I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

D.IV.

Ghermanus. Acestui înţeles, a cărui evlavie nu poate fi pusă la îndoială de noi, se pare că-i stă în cale faptul că tinde la nimicirea libertăţii noastre de alegere. Căci pe mulţi dintre păgîni, care nu merită harul ajutorului divin,, îi vedem strălucind nu numai prin virtuţile cumpătării şi ale răbdării, dar, ceea ce este şi mai de mirare, chiar prin ne-prihană. Cum este de crezut că acestea le-au fost atribuite ca dar de către Dumnezeu, după ce le-a fost luată în robie libertatea voinţei, cînd ştim, pe baza celor citite şi auzite, că următorii înţelepciunii acestei lumi, necunoscînd nu numai harul lui Dumnezeu, dar chiar pe Dumnezeul cel adevărat, pe cît se spune, au căpătat cea mai înaltă curăţie a castităţii prin puterea propriei lor osteneli ?

E.V.

Cheremon. îmi place că voi, înflăcăraţi de cea mai mare dragoste de a cunoaşte adevărul, afirmaţi chiar unele idei greşite, dar prin a căror combatere apare mai bine dovedită şi, ca să zic aşa, mai bine cercetată puterea credinţei creştine. Ce înţelept s-ar folosi de propoziţii a;tît de contrare, încît să creadă că puritatea cerească a castităţii, despre care ieri afirmaţi că nici prin harul lui Dumnezeu nu se poate do-

533

bîndi, a fost însuşit chiar de păgîni, prin propria lor putere? 2. Dar fiindcă, fără îndoială, din dragoste pentru a cerceta adevărul faceţi asemenea afirmaţii, ascultaţi ce avem de spus despre ele. Mai întîi nu este de crezut că filosofii au dobîndit această neprihană pe care o cerem noi şi adăugăm la acestea că nu numai desfrînarea, dar nici măcar necură-ţia nu este pomenită printre noi. Ei au avut o mică parte de nepirihană şi anume înfrînarea trupească, prin care-şi interziceau numai împreunarea. Dar această curăţie lăuntrică şi neîntreruptă a minţii şi a trupului n-au putut s-o dobîndească nu spun cu fapta, dar nici cu gîndul. 3. Acel Socrate, cel mai faimos dintre ei, după cum spun ei înşişi, n-a roşit să mărturisească despre sine aceasta. Un fizionomist uitîndu-se la el, a zis : «Iată ochi de stricător al copiilor». Discipolii lui s-au repezit la fizionimislt, voind sa răzbune ocara adusă dascălului lor, dar se zice că acesta i-a oprit spunîndu-le; «Lăsaţi-1 prieteni, căci aşa sînt, dar mă stăpînesc». Se dovedeşte foarte clar, aşadar, nu numai prin a-firmaţia noastră, ci şi prin mărturisirea lor, existenţa neruşinării adică josnicia patimei, înăbuşită de ei de nevoie, cu forţa, dar fără să fie înlăturată din inima lor dorinţa şi plăcerea acestei patimi. 4. Cu ce groază trebuie amintite acele cuvinte ale lui Diogene ? Pe acestea filosofilor acestei lumi nu le-a fost ruşine să le repete ca pe ceva demn de amintire, dar care nu pot fi nici rostite nici auzite de noi fără jenă. Căci precum se spune, cuiva care trebuia pedepsit pentru adulter, i-a grăit aşa : «Nu va plăti cu viaţa ceea ce se dă gratis». Se vede bine deci că ei n-au cunoscut virtutea castităţii adevărate, care este dorită de noi. De aceea este destul de sigur că circumciziunea noastră, care este în duh, nu se poate dobîndi decît cu darul lui Dumnezeu şi că ea există numai în aceia care au slujit lui Dumnezeu cu tot devotamentul lor.

F.VI.

Deşi multora, ba chiair tuturora li se poate dovedi întotdeauna că oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi că şubrezenia omenească numai prin sine, adică fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic care duce la virtute, totuşi, în nici o împrejurare nu se vede mai mult aceasta decît în doibîndirea şi păstrarea castităţii. Dar să amînăm puţin discuţia despre greutatea de a păstra întreagă castitatea, şi să vorbim pe scurt deocamdată despre mijloacele acestei păstrări. 2. Cine ar putea, întreb, să suporte fără nici o laudă a oamenilor, sprijinilt numai de puterile sale, asprimea singurătăţii şi hrana zilnică cu pîine uscată, mulţumindu-se doar cu atîta ? Cine, fără mîngîierea Domnului, ar putea să rabde neîntrerupta sete de apă, să răpească ochilor omeneşti

534

acel dulce şi desfătător somn de dimineaţă şi să îngrădească prin regulă permanentă, mărginind la patru ore, Itoată odihna sa de noapte ? Cine, fără harul lui Dumnezeu, ar fi în stare să se achite de obligaţia cititului neîncetat, a muncii neîntrerupte, neavînd nici un interes pentru foloasele prezente ? 3. Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fără insuflarea dumnezeiască, şi nici înfăptuite fără ajutorul ei. Dar să le arătăm pe acestea mai desluşit, dovedindu-le nu numai prin învăţătura şi experienţa noastră, ci prin exemple şi argumente temeinice. In multele lucrări, pe care dorim să le îndeplinim cu folos, cînd nu lipsesc voinţa desăvîrşită şi dorinţa plină de ardoare, orice şubrezenie care intervine ne zădărniceşte planurile şi n-ajungem la ceea ce ne-am propus, dacă nu ne-a fost data de mila Domnului puterea înfăptuirii. Astfel încît, deşi este mare mulţimea celor care doresc să se dedice cu devotament virtuţilor, oare nu găseşti foarte puţini dintre aceia care să poată îndeplini sau suporta acestea ? 4. Chiar atunci cînd nici o infirmitate nu ne împiedică, orice încercare de a face ce vrem ne este mărginită de puterile noastre ! Liniştea singurătăţii, asprimea posturilor, lecturile cînd avem timp pentru ele, toate acestea nu le îndeplinim după voinţa noastră, fiindcă, din anumite cauze care intervin, sîntem reţinuţi foarte des de la îndeletnicirile noastre mîntuitoare, trebuind a cere de la Domnul şi locul şi timpul în care să le putem îndeplini. 5. Nu este de ajuns să putem, dacă nu ni se dă de către Domnul ocazia de a face cele ce ne stau în putinţă. (Despre acestea Apostolul spune : «Fiindcă am voit să venim la voi de mai multe ori şi ne-a împiedicat Satana»). Uneori ne simţim îndepărtaţi chiar cu folos de la preocupările duhovniceşti. Cînd întirerupem mersul ostenelilor şi ne acordăm un răgaz din cauza slăbiciunii trupeşti, chiar fără voia noastră ne păstrăm pentru viitor stăruinţa mîntuitoare. Despre ajutorul lui Dumnezeu spune ceva asemănător Apostolul: «De aceea de frei ori am rugat pe Domnul să-I depărteze de mine.. Şi mi-a spus: îţi ajunge harul Meu; căci puterea se desăvîrşeşte în slăbiciune», şi de asemenea: «Nu ştim să ne rugăm cum trebuie».

VII. Planul lui Dumnezeu prin care a creat pe om nu pentru ca el să piară, ci ca să trăiască în veci, rămîne neschimbat. Cînd vede că licăre în noi o scînlteie de bunătate, oricît de mică, sau cînd El însuşi face ca ea să sară din piatra aspră a inimii noastre, cu mărinimie o ocroteşte, o încălzeşte şi o întăreşte cu suflarea Lui, «voind ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului». Fiindcă «nu este, zice

535

Domnul, voia Tatălui vostru Care este in ceruri ca să piară unul dintre aceştia mai mici». Şi mai zice Domnul: «Dumnezeu nu vrea să piară sufletul, ci amină, gîndindu-se să nu piară pentru totdeauna cel ce a fost îndepărtat». 2. Adevărat este şi nu minte, cînd spune cu jurămînt: «Viu sînt Eu, zice Domnul Dumnezeu: că nu vreau moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea cea rea şi să trăiască». Cel ce n-are voinţa să piară unul din cei mici cum poate fi socotit fără mare sacrilegiu că nu vrea ca toţi să fie mîntuiţi, ci numai cîţiva pentru toţi ? De aceea, cînd pier unii, pier contra voinţei Lui şi El strigă zilnic către fiecare dintre ei: «întoarceţi-vă de la căile voastre rele. Şi de ce muriţi, case ale lui Israel ?». Şi de asemenea : «De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum găina îşi adună puii sub aripile ei, şi n-aţi voit». Şi: «De ce s-a îndepărtat de Mine cu atita încăpăţînare acest popor din Ierusalim ? S-au întărit feţele lor şi n-au voit să se întoarcă». 3. Ne este la îndemînă aşadar zilnic harul lui Hrisltos, Care «vrea ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului». De aceea El îi cheamă p-e toţi, fără vreo excepţie, zicînd : «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi». Dar dacă nu-i cheamă pe toţi în general, ci numai pe unii, urmează că nu toţi sînt împovăraţi fie de păcatul originar, fie de cel de acum, şi că nu sînt adevărate aceste cuvinte : «Căci toţi au păcătuit şi au nevoie de slava lui Dumnezeu» şi nici de crezut acestea : «Moartea a trecut prin toţi oamenii». 4. Toţi cei care pier, contra voinţei lui Dumnezeu pier, şi Scriptura este mărturie că nu Dumnezeu a făcut moartea: «Fiindcă n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierderea celor vii». Aşa se face că adesea, cînd cerem cele contrare binelui, rugăciunea noastră sau este auzită mai tîrziu, sau nu este auzită deloc. Şi iarăşi, cele pe care le cr^ern_mipotriva folp-sului, ca un medic: foarte bun Domnul ni le dă chiar fără voia noastră, iar uneori hotărîrile noastre primejdioase şi încercările aducătoare de moarte le întîrzie şi le abate ^J^Î^df^ini^e^lPi^¹¹^^³ urmare, _iar pe~cerce^si^grăbescTspre moarte îi aduce la mîntuire şL^fjră_ştirea lor, îi scoate din gura iadului.