Institutul de Arte Grafice „carol oöBL, s-sor loan St

') Hcsiodi Theog. v. 129. — Ibid. v. 113. ") Hornuri llias, VIII. v. 479 scqq.

³) loannis Mftlalae Chronographia (B.onnae, 1831) p. 205. — H c r o d o t (II. 106.) încă
amintesce de două figuri umane sculptate în stâncile de lângă Ephcs şi Smyrna, în mă­
rime de câte 6 coţî şi l palmă. După cum crede densul, aceste figuri representaű pe
Sesostris (Osiris).

⁴) Prellcr, Gr. Myth. I. 77.

considerat până aici acest colos din Carpaţii Daciei esclusiv numai din punctul de vedere al ideilor religiose ale timpurilor preistorice.

Remânc acum se esaminăm acest simulacru din punctul de vedere al caracterelor sale simbolice şi al istoriei sale speciale.

Acesta maiestosă figură — a religiuniî energice pelasgc — ce domineză şi astâdî pe punctul cel mai însemnat al Carpafilor, se distinge prin doue parti­cularităţi remarcabile., particularităţi, ce ne pun în evidenţă, că acest simu­lacru a fost considerat în anticitatea homerică ca imaginea cea mai sacră şi cea mai vechia a divinităţii supreme.

Una din aceste particularităţi distinctive ale colosului de pe Omul este espresiunea cea lată a feţei.

Homer, în unul din imnele sale, numesce pe Deul suprem al lumii fisice şi morale din timpurile sale : Zfjvcc «picJiov jjíywcov sùpoorca, adecă «Deul cel prea bun, prea mare şi cu faţa lată». Aceste sunt epitetele cele maï vechi, şi maî rituale, sub cari era invocată puternica di­vinitate a lumii pelasge ¹).

Achile pe câmpul de la Troia adresând o rugăciune către Zeu; (AiuSu-vaîtoc) risXaayf/.oc, î-1 numesce tot-o-dată eupuoTra, -rjXe'îh vauov, adecă Deul pelasg cu faţa lată si care locuiesce departe²).

Acest «peu cu faţa lată» a dăruit, după cum ne spune Homer, regelui T ros de la Troia, nisce caii de cea maî escelentă rasă ³), riumiţî «cai nemu­ritori» de către unii autori.

!) Autorii anticităţiî aü fost la indoielă, despre sensul adevërat al epitetului s atribuit marelui peu ante-homcric, ér în literatura modernă încă nu aflăm o esplicaţiune satisfăcătoriă. Anume unii autori derivă acest epitet de la oiji (iitoţ) -- tpiuvîj, voce, sunet, traducând pe zeúc e&púo-a cu late-sonans. Alţii din contră recunosc, că radicalul lui o t'/ se reduce la Zfy (Jmct şi èiTciç) o eh i u, f a ţ ă, însă denşil aü interpretat în mod cu totul necorect acest epitet, unii cu latioculus, la t u m hab en s oculum (Stcphanus, Thcs. 1. gr.) er alţii cu late-vidcns, late-cernens. După ideile teologiei antice insă, sub espresiunea de slpuo-a se înţelegea forma figure! divine, faţa cea lată, estrem de imposantă a lui Joe. Ast-fel la II o m e r Junona adresându-se către Apollo şi ^lns (II..XV. 146) le dice: «Joe vë ordonă, se veniţi cât maî în grabă pe muntele Ida, ?> după ce veţi veni se priviţi faţa lui Joc» (A-.oţ t'sî; iisa îăfja&s). La Eschyl. (Suppl. v. 1059) Joe _arc ,j_{e asemenoa} o faţa imensă (c'^'.v î^us-jqv). în fine mal este de notat, ^C3- Homer întrebuinţeză adiectivul e&pó, aprópe peste tot locul, numai în sans strict material, aşa d. e.: e&puáfo'.oí, eèpaoSsioç, cu strade late; EioujisTujito;, cu fruntea lată; «"fopEeS-poţ, cu albia lată; eipuxopo?, cu spaţiu lat, etc.

^a) Homeri Ilias, XVI. v. 233-241.

³) Homeri Ilias, V. v. 265-267.

Jn timpurile primitive ale istoriei caiï ceï inaï renumiţi pentru forma, si­metria si velocitatea lor, erau din nordul Tracieï. Pegasus, calul cel divin cu aripï, a fost după legende născut lângă isvórele (înţelege cataractele) rîuluî Oceanos seu Istru ^J).

Cu deosebire în ce privesce pe Zeuţ eopúona sunt memorabile următorele cuvinte ale luî Homer.

«Thetis (mama luî Achile) plecând des-de-dimineţă se sui pe Uránul mare (uíy«v o'jpavov) şi pe Olymp şi aci află pe fiul luî Saturn cel cu faţa lată (eupuoTia Kpovc'STjv) şedend la o parte de cel ala!ţi deî pe punctul cel mai culminant al Olympuluî, care are multe verfurî» ²).

Important text pentru istoria acestor timpuri atât de obscure. Şi aicî |i£T«S Oupavó?, care se afla în nemijlocită apropiere de Olymp, esprimă simplu noţiunea de munte ³), ér nid de cum spaţiul cel infinit, ce se înalfă de asupra pamêntuluï. Acest |i£faç Oùpavoç, pe care se suie maî ântaiu Thetis, ca să mergă în Olymp ⁴), este din punct de vedere al geografiei rapsodice identic cu Caraiman, muntele cel imposant al Daciei consccrat divinităţii luî Cerus manus (Cerul mare) şi care ne apare în legendele romane per­sonificat sub numele de Caraiman, creatoriul «celor de ântaiu omeni», cr în descântecele poporale române, ca Domn al fulgerelor şi al trăsnetelor şi guvernătoriul cel mare al lumii⁵).

') Hcsiodi Tlieog. v. 293. — Tot în emisfcrul nordic au pus ceï vechi şi conste-laţiunea Pegasului.— După cum se scie, Sciţii au fost în anticitate cei maî ce­lebrii călăraşi. — Calul de venat al lui Adrian se numea Borysthenes (Dio Cass. lib, LXIX. 10). Ér rasa cailor din Moldova a fost renumită până în sec. al XVIII-lea pentru făptura, agerimea şi resistenţa lor Ia oboseli (C a n t c m i r i i, Descriptio Moldáviáé, p. 32).

') Homcrl Ilias, I. v. 497-499:

•ijcpif] í'ayéjjY) \ií-('ív oûpavôv OüX'jjiKÓv ts'

ÎUflSV S'BÙpuOïtr* KpOviÎYJV ŐTEp TjJltVOV ÍAXcuV

axpOTctfj xop'rfjj jioXuSîtpaîoţ ObXúji.Ko'.o.

Este de notat, că Homer numcsce aici vôrful cel mai înalt al muntelui OJymp, pe care şedea Joe, xopu-f-f), adecă crcscet, cap. Kopu-fv] se numesce la Homcr .şi vîrful muntelui Ida, de unde privia Joc la rSsboiul troian (II. XIV. 157). Tot acccaşî numire o întrebuinţezi Hcsiod pentru punctul cel mai înalt al Olympuluî (Thcog. v. 62).

³) Aristotcle (De mundo, c. 6) încă derivă cuvîntul oip'xvo; de la o'poç.

') Atât la Homcr (II. I. 197; V. 750) cât şi la Hesiod Oupavoţ şi "OXujJino': ne apar ca doue înălţimi din una şi aceiaşi catena de munţi, iu lupta cu Titanii, Joe fulgeră în acelaşi timp de pe Uran şi de pe Olymp. Din causa acestor fulgere, scrie Hesiod, s'a aprins jur împrejur pădurea cea estrcm de imensă (Theog. v. 689-694).— In fine atât la Homer, cât şi la Hesiod, Olympul este un munte din regiunea nordului, acoperit de regulă cu neuă (vufoetţ, ayuvvitfoţ).

⁵) Vedî mai sus pag. 201.

Pe o monetă din timpul lui Antonin Piui, DACIA ca divinitate este în­făţişată ţinend în mâna dreptă o grupă de munţi i), cart fără îndoielă aveau o însemnătate istorică-religiosă, erau munţii cel sfinţi aï D a c i e I, csfyiv Spoc a luî Strabo. Ér poetul P. Papiniu Statiu, oare a trăit mult timp la curtea lui Domiţian, numesce adese orî Dacia simplu ver ti cern şi m on tem ²).

în Iliada Iui Homer, locuinţele marelui peu sunt pe o înălţime fisică te­restră. Numai palatul ha Zs6; se află pe maiestosul Oly m p, ér cei alalţl del locuesc pe văile Olympulul ³) şi pe Uran ⁴).

Tot asemenea în teogonia lui H es i o d, Zsoç eùpuoros este cleul al cărui reşedinţă se află pe Olimpul cel sacru al timpurilor Uranice⁵) clin «colţul» cel mal depărtat al păm en tulul⁸), séű din «fera négra» '), de lângă Oceanul (séü Istrul) cel cu vuitori adânci ⁸). Zeuç eùpuorae este deul dreptăţii⁹), el împărfesce bunătăţile sale celor oneşti şi drepţi, dă prosperitate oraşelor, abundenţă pămentulul, ghindă stejarilor, sporescc al­binele, binc-cuventeză turmele de ol, face ca femeile se nască copil ase­menea părinţilor sol şi omenii se se bucure în petreceri de lucrurile câştigate prin munca lor, el resbună nedreptăţile şi arde cu fulgerile sale pe cei insolenţi şi făcători de rele ¹⁰).

O altă particularitate cu totul espresivă, ce ne-o presintă tipul cel ar­chaic al marelui Deu din Dacia, aparţine simbolismului antic.

Pe fruntea cea calmă şi plină de inteligenţă a acestui deu se ved ur-

') Eckhol, Doctrina numorum, Voi. VII. 5.

²) P. P. Staţii Opera quae extant (I.ipsiac, 1857). In Equus maximus Domitiani

tu tardum in focclera Montera

Longo Mărie domas ....

Cf. Ibid. p. 247 : Dicit M o n t e m D a c o r u m, eo vocabulo t o t a m gcntem tle-signans. — Eckhd, Doctrina numorum. VI. 428: Statius Daciám saepe vocat v e r t i c c m vel m o n t c m. ') Homed llias, XI. 77.

⁴) Homerl llias, I. 195; VIII. 365; XX. 299; XXI. 267. — Odyss. IV. 378. 439.— Adu­
nările deilor însă se fac pe Olymp, când Joe i convocă anume pentru acest scop.
(Hiad. VIII. 3; XX. 4. — Odyss. I. 27. — Hcsiodi Thcog. v. 391).

⁵) Hcsioui Scut. Here. v. 203: à-j-vàç "CU^itoţ. — Ibid. Theog. v. 514. 884.
') Hcsiodi Theog. v. 119.

') Ibid., v. 69.

") Homerl llias, XIV, v. 201. — Hesioili Theog. v. 133. 695 şi 841. ") Hesioili Opera et Dies, v. 229 seqri., 281. "> Ibid. Theog. v. 514.

nnturale ori artificiale, ce représenta o spargere a capului în partea ă a craniului.

Semne simbolice analoge erau înfăţişate şi pe imaginea cea sacră a divi­nităţii supreme din teogoniele ante-homerice. După vechile legende pelasgo-elene Minerva (de la rădăcina men, mens, minte) a fost născută din capul luî Toe. Poetul Pindar ne-a transmis acesta legenda sub formă, ca Vulcan a spart cu securea de aramă capul luî Joe (Zeut), din care apoï a esit Mi­ner va cu vociferări atât de enorme, în cât s'a înspăimentat ceriul si pă-môntul '), seu după cum se csprimă Homer, părnentul a rësunat si pontul s'a turburat de undele cele purpurii*).

în cele de ântâiu timpuri ale istoriei, credinţele religiose erau confundate în simbolism, st tóté imaginile sacre ale anticităţiî se caracterisaű prin o varietate infinită de atribute simbolice.

Ne întrebăm acum. Se reduce ore originea acestei legende alegorice despre nascerea Minerveî din capul luî Zeuj la acesta figură atât de archaică, atât de adorată şi atât de unică în genul seu?

Noi credem, că da! Homer pune în părţile de nord ale Tracieî, la Istru, la 'QxEctvoţ TOTOjJioc, originea tuturor deilor cunoscuţi şi adoraţi în ţinuturile grecescî.

Simulacrul lui Zsoç sOpooTra de la Porta cea mare a Carpaţilor ne presintă încă un important simbol caracteristic.

Lângă umerul drept al Deuluî ni se înfăţişeză în forme forte regulate si bine conservate figura unui scut gigantic.

Acest scut este unul din atributele cele m aï principale si mai archaice ale divinităţii supreme din timpurile eroice.

In cele maî vechi monumente ale literature! grecescî, Deul cel mare al lumiî pelasge are epitetul de afyV/oc, adecă «cel ce ţine egida», seu scutul'³).

Iliada lui Homer ne descrie acest scut ca forte preţios, pe care timpurile nu-I pot îmbetrâni, şi care nu va peri nici o-dată. De el erau suspendaţi o sută de ciucuri de aur împletiţi forte frumos, avénd fie-care ciucur o

*) Piudurl OJymp. VII. v. 35-38:

ávíjf⁵ 'Aipaíatou te/va'.O'.v

/o,),XîXaT(i> ni),ev.tt itaTëpo; 'Aftavtuía v.ofrfàv xţtt' tiupav

ivopoúaaia' àXaXatev 6ití[>[jiáTiíi fioâ.

Ouj>«vit S'E''fp',tE V1V V.ai IVïrjl (lalYjp.

^a) Homcrl Hymn, in Minervám.

^a) Hoiuerl Ilias, II. _v. 375; V. v. 714, 733. — îlesiodi Theog. v. 11, 13, 25, 735, 920; Opéra et Dics, v. 483.-Ibid. Fragm. 124.

valóre de câte 100 de bol '). Jur împrejur, acest scut al puternicului ţ)eu era încunjurat cu o frică religioşi. Pe el erau representate «Certa», «Bra­vura», «Tumultul cel îngroclitoriu de resboiu», şi capul Gorgoneï, a mon­strului celuî sinistru şi teribil ²).

Acest scut a fost fabricat şi dăruit luï Joe de Vulcan ³). însă după cum ré­sulta din alt loc al Iliadeï, scutul mareluï Zeuj era de petră séü de stâncă ⁴), st la acesta particularitate se pare, că se refer cuvintele lui Homer, că timpurile nu-1 pot îmbetrâni, şi că el nu va peri nicî o-dată.

Acesta era scutul cel miraculos, care inspira, de o parte curagiul de luptă, de altă parte o teróre marţială, si da învingere tuturor acelora, în a căror tabëra se afla.

După vechile tradiţiunî, Joe a apărut maî ântâiu cu acest scut în luptele, ce le avuse cu Titaniî şi cu Giganţii.

în memorabilul rösboiü ce-1 purtară Acheiî (Grecii) cu Troianiï, Joe trimise pe Apollo în ajutoriul Troianilor, i împrumută acest scut, spunêndu-ï së-1 scuture pe teatrul de resboiu şi va face pe Acheï se se retragă înspăimântaţi la corăbii ⁵).

Minerva, în înţelegere cu Juna, încă luă acest scut, însă fără scirea luï Joe, si alergând cu el în tabëra Grecilor i îndemnă la resboiu în contra Troianilor ⁶).

Egida lui Joe, după cum résulta din Homer, se purta pe umert ⁷), şi tot ast-fel ne apare figurată ca atribut al mareluï simulacru din Carpaţiî Dacieî.

Până târdiu în timpurile istorice, credinţele religiose erau strîns legate de anumite simulacre legendare, cărora poporul în imaginaţiunea sa le atri­buia o putere supra-naturală.

Când Homer şi Hesiod ne descriu figura cea maiestosă a lui Zeúc etjpúoTra, a'T'OX^{05 etc}-> denşiî nu aveau în vedere o putere divină abstractă, ci o ima­gine sensibilă, un simulacru consecrat prin o vechia religiune ; întocma după cum şi Achile adresa rugăciunile sale luï Joe de la Dodona.

Minerva, ne spune Homer, s'a născut din capul luï Zsoţ afyio^oc ⁸), si aceste

') Homeri llias, II. v. 446 seqq.

*') Ibid. V. 738 scqq.

') Ibid. XV. v. 308,

) Ibid. XVII. v. 593-594: at-fiîa |ior maî târdiu sub acest cuvent se înţelegea numaî specia cea călcărosă, dură şi lucitoriă, marmorul.

⁵) Homeri llias, XV. v. 229.

•) Ibid. II. v. 447.

') Ibid. V. v. 738.

") Homeri Hymn, in Minerv. — Ibid. Iliad. I. 202. — Hosiodi Theog. v. 930. 924,

cuvinte ale sale se refer incontestabil la principalul simulacru al religiuniî ante-elcne, la figura cea sacră atât de espresivă, din tóté punctele de vedere, a luî Zsuc, cd'iioyjx; de pe Olympul cel vechiu al teogonieî, acoperit de regulă de nouă, de la nordul Istruluî de jos.

Aceeasî tradiţiune o aflăitr şi în teologia romană.

După importantele cstrase, ce ni le-a transmis Cicero din biblia cea sacră a păgânătăţiî romane, Minerva, deiţa, pe care o adora lumea pelasgo-gre-cescă, a fost născută din Joe şi din Coryphe, fica Oceanului ^l).

'öxeavóí TiOTafiiç, părintele tuturor divinităţilor ante-elene în teogoniile antice, este Istrul «cel sfânt», pe care cei vechi i-1 considerau tot-o-dată de «cel mai mare rîu* al lumii; ér Coryphe, la Homer este vîrful cel mai înalt al Olympuluï vechiű ²), seu după Pindar însuşi capul lui Joe, din care a eşit Minerva ³).

Constatăm aşa dar, că atât după legende, cum si după caracterele, ce ni le presintă importantul simulacru, ce-1 reproducem inaï sus, deiţa Minerva s'a născut pe teritoriul cel sfânt al religiuniî vechî, din nordul Tracieî, în regiunea Istruluî, din capul luï zsdç alyio/oc.

Sciinţa era atributul Minerveî, si tradifiunile pun nasccrea acesteî deiţc în Carpaţiî Dacici, o împrejurare, pe care o confirmă şi legenda lui Pro-metheu, despre care vom vorbi mai târdiu.

Egida marelui Zs6? de la nordul Istruluî a avut tot-o-dată un rol estrem de important în vicţa de sjat a Pelasgilor. Ea ne apare ca paladiul esis-tenţeî şi independenţei politice a acesteî naţiuni, în memorabilul rësboiu în-templat pe ţermuriî Helespontuluî acest scut ne apare, acum în rendurile Tro-ianilor, acum în tabcra Acheilor, după cum unele divinităţî protegiaü im­periul luî Priam, ér altele coaliţiunea Acheilor.

Memoria unul scut sfânt al marelui Deű se păstrase până în timpurile lui N urn a si la triburile pelasge, ce emigrase în Italia.

Regele Nurna, cel de ântâiu organisatoriü al cultului public la Romani, dona din motive tradiţionale, pe caii astădî nu le maî putem de ajuns cunósce, ca noul stat întemeiat pe ţermuriî Tibruluî se aibă un scut pro­tector al mareluî Deü.

') Cicero, De nat. Deor. lib. III. 23: quarta Minerva Jove nata et Coryphe Óceáni fi];_a

^!) Homeri I]i_as, l. _v. 499. ') Pindari Olymp. VJI. 36.

Densul, după cum ne spun legendele, urmând consiliele soţiei sale Egcria, rugă pe Deul cel a tot puternic, pe sae vus Jupiter *), pe Domnul tunetelor si al fulgerelor, se descindă din înalta sa locuinţă la Roma, şi aci se-I des­copere, prin ce fel de rituri şi ceremonii, Romanii vor puté ín viitoriü se împace mânia divină.

Marele Deü naţional ascultă rugăciunea si se coborî din înălţimea sa la Roma, în pădurea cea sfântă de lângă Aventin. Vîrfurile acestui munte se cutremurară si pămentul se scufundă sub greutatea Deuluî.

Aicî marea divinitate a Pelasgilor făcu cunoscut luï Numa sacrificiile ri­tuale, prin cari poporul seu va pute, în caşuri de trebuinţă, se abată ori se împace mania divină, şi tot-o-dată i promise, că în diua următoriă i va da un semn evident pentru siguranţa statului roman. Ér a doua di, când sorelc apăru pe orisont în totă splendorea sa, şi pe când Numa stând în fruntea poporului seu ridicase manile în sus adresând rugăciuni divinităţii supreme, ca se-I trimită darul promis, se vëdu de o-dată, cum ceriul se deschide si un scut legănat uşor de aer cade în jos. Numa ridică scutul si aduse sacrificii de mulţămire Deuluî. Apoi aducăndu-şî aminte, că sortea impe­riului roman este legată de acest scut, pe care î-1 numi an cil e, el dis­puse a se face maî multe scuturi asemenea, pentru ca omenii rëï şi ini­mici se nu potă răpi scutul cel divin, ér pada acestor lucruri sfinte o încredinţa colegiului de preoţi, numiţi Sălii ²).

După cum résulta din acesta tradiţiune religiosă noul stat pelasg simţise o ncaperată trebuinţă de a se pune sub scutur protector al marii divinităţi naţionale, si Numa, un bărbat erudit în tóté sciinţele divine si umane ³), sciu se procure pentru poporul seu o ast-fel de garanţia sfântă, dată de însuşi deul cel puternic al ginţii pclasge.

Din punct de vedere istoric originea acestei credinţe se reduce la ţinu­turile de lângă Istrul de jos *).

In Latini cele mal antice tradiţiunî religiósese păstrase la locuitorii din Aricia.

Acest trib pelasg al Aricinilor, celebru prin religiositatca sa ^D), înainte de a

') La V. Maxim (I. 3. 2) : S a b a z i u s J u p i t c r ; Macrobiu (Sat. I. 18) S e b a z i u s; alte forme S a b a d i u s, S e b a d i u s, grec. Sa£áÍ:(>í. La Siliu Italic (VIII. 424) S a b u s. în Pannónia: Sa vus august us (C. I. L. III. 3896. 4009).

') Ovidii Fast. III. v. 275 scqq. - Dionysii Halic. lib. II. c. 71.

") Livii lib. I. c. 18.

⁴)Ancilcle romane, aveau după Varro (L. L. VII. 43), forma scuturilor trace, ér pe o monetă. de bronz a împëratuluï Antoniu Piui, figura unuî disc oval.

^s) După cum ne spune St rab o (V. 3. 12) originea templului Dianeî din Aricia se reducea la D i a n a T a u r i c ă, şi că întru adevër csistaű acolo, instituţiunî religiose

trece în Italia î-şi avuse locuinţele sale lângă lacul Meotic ») si în urmă pe te­ritoriul Daciei în apropiere de gurile Dunării, unde rămăşiţele sale etnice ne mai apar în timpurile istorice sub numele de Arrechi ²),

Nimfa Egeria, care după cum ne spun tradiţiunile, a fost soţia si inspi-ratoria luï Nu ma în tdtă opera sa de organisare religiosă, era de origine din Aricia. în particular legendele i atribue densei idea pentru invitarea marelui Deű pelasg la Roma şi misteriut cu scutul cel protector.

O reminiscenţă religiosă din patria cea vechia a triburilor pelasge de la Dunărea de jos.

După Hcrodot₎ Zalmoxis, Deul cel marc al Geţilor, maî era numit de unii şi Gebelcizis ³).

Forma, sub care ni se presintă acesta numire, este afară de orï-ce în-doielă alterată. Herodot nu cunoscea bine dialectul nordic al Pelasgilor, după cum acesta se constată din diferite cuvinte scite, pe can ni le-a transmis în mod eronat.

Imaginile cele maî vechi ale divinităţii supreme représentai! de regulă numai figura capuluï.

în unele ţinuturi ale Greciei marele Zeóc era adorat si sub numele de xE'faXrj, cap ⁴). La Beoţicnî el maï avea epitetul de xapató? de la xápa, cap ⁶). în Italia Jupiter Latiaris mat era numit şi Latiale caput ⁶). Ér în Roma când se făceau lectisternele, séü prasnicele cele man, se aşedau pe pulvi-naria şi pe lectos imaginile deilor numite capita deorum ⁷), adecă chipurile sfinte, ce représentait numaï capetele séü busturile deilor.

De asemenea şi la Troianî, imaginea luï Jupiter fulgurator seu Jupiter

¹) între populaţiunilc de lângă lacul Meotic S t r a b o (XI. 2. 11) amintesce pe 'Ap (codd. 'Apptx*;). — La Pi in i u (VI. 7. 1): Arrechi.

O Braţul séü gura de nord a Dunării ne apare la Apolloniu Rhodiu sub numele de

Ap-^xoţ, ér in unele codice ale luï Ptolemeiu sub forma de Tvapiámov (Ed. Didót, I.

P- 460) întocmai după cum teritoriul A r im i l or portă la Virgiliu (Aen. IX. 716)

numele de I n a r i m e. în amêndouë caşurile iniţialul

siţmne a dialectului pelasgo-gctic de la Dunărea de jos.

³) Herodoli hb. XC1V: oi te «îitô.v -riv aî>iiv Toùtov (ZaX|xo5;v) vo^ííougi Ttftltitw.

⁴) I'auly, Real-Encyclopădie, v. J u p i t e r, p. 596. — Prellcr, Gr. Myth. I. 99.

⁵) Preller Gr. Myth. I. p. 77.
') Lucani Phars. I. 535-536 :

etArctois rapiens de partibus ignem,

Pcrcussit I, aţi a le caput

') Preller-Jordau R. M. I. 149.

avus, era înfăţişat;! num aï prin figura capuluï, după cum ne atestă speci­menul de terra-cottă descoperit de Schliemann în săpăturile de la Troia *).

Gebeleizis este numaî o numire secundară a lut Zalmoxis, şi inconte­stabil un cuvent compus. Partea din urmă corespunde la ztj;, ZI? — Zsuţ si forte probabil, că Gebeleizis esprimă numaï una şi aceeaşi idea cu y.e-f«Xrj-Z'.ţ = x!cp«Xrj-A:; seu xeţxxA^-Aioc, adecă «Cap ul-luî-Deu» după cum era înfăţişat prin simulacrul cel enorm de pe arcul sud-ostic al Carpafilor.

Figura cea titanică a lui Zcoc sipiatoç {laftaroç söpöona, at7Íox°C, de pe muntele Omul nu era o personificare abstractă a divinităţii. Acest simulacru représenta de fapt chipul unei celebre personalităţi preistorice, a luï Saturn, Deul şi Domnul ideal, al populaţiunilor de rasă pelasgă.

După Caclus séü Uran, Saturn a fost divinitatea cea mare adorată pe teritoriul Daciei până în timpul, când armele romane introduseră aici reli-giunea oficială a imperiului.

Vechimea acestui monument se reduce la timpurile cele mari de dcs-voltare etnică şi politică a Pelasgilor, atunci când destinele încă nu începuse se persecute pe Pclasgiî orientali, si când o parte însemnată din triburile latine încă nu emigrase în Italia.

Prin mărimea sa cea colosală, acest simulacru ne esprimă tot-o-dată, cât de fericite, cât de gloriose erau timpurile acelea, şi cât de vastă era puterea lu-mescă a aceluia, a cărui figură s'a éternisât prin stânca de pe muntele Omul.

8. Figura Inî Zsvg Aav.ii] (iişiuvoc {isyiaroç, fi a lui Jupiter din Otricoli.

Esistă o asemenare surprindc'toriă între simulacrul lui Zsôç uay.t'rj (Fig. 158) si între bustul lui Joe din Vatican descoperit la Otricoli (Fig. 159).

încă din timpurile republice!, Romanii începură se imiteze formele ar-chaice pelasge în representarea iconică a divinităţilor sale.

Cele maî frumóse statue ale lui Saturn, Hercule, Apollo şi Dianeï (lănci), ce ornau templele cele mari ale Italici şi ale provincielor cucerite, ne înfăţişeză intru tóté, caracterele stilului archaic pelasg.

In general esista la Romani principiul, de a considera şi adora ca sfinte numaî chipurile consecrate prin tradiţiunî şi legende vechi naţionale. Probă în acesta privinţă ne sunt figurile Larilor si ale Penaţilor si simulacrul cel brut al .Mamei mari de la Pessinus.