I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

G.VIII.

Grija aceasta şi providenţa lui Dumnezeu faţă de noi le-a exprimat frumos cuvîntul dumnezeiesc prin profetul Osea, sub chipul Ierusalimului ca o femeie păcătoasă, care se îndreaptă cu iuţeală primejdioasă spre cultul idolilor. Cînd ea zice: «Md voi duce după iubiţii mei, care-mi dau pîine şi apă, şi lînă, şi in, şi ulei, şi băutură», bunătatea divină îi răspunde nu voinţei, ci mîntuirii ei: «Iată, eu îi voi astupa drumul ei cu

536

mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-şi mai aîle cărările sale. Ea va umbla după iubiţii săi, 'dar nu-i va ajunge, şi-i va căuta, dar nu-i va găsi. Şi va grăi atunci: Mă voi întoarce la bărbatul meu cel dinţii, că atunci îmi era mai bine decît acum». 2. Şi, de asemenea, descrie prin această comparaţie îndărătnicia şi dispreţul nostru, prin care găsim de cuviinţă să-i răspundem cu gînd nespus cînd ne cheamă să ne întoarcem la El: «Şi am zis: Mă vei numi Tată şi după aceea nu vei înceta să mă urmezi. Dar, cum o femeie dispreţuieşte pe iubitul său, aşa M-a dispreţuit pe Mine casa lui Israel, zice Domnul». Destul de potrivit a fost comparat Israelul cu o adulteră care şi-a lăsat bărbatul, iar dragostea şi stăruinţa bunătăţii Sale au fost asemănate cu un bărbat care şi-a pierdut soţia. 3. Dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, neînfrîntă de nici o injurie care s-o depărteze de grija pentru mîntuirea noastră şi biruită oarecum de nedreptăţile noastre care s-o facă să renunţe Ia scopul propus, n-a putut fi exprimată mai propriu prin altă comparaţie, decît prin bărbatul care-şi iubeşte cu o dragoste arzătoare soţia. Acesta, cu cît a simţit mai mult că este neglijat şi dispreţuit de ea, cu atît mai mult este ars în inima lui de focul patimii. Aşadar, ocrotirea dumnezeiască stă întotdeauna nedespărţită de noi şi atît de mare este dragostea Creatorului faţă de creatura Sa, încît nu numai că o însoţeşte, dar chiar îi merge înainte cu providenţa Sa, pe care profetul, cunos-cînd-o foarte bine, o mărturiseşte zicînd : «Dumnezeu mă va întîmpina cu milostivirea Lui». 4. Cînd a zărit răsărind în noi oarecare bunăvoinţă, o luminează îndată, o întăreşte şi o cheamă la mîntuire, dîndu-i creşterea pe care i-a sădit-o, sau a văzut că i se arată datorită ostenelilor noastre. Căci «şi înainte de a striga, zice El, Eu voi auzi; încă vorbind ei, Eu îi voi ii ascultat». Şi iarăşi: «La glasul strigătului tău îndată ce te va auzi îţi va răspunde». Şi nu numai că insuflă cu bunătatea Sa dorinţe sfinte, dar ne şi pregăteşte prilejuri de viaţă adevărată şi de fapte bune, arătînd celor rătăciţi calea mântuirii.

H.IX.

Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul pe de oparte dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide celor ce bat, iar pe de altă parte Se descoperă celor ce nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mîindle către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce

537

rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mîntuire pe cei ce nu vor⁴, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău. 2. Se înţelege uşor în ce măsură se atribuie suprema mîntuire voinţei noastre libere, despre care se spune : «Dacă veţi voi şi Mă veţi asculta, veţi mînca bunătăţile pâmîntului» şi în ce chip «Nu este în puterea celui ce vrea, nici a celui ce aleargă, ci a milostivului Dumnezeu». Aceasta înseamnă cuvintele : «Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale», «Dumnezeu_este Cel Care lucrează înjvoi, şijxi să voioşi ca să săvirşiip după a Lui bimăv^o^nţd^Ţ~sâ^rrT<Âceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu este roada lucrărilor voastre, ca nimeni să nu se laude». Aceas'ta înseamnă : «Apropiaţi-vă de Domnul şi El se va apropia de voi», şi ce spune în altă parite : «Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-1 atrage Tatăl Care M-a trimis pe Mine». 3. Sau cînd spune: «Fă alergări drepte cu picioarele tale şi îndreaptă-ţi căile tale», înseamnă că aceasta zicem cînd ne rugăm: «îndreaptă calea mea spre faţa Ţa» şi: «îniă-reşte paşii mei pe cărările Tale, ca să nu şovăie picioarele mele». Aceasta înseamnă faptul că sîntem de asemenea îndemnaţi: «Faceţi-vă inimă nouă şi duh nou» şi ceea ce ne făgăduieşte : «La vâi de o singură inimă şi un duh nou în trupul lor. Şi voi scoate inima de piatră din trupul lor şi le voi da o inimă de carne, ca să umble în învăţăturile Mele şi să păzească legile Mele». 4. Aceasta ne învaţă Domnul cînd zice : «Spală inima ta de răutate, Ierusalime, ca să fii mîntuit», aceasta cere profetul de la Domnul cînd se roagă: «Zideşte în mine inimă curată, Doamne», şi de asemenea : «Mă vei spăla şi mai mult decît zăpada mă voi albi». Iar nouă ne zice : «Luminaţi-vă cu lumina ştiinţei». Despre Dumnezeu se spune : «Ce7 ce învaţă pe om ştiinţa» şi : «Domnul luminează pe cei orbi». Cînd ne rugăm spunem împreună cu profetul: «Luminează ochii mei, ca să nu adorm vreodată în moarte». Ce altceva se arată în toate cele de mai sus dacă nu harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre ? Omul poate uneori prin propriile sale porniri să tinda către virtuţi, dar întotdeauna are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. 5. Nu se bucură cineva de sănătate cînd vrea şi nu se eliberează de boala tristeţii după dorinţa propriei sale alegeri. Ce foloseşte că doreşte harul sănătăţii, dacă Dumnezeu, care dă viaţa însăşi, n-o înzestrează şi cu puterea şi vigoarea necesară ? Ca să se vadă şi mai limpede că din darul naturii, venind din mărinimia Creatorului, aduce uneori începu-

4. XIII, IX, 1, p. 303. Cu seria următoare de texte biblice Sfîntul Casian aduce argumente puternice pentru a confirma părerea că liberul arbitru funcţiontază alături de harul dumnezeiesc — după ce în capitolele precedente, în XIII, VII, de pildă, vorbise despre scînteia de bunăvoinţă de la începutul virtuţii, iăr în XIII, VIII, vorbise despre «semen virtutum» (sămînţa virtuţilor).

538

turile bunelor noastre intenţii, care totuşi nu pot ajunge la îndeplinirea virtuţilor, dacă nu sînt conduse de Dumnezeu, apostolul este mărturie spimînd : «Căci a voi se află in mine, dar a face binele nu aflu».