I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

I.X.

Sfînta Scriptură recunoaşte libertaltea voinţei noastre cînd zice : «Păstrează inima ta cu toată paza», dar apostolul îi arată slăbiciunea : «Domnul să păzească inimile voastre şi înţelegerile voastre în Iisus Hris-tos». Puterea libertăţii voinţei o anunţă şi David : «Mi-am plecat inima mea ca să îndeplinesc voile Tale», dar tot el îi arată şi slăbiciunea, zicînd de asemenea : «Apleacă inima mea către învăţăturile Tale, nu către lăcomie». Şi Solomon : «Să aplece Domnul către El inimile noastre, ca să umblăm pe toate căile Lui, şi să păzim poruncile Lui, cererile Lui şi jddecăţile Lui». 2. Puterea libertăţii voinţei o araltă psalmistui cînd zice : «Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale să nu grăiască înşelăciuni». Iar rugăciunea noastră îi arată slăbiciunea cînd zicem : «Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire în jurul buzelor mele». Puterea libertăţii de alegere este arătată de Domnul, cînd zice : «Dezleagă lanţurile grumazului tău, robită fiică a Sionului». Iar şubrezenia i-o mărturiseşte profetul: «Dumnezeu dezleagă cătuşele» şi: «Tu ai sfă-rîmat lanţurile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă». 3. 11 auzim pe Domnul în Evanghelie chemîndu-ne să ne grăbim către El prin libera noastră alegere: «Veniţi la Mine toţi cei ostenţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi», dar tot Domnul îi arată slăbiciunea, cînd zice : «Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu L-a chemat Tatăl Care M-a trimis pe Mine». Apostolul se adresează libertăţii noastre de alegere cînd zice: «Alergaţi, aşadar, ca să prindeţi», dar Ioan Botezătorul mărturiseşte lipsa acestei libertăţi cînd zice : «Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat din cer». 4. Ni se cere să păzim cu grijă sufletele noastre, căci zice profetul: «Păziţi=-vă sufletele voastre», dar, în acelaşi duh, un alt profet strigă : «Dacă Domnul nu va păzi cetatea, zadarnic va veghea cel ce o păzeşte». Aposltolul, scriind filipenilor, ca să le sublinieze libertatea voinţei lor zice: «Cu teamă şi cutremur lucraţi la mîntuirea voastră», dar ca să-i arate limitele adaugă: «Cdci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă».

J.XI.

Şi acestea sînt în felul lor aşa de amestecate şi de nedeosebite, încît între mulţi se frămînta problema dacă Dumnezeu se milostiveşte de noi pentru că noi mai întîi arătăm un început de bunăvoinţă, sau dacă

539

lui Dumnezeu îi este mai întîii milă de noi şi începutul bunăvoinţei rţoas-tre urmează după această milă. Mulţi, crezînd că şi una şi cealaltă este adevărată şi depăşind dreapta măsură, au căzut în greşeli felurite, sau contrarii. Căci dacă spunem că noua ne aparţine începutul bunăvoinţei ⁵, care a fost acest început la prigonitorul Pavel sau la vameşul Matei, dintre care unul a fost atras la mîntuire pe cînd vărsa sîngele celor nevinovaţi sau îi chinuia, iar altul se îndeletnicea cu silnicii şi cu jafuri publice ? 2. Iar dacă spunem că începutul bunăvoinţei noastre este insuflat întotdeauna de harul lui Dumnezeu, ce vom zice de credinţa lui Zaheu, sau de evlavia acelui tîlhar răstignit pe cruce, ei care, prin dorinţa lor au ajuns în împărăţia cerească înainte de a fi chemaţi în chip deosebit la aceasta ? Iar dacă socotim trăirea virtuţilor în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu prin libera noastră alegere, de ce ne rugăm: «întăreşte, Doamne, ceea ce ai clădit în noi» şi: «îndreaptă spre noi lucrarea miinilor noastre» ? Ştim că Balaam a fost condus să vorbească rău despre Israel, dar; vedem că nu i-a fost îngăduit să spună cuvintele rele pe care le dorea. Abimelec este pus sub pază ca să nu păcătuiască în faţa lui Dumnezeu atingîndu-se de Rebeca. Din pizma fraţilor săi Iosif este dus departe, pentru ca fiii lui Israel să ajungă în Egipt şi pentru ca lor, care unelteau moartea fratelui lor, să li se pregătească scăparea de foametea care urma. 3. Aceasta o arată însuşi Iosif care, recunoscut de fraţii săi, zice : «Nu vă speriaţi şi să nu vă pară rău că m-aţi vîndut în aceste ţinuturi. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre», şi mai jos : «Dumnezeu m-a trimin înaintea voastră ca să iiţi păstraţi pe pămînt şi să puteţi avea hrană pentru trai. Am iost trimis nu din socoteala voastră, ci din voinţa Iui Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată al faraonului şi domn peste casa acestuia şi stăpîn în toată ţara Egiptului». Şi fiindcă după moartea tatălui lor fraţii erau plini de spaimă, ca să le alunge teama şi bănuiala, a zis : «Nu vă temeţi! Oare putem noi rezista voinţei lui Dumnezeu? Voi aţi cugetat răul împotriva mea, dar Dumnezeu 1-a întors spre bine, ca să mă înalţe, precum vedeţi, în cele ale prezentului şi să păstreze multe popoare». 4. Chiar şi fericitul David, în p,sa!lmul 104 a declarat că aceasta s-a petrecult atunci într-un chip deosebit, zicînd: «Şi a chemat Dumnezeu foametea pe pămînt şi i-a lăsat fără pîine. Şi a trimis înaintea

5. Teologii romano-catolici, ca de pildă, DOM PICHBRY (op. cit., voi. II, p. 163 etc.) devin confuzi atunci cînd combat ideea clară a Sfîntului Casian, după care omul a păstrat la cădere, prin bunătatea lui Dumnezeu, putinţa de a face binele cu ajutorul Lui şi prin libertatea acordată tot de El. Ferindu-se de predestinaţianismul, în cadrul căruia se învîntesc, ei nu ştiu cum să împace binele pe care-1 mai acordă omului după cădere, cu ideea că numai Dumnezeu îl mai săvîrşeşte, deşi apoi ajung la ideea de merite şi încă de merite prisositoare.

540

lor pe un bărbat: Iosii a fost vindut ca rob». Aşadar, acestea două harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre par potrivnice între ele, dar şi una şi cealaltă lucrează unite, şi noi înţelegem că şi pe una şi pe cealaltă, din datoria evlaviei trebuie să le socotim deopotrivă. 5. Cînd Dumnezeu vede că ne îndreptăm spre bine, ne întîmpină, ne conduce şi ne întăreşte : «La vocea glasului tău, îndată ce te va auzi, Ui va răspunde» şi: «Cheamă-mă în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi». Şi dimpotrivă, dacă ne vede că ne împotrivim, sau că sîntem călduţi, aduce în inimile noastre îndemnuri mîntuitoare, prin care să reapară şi să se întărească în noi bunăvoinţa.