Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

1.1 Judecata particulară și consecințele ei pentru starea sufletelor. Rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul

Prin afirmația „Lumea ce va să vină” (Mt. 24, 3), adică venirea lui Hristos în plină slava pe norii cerului (Mt. 24, 30), se deschide o perspectivă infinită a Împărăției lui Dumnezeu, începutul unei lumi înnoite care urmează zilei a șaptea, simbolul acelui „milent-um” în care Iisus va împărăți cu drepții. De altfel, Ziua Domnului indică și „Ziua Judecății” (Mt. 12, 36), momentul final al tensiunii dintre Hristos și puterile răului (I Tes, 5, 2); Accentul nu a fost pus prea mult asupra evenimentelor „Zilei Domnului”, ci pe proslăvirea Fiului, Care va intra „în slava mare” pe care a avut-o din veșnicie, împreună cu Tatăl (In. 17, 5). Atunci toată creația supusă legii păcatului și în așteptare să fie răscumpărată (Rom. 8. 20-21) va fi înviată și transfigurată. Cei blânzi vor primi ca moștenire acest pământ înnoit (Mt. 5, 5).

Învățătura despre învierea (F.A. 24, 15), adică refacerea unității trupului și a sufletului pentru a primi, astfel, răsplata unii spre slava cerească, alții spre osândă. Nimeni nu este exclus de la această înviere, indiferent de meritele lui, după cum a arătat Sfântul Ioan Hrisostom. Prin aceasta, nimeni nu e în afara Împărăției, numai că se poate vorbi de „mic” și de „mare” în împărăția cerurilor (Mt. 5, 19). Ca articol de credință, învierea morților a fost introdusă în Simbolul ortodox de la Constantinopol, sub forma unei Făgăduințe și așteptări: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină”. Pentru Apostoli, argumentul învierii morților se bazează pe realitatea hristologică; „Voia Celui Ce M-a trimis aceasta este: să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat să-i înviez în ziua de apoi” (In 6, 39).

În învățătura despre învierea morților, creștinismul răsăritean a vrut să pună în valoare ideea că moartea nu este o pierdere sau o desființare a persoanei și a personalității omului, ci o trecere spic o unică existenţă cu Dumnezeu spre veșnicie Trupul se va strica pentru a învia nestricăcios. În acest sens, condiția naturală a trupului se păstrează, dar corupția în sens de disoluție a dispărut.

Teologia răsăriteană a insistat și asupra învierii trupurilor și pentru a păstra unitatea ființei umane în dualitatea trup-suflet. Astfel, teologia vorbește despre moartea fizică, care nu înseamnă dispariția persoanei, ci dezagregarea și împrăștierea materiei părții corporale, căci și trupul este consacrat lui Dumnezeu, aparține lui Hristos (1 Cor. 6, 16-20).

Învățătura despre judecata ultimă, este învățătura despre confruntarea istoriei și a omului cu dreptatea lui Dumnezeu, la sfârșitul veacurilor, când întreaga lume va fi adusă sub autoritatea supremă a lui Dumnezeu (cf. Evr. 4. 13). Judecata aparține Fiului Omului (In. 5, 22; 27-30), Care-i asociază pe prietenii săi: „Voi, care Mi-ați urmat Mie, veți ședea ii vot pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19, 28). Această informație va fi preluată de autorul Apocalipsei, care pune accentul pe mulțimea ce se prezintă înaintea tronului lui Dumnezeu, aducând laudă, adorare și mulțumire „Celui ce șade pe tron” (cf Apoc. 4. 9-10; 7,9 -17). Judecata nu este ziua răzbunării, ci ziua răsplătirii, când fiecare va da seamă de lucrul ce i s-a încredințat (cf. Mc. 13, 34), liste un act de dreptate, de aceea fiecare va fi judecat după conştiinţa și după legea sa (In. 6, 45). Pentru unii, judecata va fi un act de binecuvântare și de mulțumire; pentru alții va fi un act de separare și de izolare.

Crezul de la Niceea se încheia cu această declarație finală „Împărăția lui Dumnezeu nu va lua sfârșit”. Iisus Hristos vine ca un Mesia unic, Care aduce pe pământ împărăția lui Dumnezeu (Mt. 3, 2; 4, 17). A vorbii despre împărăție tot timpul, în Predica de pe Munte și, mai ales, în parabole (Mt, Cap. 5-7), unde o compară cu sămânța de muștar, cu aluatul, perla, banul pierdut, comoara, nunta, banchetul, casa Tatălui, via. Semnele împărăției sunt cele de la Cina cea ultimă, cu Apostolii: „Ca să mâncați și să beți la masa Mea în împărăția Mea și să ședeți pe tronuri judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”.

Rugăciunile pentru cei morți și jertfele aduse pentru curățirea păcatelor sunt cunoscute și practicate în Vechiul Testament (11 Mac 12, 42-46). Biserica Ortodoxă învață că: Dumnezeu nu predestinează și nu trimite pe nimeni în iad. Nu vrea ca cineva să piară, ci ca toți să ajungă la pocăința (I Pt. 3. 9), timpul de mântuire, de pregătire este viața aceasta, aici și acum (II Cor. 6. 2), pomenirea liturgică a morților și milosteniile în numele lor sunt pătrunse „nădejdea învierii și a vieții de veci” cu încredințarea că există o schimbare posibilă, nu în sensul de tămăduire și curățire a firii.

1.2 Diferențe confesionale cu privire la eshatologie

Milenarismul este o credință după care Hristos va reveni, în slava, pe pământ și va domni cu sfinții Săi timp de o mie de ani, satana fiind legat în acest timp. Printre grupurile care propun această interpretare a „mileniului” se află și Adventiștii de ziua a șaptea. Obiecții împotriva acestei concepții: a) există o diferență radicală între eshatologic – ansamblu de evenimente, parte integrantă din iconomia mântuirii - și miturile apocaliptice, care sunt utopii milenaristice și mesianisme istorice; b) Când Iisus Hristos vorbește de viață, Se referă adesea, la viața veșnică (cf. In. 3, 36). Aceasta nu înseamnă că „viața după moarte” se află undeva, dincolo de realitățile pământești și de timpul istoric. Viața veșnică începe aici și acum; c) Sectele apocaliptice – cu pretinsele lor preziceri despre un sfârșit al lumii în 2000, un sfârșit în dezordine, precedat de catastrofe cosmice – creează confuzii grave, întreținând un pesimism etic și o indiferență iresponsabilă față de catastrofa nucleară, care trebuie să fie combătute cu toată tăria.

Consecințele aceste doctrine sunt radicale: lipsa oricărui proces de sfințire, dispariția judecății de apoi și chiar mântuirea diavolului (Origen. De principis, III. 6. 5).

Purgatoriul – această noțiune apare în teologia scolastică în secolul XII în actele papei Inochentie al IV-lea, în 1254. Ca articol de credință este menționat la Conciliile din Lyon (1274) și Florența (1439) și formulat la Conciliul din Trident (1553). Purgatoriul este înțeles ca o stare de curățire sau purificare prin suferință, pentru cei care, în momentul morții – sunt mântuiți și în stare de har, dar nu au plătit încă datoria totală de pedeapsă pentru păcate, nefiind deci pregătiți suficient pentru vederea lui Dumnezeu. Purgatoriul este imaginat ca un al treilea loc, alături de iad și de rai, un loc purificator de trecere printr-un foc material, fizic, creat, un infern temporar și provizoriu, în care suferința are valoare de ispășire.

Purgatoriului sunt destinați cei care au săvârșit păcate veniale (nu de moarte) și le-au mărturisit, dar pentru care nu au satisfăcut în timpul vieții, penitența corespunzătoare. Ideea este că păcatul, chiar mărturisit, desemnează o condamnare temporară și că actele de penitență în această viață nu sunt suficiente. Pedepsele de ispășire nesatisfăcute aici vor fi reluate în purgatoriu prin trecerea printr-un foc purificator. Chinurile din purgatoriu au deci, o valoare expiratorie.

În plus, ideea de dreptate, de merit și de indulgențe, pe care se sprijină această credință, ține mai mult de un sistem penitențial juridic, în contradicție totală cu ideea de dreptate biblică.

Indulgența – este iertarea pedepsei temporare datorate păcatelor a căror pedeapsă eternă a fost ștearsă prin pocăință. Căci păcatul presupune și o pedeapsă temporară, care poate fi ștearsă după moarte. Biserica deține un tezaur de merite, din supraabundența de satisfacții și de merite ale lui Hristos și ale sfinților, pe care-l poate transfera sub anumite condiții celor care, vii sau morți, nu și-au ispășit pedepsele temporare ale păcatelor. Tradiția ortodoxă cunoaște numai practica cinstirii martirilor și a sfinților și a Liturghiei de mulțumire pentru slava lor. În temeiul comuniunii ce există între membrii Bisericii, comuniune care se exprimă cel mai bine în Taina Euharistiei, martirii și sfinții se roagă pentru ceilalți membrii ai Bisericii văzute. Dar, „comuniunea sfinților nu constă în acest transfer de merite pe baza unor indulgențe.

Pentru ortodocși, iadul este respingerea omului; a nu se lăsa iubit de Dumnezeu, de aceea el este responsabil după moarte. La noi nu face deosebire între iadul veșnic și un purgatoriu „temporar”. Biserica se roagă pentru toți creștinii.

Pentru protestanți, iadul, sheol, este o realitate biblică, pe care Iisus o evocă numai în parabolele Sale, care sunt narațiuni simbolice. Dumnezeu este Cel Care asigură mântuirea oamenilor orice ar face aceștia. Dumnezeu este judecător. Cei care cred în existența iadului presupun că Dumnezeu îi predestinează pe unii la condamnare, iar pe alții, la fericire eternă. Pentru protestanți, ideea de purgatoriu este un nonsens.