, 3).

E nevoie ca să spunem mai înainte toată noima cuvintelor acestora lungi şi întinse pe care le va zice Apostolul, fiindcă mulţi, nedumerindu-se, se întrebau de ce au fost aleşi Evreii dintre ״neamuri”, căci nu se poate zice că au fost aleşi pentru faptele lor cele bune, de vreme ce toţi au păcătuit, şi ״neamurile”, şi Evreii împreună cu ele. Deci, la această nedumerire, Apostolul adună încă alte multe nedumeriri noi, cu adevărat neînţelese, ci pricepute doar de Dumnezeu. Şi, mai întîi, îi arată pe gemenii pomeniţi mai sus, pe Iacov şi pe Isav. Căci, dintru aceştia doi, Iacov nu a fost ales pentru vreo faptă bună, şi nici Isav nu a fost urît pentru faptele lui cele rele - fiindcă, aflîndu-se amîndoi în pîntecele maicii lor, ei nu făcuseră vreun lucru bun sau rău. Ci, din înain- te-hotărîrea şi înainte-cunoştinţa lui Dumnezeu, unul (Iacov) a fost ales şi iubit, iar celălalt (Isav) s-a urît - precum zice şi Proorocul Maleahi, vorbind din

269

partea lui Dumnezeu: ״Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît” - pentru ca totul să fie deplin al lui Dumnezeu şi al înainte-hotărîrii şi îna- inte-cunoştinţei Lui. Şi de ce să vorbim numai de aceştia? Atunci cînd toţi Israilitenii au făcut acel idol al viţelului în muntele Horiv, şi i s-au închinat, unii dintre dînşii au fost pedepsiţi, iar alţii nu. Sau împăratul Faraon, a fost împietrit la suflet cu adevărat, dar mai erau încă mulţi alţii la fel de împietriţi ca dînsul. Atunci cum de a fost pedepsit numai el singur? Vezi că acestea sînt judecăţi ale lui Dumnezeu, cu adevărat neînţelese de oameni, ci doar de El singur? Deci astfel este şi alegerea ״neamurilor” şi lepădarea Evreilor, care nouă ni se pare afară de cuvînt, iar la Dumnezeu este prea-bincuvîntată şi prea-adevărată. Aceasta este înţelegerea pe care o cuprind cuvintele Apostolului ce ne stau înainte şi cele următoare:

10. 
    Ce vom zice aşadar? Au doar este nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie!
    

Fiindcă la Dumnezeu - zice - nu este nedreptate, apoi nici cu noi, cei din ״neamuri” şi Iudei, nu a fost nedrept Dumnezeu.

10. 
    Căci îi zice lui Moisi: ״Voi miluipe cine vreau să miluiesc şi Mă voi îndura de cine Mă îndur” (Ieşirea 33:19).
    

Dumnezeiescul Apostol adaugă aici şi altă zicere din Scriptura cea Veche, dovedind cu aceasta că doar Dumnezeu ştie cine e vrednic de cinste şi cine de

pedeapsă. Căci, deşi Israilitenii au făcut toţi laolaltă idolul viţelului şi i s-au închinat în pustie - precum am zis mai sus - Dumnezeu pe unii din aceia i-a miluit, pe alţii i-a pedepsit, iar pe alţii i-a dat leviţilor şi i-au junghiat. Şi nici Moisi n-a ştiut pricina aceasta, Proorocul cel atît de mare şi de apropiat de Dumnezeu. Iar tu, omule, vrei să ştii pricinile şi ceri seama de la Dumnezeu pentru ce au fost alşi cei din ״neamuri”, care erau păcătoşi? Şi - măcar că Pa- vel putea să spună pricina pentru care s-au ales ״neamurile” iar Israilitenii s-au lepădat (ceea ce a arătat în altă epistolă, anume că Israilitenii au socotit să se îndrepteze din Lege şi din faptele lor, iar ״neamurile” au socotit să se îndrepteze doar din credinţă şi din dar) - măcar că Pavel - zic - putea spune pricina aceasta, el o trece sub tăcere deocamdată, ca mai mult să astupe gurile iscoditorilor şi să-i înduplece să nu caute vreo socoteală de la judecăţile şi iconomiile lui Dumnezeu.

16 Deci darul nu e al celui ce voieşte, nici al celui ce aleargă, ci al lui Dumnezeu celui ce miluieşte.

Isaac - zice - voia într-adevăr să blagoslovească pe Isav, şi Isav alerga în cîmp ca să capete vînat şi, prin acela, să fie blagoslovit, precum e scris la Facere: ״A zis lui (Isaac lui Isav): Ieşi în cîmp şi vînează-mi vînat! Şi s-a dus Isav în cîmp ca să vîneze pentru tatăl său” (Facerea 21:4, 5). însă Dumnezeu, cu judecată dreaptă, a făcut să dobîndească blagoslovenia Iacov, fiindcă era vrednic de ea cu adevărat. Prin aceste cuvinte, se pare că Apostolul surpă stăpînirea de sine a omului [libertatea, n. m.], dar nu e aşa. Ci - precum despre o casă s-ar zice că totul este al meşterului care a zidit-o, măcar că zidarul are nevoie de materiale şi de oameni pentru a zidi - tot aşa zicem şi despre om că totul este al lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu are trebuinţă şi de voinţa şi de osîrdia omului. Dar, fiindcă Dumnezeu isprăveşte, şi încununează şi osîndeşte, atunci zicem că toiul este al lui Dumnezeu.²³

17. 
    Căci Scriptura zice despre Faraon: ״Chiar pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt întru tine puterea Mea şi să se vestească numele Meu în tot pămîntul” (Ieşirea 9:16)
    

Precum - amintind despre Evreii ce au făcut idolul în pustie, Scriptura zice că unii au scăpat de pedeapsă, iar alţii s-au pedepsit, aşa cum am zis mai înainte, fiindcă singur Dumnezeu ştie pe cei vrednici de mîntuire ori de pedeapsă - tot astfel doar Faraon a cercat mînia lui Dumnezeu, cu toate că şi mulţi alţii au fost împietriţi ca dînsul. ״Căci - zice Dumnezeu lui Faraon²⁴ - chiar pentru aceasta te-am ridicat”, adică: ״pentru aceasta te-am adus în mijloc”, ca, prin tine, să se arate puterea Mea şi astfel mulţi alţi împietriţi şi răi să se ferească, fiindcă ״se va vesti numele Meu în tot pămîntul”, cum că sînt drept şi puternic.

17. 
    Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte.
    

Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotărăşte că nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El miluieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte, ca pe Faraon. Dar ce însemnează zicerea: ״îl împietreşte”? (Pentru că pare necuvenită.) Ascultă! Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul - nu de sine, ci pentru osebita materie a cerii şi a lutului - tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. în ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdîndu-1 îndelung, l-a făcut mai împietrit, precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dînsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decît era înainte. Nu doar că stăpînul l-ar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpînului său spre înmulţirea răutăţii sale, defăimîndu-i bunătatea.²⁵

17. 
    îmi vei zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă?
    

Aşa cum am zis de multe ori, sfîntul Apostol se sileşte în tot chipul să arate că iconomiile şi judecăţile acestea îi sînt cunoscute doar lui Dumnezeu. De aceea, adună multe nedumeriri din toate părţile, şi nu le dezleagă, ca să-i strîmtoreze pe auzitori şi iscoditori şi să-i încredinţeze că acestea sînt neînţelese şi necuprinse de minte. Deci, aici, vine cu o împotrivire şi nedumerire la cele zise de el mai înainte şi spune aşa: Dacă Dumnezeu îl împietreşte pe cel ce voieşte, de ce mai mustră şi învinuieşte pe cel ce greşeşte? Căci cine poate sta împotriva voii Lui? Dumnezeu a voit şi a împietrit pe Faraon ori pe vreun altul; din această pricină, acela pe care l-a împietrit a greşit. Deci, de ce îl ceartă şi îl munceşte pe cel împietrit de El? Iată dar împotrivirea şi nedumerirea pe care o ridică Apostolul ca să arate că acestea sînt nedumerite şi înţelese doar de Dumnezeu. De aceea nici nu dezleagă neînţelegerea aceasta, ci astupă gura celui ce nu se dumireşte şi îi zice:

17. 
    Deci dar²⁶- o omule! - tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?
    

Vezi, iubitule, că marele Apostol opreşte şi înfrînează iscodirea cea fără de vreme şi de prisos a mult-iscoditorilor? Prin aceasta vrea să-i înveţe pe oameni să cunoască ce este Dumnezeu şi ce este omul: anume că Dumnezeu este întrutot-înţelept şi drept şi toate le ştie cu înţelepciunea Sa şi le iconomi- seşte cu dreptatea Sa; iar omul este prea-neputincios cu mintea şi nu înţelege judecăţile cele nepricepute şi drepte ale lui Dumnezeu. Şi întreabă: Tu cine eşti - o omule? Eşti tu împreună-părtaş şi împreună-împărţitor al stăpînirii lui Dumnezeu? Eşti tu oare judecător al iconomiilor acelora pe care se cuvine ori nu a le face Dumnezeu? Fiindcă a cerceta cineva că ceva se cădea a se face aşa ori altfel este însuşire a unuia ce răspunde şi stă împotriva marelui Dumnezeu. Iar cel ce se teme de Dumnezeu nu se cuvine a judeca aşa, ci trebuie să se înduplece fără iscodire la cele ce se fac de întrutot-înţeleapta pronie a lui Dumnezeu, în orice chip s-ar face.

Au doar va zice făptura Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?

21 Au doar nu are stăpînire olarul asupra lutului, din aceeaşi

frămîntătură a face un vas spre cinste, iar altul spre necinste?²⁷

Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpînirea de sine a oamenilor [libertatea, n. m.], nici ca să ne facă trîndavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci - aşa cum am zis mai înainte - ca să ne înveţe cum se cuvine a ne supune lui Dumnezeu, arătînd covîrşitoare tăcere, ascultare şi smerenie iconomiilor pe care le face. Pentru că - precum zice - olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare ne-cinsită, şi nici unul din vasele acestea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cinsteşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi ne-cinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează lutului şi vaselor celor de lut! Şi, precum lutul urmează mîinii olarului, aşa şi tu urmează voii şi judecăţii lui Dumnezeu, Celui ce toate le iconomiseşte! Să ştii însă - o cititorule! - că - precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dînsele cinstite iar altele ne-cinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni - tot aşa se întîmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci libertatea alegerii este cea care face această osebire.

Cea mai mare minune este trăirea Ortodoxiei. Această minune este la fel de mare ca și arătarea Ortodoxiei la cei care nu sunt în contextul de a auzi despre Ea. Dar eu zic că este și mai mare minunea a revitaliza în credință autentică niște oameni născuți în Ortodoxie și plafonați prin plictiseală, obligații ritualice și exemple proaste ale ortodocșilor căzuți (care sunt aproape pretutindeni și majoritari). Aceasta privite din punct de vedere psihologic și educațional. Însă pentru Dumnezeu fiecare om este minunea Lui, de care se apropie, fără reguli impuse, cu o uriașă și neînțeleasă libertate și discretă, indiferent de context, pe înțelesul unic al lui fie că este Ortodox fie că este… orice ar fi. Se poate ca Dumnezeu să nu știe cum sau să nu vrea. Este geografia sau cronologia mai puternică decât El, peste El? Cu o condiție! Ca și oamenii să vrea, că i-a făcut în privința mântuirii personale și pe ei atotputernici, adică putând să refuze și răul dar și binele. Iar a vrea pe Dumnezeu cu adevărat este a trăi în vederea păcatului propriu și a crede și apela la Dumnezeu, chiar dacă la început necunoscut sau impersonal sau crezut a fi altă persoană. Aceasta se cheamă viața în pocăință.

Harul lui Dumnezeu este chemător sau extern pentru toți, dar mântuitor sau intern doar pentru Ortodocșii care se pocăiesc.

Noii origeniști ne acuză că spunem că Dumnezeu nu e iubitor de oameni dacă nu-i vâră pe oameni cu dea sila în rai. Dar noi spunem că tocmai așa ar fi neiubitor de oameni să-i silească la rai. Taina iadului este tocmai iubirea lui Dumnezeu cea prea smerită care nu vrea să silească a fi cu El pe cei ce nu-L vor, dar îi îngăduie așa ca să nu piardă binele existenței. Dacă s-ar desființa iadul s-ar desființa libertatea celor de acolo și s-ar desființa iubirea lui Dumnezeu, devenind viol dacă ar nunti cu ei cu dea sila (noul origenism) sau iubire biruită de ură dacă i-ar nimici (calvinismul dumnezeului mânios)²⁸. Aceasta să nu fie în veac!

Taina mântuirii este așadar taina nunții veșnice. La dansul acestei nunții dănțuiesc două libertăți, două iubiri, a două voințe deci a două persoane. A Mirelui și a miresei minte. Cum dănțuiesc acestea două, după înțelepciunea Mirelui și capriciile minții, ne-au arătat foarte frumos Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman al Dobrogei, fiind învățați de Avva Cheremon, zdrobind ereziile „numai harului mântuitor”²⁹ sau „numai libertății mântuitoare”³⁰ adeverind preafrumoasa taină a sinergiei³¹ sau a împreună-îmbrățișării…