Institutul de Politici Publice

1.2. Pentru Republica Moldova Procesul Bologna este un imperativ politic sau o necesitate socială?

Trebuie să recunosc faptul că, atunci când am conceput structura acestui studiu, am încercat să mă pun în situaţia beneficiarilor serviciilor educaţionale oferite de universităţile autohtone. Din punct de vedere cronologic nu mă depărtez prea mult de statutul de student. Trecerea de la banca studenţească la catedră a fost foarte scurtă. Dat fiind faptul că vârsta contează mult în relaţia student – profesor, am căutat metode de a face mai interesante şi mai eficiente prelegerile şi seminarele pe care le desfăşor, renunţând la metodele de constrângere. Aflându-mă pe o asemenea poziţie, am încercat să fiu cît mai aproape de studenţi, să le înţeleg motivaţiile personale şi să îi consiliez în anumite privinţe. De multe ori, abordând în cadrul seminarelor subiecte ce ţin de tehnicile educaţiei non-formale, rămân uimit de faptul că studenţii, beneficiari ai serviciilor educaţionale, sunt interesaţi să se implice în procesul de schimbare a condiţiilor socio-economice şi politice ale societăţii şi comunităţii din care fac parte. Totodată am observat că ei se află într-o perpetuă căutare de ceva nou, ceea ce explică, în termeni teoretici, gradul mare de flexibilitate a forţei de muncă. Apariţia noilor specializări se bucură de tot mai multe cereri (dau doar câteva exemple din domeniul socio-uman: ştiinţe politice, comunicare şi relaţii publice, resurse umane, integrare şi instituţii europene şi multe alte specializări din domeniul real).

În acest subcapitol m-am gândit să fac o analiză a contextului reformator prin care sistemul educaţional contribuie la schimbarea mentalităţii, la democratizarea mediului politic şi economic, şi la europenizarea spaţiului public în ansamblu. Iată de ce, până nu voi analiza întregul context al reformelor şi schimbărilor din sistemul educaţional (cu referire specială la învăţământul superior), nu voi putea formula un răspuns coerent pentru întrebarea enunţată în titlul acestui subcapitol. De aceea, voi căuta să descriu modul cum a interferat procesul de reformare a învăţământului superior autohton cu Procesul Bologna. Consider că este deosebit de important să se determine care este rolul Procesul Bologna în contextul actual al Republicii Moldova, care sunt avantajele şi dezavantajele implementării acestuia şi care sunt efectele primelor procese ale reformei, care au fost implementate deja într-un ritm galopant.

1.2.1. Modelul de relaţionare a cererii educaţionale în învăţământul superior.

Trecerea de la un sistem politic de tip socialist la unul de tip capitalist a provocat în întregul spaţiu ex-sovietic o multitudine de procese prin care atât sectorul public, cît şi cel privat au trebuit să se sincronizeze cu necesităţile autohtone şi cu exigenţele modelelor occidentale. Astfel, printre primele instituţii şi reţele instituţionale supuse proceselor de deconstrucţie a vechilor proiecţii şi de construcţie / cristalizare a noilor proiecţii au fost tocmai universităţile. De la aceste structuri organizaţionale se aştepta lansarea de curente congruente cu tendinţele de democratizare a societăţii, prin capacitatea lor de a dezvolta un comportament obiectiv, activ şi raţional în raport cu mediului social. Acestea însă s-au pomenit în faţa provocării de a influenţa mediul politic şi economic. În socialismul clasic instituţiile de învăţământ superior erau subordonate puterii politice şi depindeau direct de indicii de planificare.

Într-un studiu elaborat recent de I. Maiburov se compară detaliat modelul de relaţionare a cererilor în instituţiile de învăţământ superior din fostul sistem socialist cu cel din actualul sistem, care se pretinde a fi capitalist. El deosebeşte două sfere distincte ale cererii¹³:

• 
  Sfera cererii economice – este caracterizată prin faptul că diferite sectoare economice manifestă necesitatea de a se asigura cu forţă de muncă calificată şi, din punct e vedere cantitativ, corespunzătoare posibilităţilor de angajare. Pentru acestea instituţiile de învăţământ superior constituie principalii furnizori ai resursei căutate. În cadrul sferei respective se manifestă interesul sectorului non-guvernamental pentru profit şi prin aceasta se poate vedea care este interferenţa dintre mediul unui astfel de tip de organizaţii cu mediul instituţiilor universitare;
  
• 
  Sfera cererii sociale – se manifestă prin faptul că instruirea de grad superior satisface necesităţile întregului sistem social, care diferă uneori de exigenţele economice. De asemenea, pe lângă serviciile de instruire acordate tuturor membrilor societali, aceasta are capacitatea de educare a personalităţii, de transmitere a valorilor culturale, de consolidare a societăţii etc. Bineînţeles, această sferă este mult mai cuprinzătoare decât cea economică pentru că aici are loc relaţionarea mediului de învăţământ superior cu structurile componente ale societăţii civile. În cadrul acestei sfere pot fi identificate multiplele mecanisme şi procese de sincronizare şi coabitare. Ceea ce distinge această sferă de sfera anterioară este comportamentul flexibil al structurilor şi formelor organizaţionale care o constituie.
  

Din reprezentarea grafică de mai sus se observă că cererea socială este întotdeauna mai mare decât cererea economică. La rândul său, cererea economică este parte componentă a cererii sociale în care se intersectează interesele individuale şi cele economice ale statului. Autorul menţionează că, în rest, aceste interese pot să nu coincidă unele cu altele şi chiar uneori să se repudieze între ele. Totodată, se poate observa că sfera cererii economice prima asupra sferei cererii sociale în cadrul sistemului socialist. De aceea, învăţământul superior era orientat în primul rând spre satisfacerea necesităţilor economice ale statului, celelalte aspecte ale socialului se îngrijeau ulterior. Însă, spre deosebire de sistemul socialist, învăţământul superior din prezent (cel care este specific modelului capitalist) oferă servicii care convin cererii sociale. Deci, mai mult de un deceniu este observabil fenomenul de „răsturnare” a priorităţilor, iar Procesul Bologna reprezintă doar un cadru de manifestare a acestor schimbări fundamentale. Explicaţia este simplă: Procesul Bologna s-a constituit abia în a doua jumătate a deceniului trecut, iar procesul de reformare a sistemului educaţional în spaţiul autohton a început aproape cu un deceniu mai devreme¹⁴. Totuşi, după 10 ani de reforme iniţiate şi sistate ulterior, după o perioadă de incongruenţă între politici şi de atitudini conservatoare, prin Procesul Bologna se coagulează un nou spirit reformator care va permite integrarea Republicii Moldova în structurile Uniunii Europene.

După colapsul sistemului socialist, noile reforme introduse în domeniul învăţământului superior au provocat multiple anomalii sociale. De atunci efectele acelui sistem „parazitează” spaţiul public an de an, punând mereu în discuţie probleme care, în acele timpuri, erau rezolvate prin anumite prevederi şi reglementări politice. De exemplu, în perioada anilor 1980, în URSS era de neconceput situaţia ca un absolvent al unei instituţii de învăţământ superior să nu fie angajat în câmpul muncii. Acum însă există următorul fenomen: doritori de a se angaja există, dar locuri de muncă nu sunt, chiar dacă există anumite cadre legale de reglementare prin care licenţiaţilor li se acordă posibilitatea de a profesa, iar angajatorilor li se garantează anumite facilităţi¹⁵.

După cum se observă, această problemă pare de nerezolvat în actuala etapă a schimbării sociale, dar societăţile post-socialiste, aflate în deriva tranziţiilor către o economie de piaţă, prin Procesul Bologna vor cunoaşte noi provocări în ceea ce priveşte cererea de pe piaţa muncii. Într-o asemenea situaţie îmi pun întrebarea dacă societăţile respective vor face faţă provocărilor apărute şi, mai ales, dacă vor fi competente să le depăşească. Este greu de emis un răspuns fără a conştientiza care este baza acestor societăţi şi care sunt pattern-urile moştenite din trecutul recent. Dacă mă refer la aşteptările celor ce urmează în prezent o facultate (1) şi la mecanismele utilizate de universităţi, pe de o parte, şi de sectorul guvernamental şi privat (non-profit sau profit) pe de altă parte, pentru includerea absolvenţilor în câmpul muncii(2), atunci, într-adevăr, trebuie efectuată o analiză foarte atentă a sistemului anterior, reevaluând starea şi capacitatea actuală a întregului sistem social. Totuşi, schimbarea sistemului politic a atras şi schimbarea sistemului educaţional şi mai ales a celui universitar. Astfel, acestea au preluat rolul unor motoare de dezvoltare a societăţii în toate domeniile sistemului social.

1.2.2. Traseul sinuos al reformei învăţământului superior din Republica Moldova.

În mod ideal, universităţile reprezintă un mediu care participă activ la „modelarea vieţii socio-economice şi politice a societăţii”¹⁶. Pe de o parte acest principiu a fost respectat în contextul autohton, pe de altă parte, întregul sistem educaţional, indiferent de nivel, nu a beneficiat de o autonomie reală - principiu prevăzut de cadrul legal. În unul din subcapitolele celei de a doua părţi a studiului voi aborda mai pe larg acest subiect. Am amintit în acest context aspectul autonomiei universitare, deoarece neaplicarea acesteia a cauzat o serie de efecte negative. Acest fapt contribuie la instituirea unor impedimente în ceea ce priveşte implementarea sustenabilă a principiilor fundamentale ale Procesului Bologna.

În Figura 2 este prezentată schematic evoluţia atât a procesului de reformare a sistemului educaţional autohton, cât şi evoluţia procesului Bologna. Figura este concepută pe două axe: (1) axa temporală şi (2) axa spaţială. Pe axa temporală (verticală) se evidenţiază două extreme: prima extremă ar însemna faptul că reformarea învăţământului superior din Republica Moldova îşi are începuturile, de facto, în perioada Perestroika (1987), iar cea de a doua extremă este creată de Spaţiul European al Învăţământului Superior, despre care s-a propus să fie definitivat şi funcţionabil până în 2010. În cadrul axei verticale extremele temporale sunt componente ale unor sisteme unificate şi implicit standardizate.

Totodată, pe axa libertăţii (orizontală) se disting două sisteme educaţionale, specifice sistemelor politice şi anume: (a) sistemul de învăţământ superior de tip socialist (din care Republica Moldova, în mod oficial, a făcut parte începând cu 1940 / 44 până la 27 august 1991) a cărui prevederi constituie o parte dintr-un sistem educaţional unic, în care nici un subiect federativ nu este competent de a modifica cadrul instituţional – se caracterizează printr-un comportament punitiv, şi (b) sistemul de învăţământ superior congruent cu prevederile de tip neo-funcţionalist ale Strategiei de la Lisabona (2000)¹⁷, iar prevederile învăţământului superior sunt considerate parte a sistemului educaţional naţional. Cadrul unional îl reprezintă aria de intersecţie şi coroborare a tuturor mecanismelor, modelelor şi politicilor – acesta se caracterizează printr-un comportament cooperant.

În prezent, pentru cazul Republicii Moldova, se observă o schimbare a viziunii asupra instituţiilor de învăţământ superior: de la un statut dependent de mediul politic / guvernamental la un statut de tip funcţionalist¹⁸. Totodată, conform axei libertăţii, se poate identifica şi gradul de cooperare între instituţiile de învăţământ superior şi componentele societăţii civile. Este deductibil faptul că sistemul socialist nu permitea o astfel de cooperare – mediul universitar este văzut ca un spaţiu închis, pe când în sistemul capitalist nivelul de cooperare şi întrepătrundere a intereselor este ridicat – graniţele dintre mediile instituţionale sunt atenuate, iar parteneriatul public – privat constituie o relaţie indispensabilă pentru dezvoltarea şi transmiterea cunoaşterii în întregul areal comunitar.

Analizând schema mai detaliat, pe axa temporală se identifică mai multe etape care au un rol esenţial în procesul de modernizare a învăţământului superior autohton. În cele ce urmează voi prezenta succint fiecare etapă, specificând câteva trăsături pozitive şi negative ale fiecăreia. Într-un fel, această scurtă analiză poate servi la evaluarea sintetică a politicilor publice din domeniul învăţământului superior şi la elaborarea unor noi politici de racordare la Procesul Bologna şi implicit la ceea ce se propune a fi SEIS. Prin urmare, acceptând că reforma este un proces continuu, Figura 2 evidenţiază următoarele etape:

1. 
   etapa „Perestroika” – metaforic vorbind, aceasta poate fi numită şi perioada renaşterii naţionale prin educaţie. Este o etapă în care actuala Republică Moldova era parte componentă a URSS. Prin urmare sistemul de învăţământ superior era încorporat într-un sistem unic unional, care depindea în totalitate de voinţa partidului unic şi de programele de planificare economică. Deci, gradul de libertate / autonomie al instituţiilor de învăţământ superior este redus sau aproape nul. Este o etapă relevantă în care iniţierea reformei întregului sistem educaţional a scos în evidenţă hibele majore ale politicilor anterioare, iar pentru relansarea educaţională, referindu-mă strict la statutul instituţiilor de învăţământ superior, s-a conceput reformarea sistemului prin acceptarea şi implementarea tot mai intensă a practicilor democratice de guvernare în universităţi. La acel moment (1986) în spaţiul actual al Republicii Moldova activau 9 instituţii de învăţământ superior care pot fi considerate a fi de tip generalist (exceptând domeniul artelor şi cel medical), iar cele de nişă existau doar în centrele politice şi economice decizionale, care aveau o importantă infrastructură academică, cu o tradiţie incontestabilă în întregul spaţiu sovietic: Moscova, Leningrad, Kiev, Harkov, Odesa ş.a.¹⁹
   

Cert este că practicile de planificare iniţiate în sistemul educaţional unional aveau în vedere asigurarea optimă cu forţă de muncă calificată pentru o anumită perioadă, răspunzând la nevoile sectoarelor economice. Astfel, pentru puterea politică sovietică criza forţei de muncă (fenomenul penuriei) însemna o problemă cu mult mai gravă decât surplusul forţei de muncă calificate. Universităţile activau în regim de dependenţă totală faţă de decizia politicului, iar sursele de finanţare erau strict corelate cu contingentul studenţilor înmatriculaţi. Chiar dacă existau anumite principii fundamentale prin care necesităţile de producţie se reglementau cu capacitatea întregului sistem unional de învăţământ superior, sistemul rămânea rigid şi neconcordant cu realitatea socială din simplul motiv că planificarea elaborată de GOSPLAN nu prezenta indicatorii reali ai economiei sovietice.²⁰

Evident este faptul că Procesul Perestroika, conţinând şi o prevedere educaţională, a instituit schimbări fundamentale în ceea ce priveşte activitatea sistemului sovietic de învăţământ superior. În anul 1987 puterea politică cunoaşte iminenta criză socială şi economică care, la rândul său, a afectat şi învăţământul superior. Astfel, în 1987 CC al PCUS elaborează actul „Principalele tendinţe de reformare a învăţământului superior şi a celui mediu special în ţară” prin care se propune reformarea întregului sistem educaţional. Acesta scoate în evidenţă criza care afectase domeniul superior de învăţământ: disfuncţii ale organizării instituţionale; stagnarea procesului de recalificare şi calificare superioară a cadrelor; discrepanţe semnificative între nivelul de pregătire al specialiştilor şi nevoile pieţei forţei de muncă²¹. Consider această dată de o importanţă maximală pentru întregul traseu reformist în domeniul educaţional parcurs de Republica Moldova.

Aşa cum am afirmat anterior, această iniţiativă reformatoare a avut drept rezultat liberalizarea pieţei educaţionale unionale, consolidarea perspectivelor de dezvoltare treptată a iniţiativelor autohtone şi conceperea unui cadru instituţional prin care să se presteze servicii educaţionale capabile să acopere toate domeniile fundamentale de specializare profesională. Evident că acest mecanism de reformare a fost treptat amplificat, iar primele rezultate au apărut odată cu înfiinţarea primelor instituţii autohtone de nişă, subordonate direct instituţiilor statale, aflate şi acestea în proces de formare.

În această etapă nu se poate identifica o corelare cu mediul privat, deoarece inexistenţa acestuia crea un vid în sfera pentru profit al spaţiului social. Abia la sfârşitul anului 1988 apar primii germeni care vor genera mişcări sociale şi structuri organizaţionale care se vor integra în ceea ce numim societate civilă. Treptat universităţile capătă o nouă imagine şi devin „izvorul intelectual” al procesului de renaştere naţională şi al politicilor de regăsire identitară. Deci, sistemul de învăţământ superior poate fi considerat principala nişă de la care se concepe şi se cristalizează societatea civilă autohtonă, care participă activ la consolidarea spaţiului social în care sfera privată capătă o pondere din ce în ce mai mare comparativ cu sfera guvernamentală.

În această primă etapă, mediul guvernamental percepe Universităţile ca un mediu ostil puterii politice cu rol esenţial în strategiile de depăşire a crizelor sociale şi economice. Această viziune antagonică oferă spaţiului social premisa de a vedea mediul universitar nu ca un mediu închis şi puţin accesibil cetăţenilor de rând, ci ca un mediu decisiv în procesele de renaştere naţională, de democratizare şi legitimare a suveranităţii statale.

2. 
   Etapa romantică a reformei  corespunde anilor 1991–1995. Etapa începe odată cu declararea independenţei Republicii Moldova şi durează până în momentul adoptării de către Parlamentul Republicii Moldova a Legii Învăţământului (Legea 547–XIII din 21 iulie 1995). Prefer să numesc această perioadă a fi drept „romantică” din considerentul că atunci exista o euforie socială, manifestată prin indecizie politică şi o încredere totală în schimbarea spre „mai bine”. Totodată, perioada se caracterizează prin politici uneori confuze, alteori pregnante. Sistemul educaţional autohton, parcurgând o perioadă de reforme, s-a dezvoltat în sensul consolidării normelor şi prevederilor conform interesului şi capacităţilor interne. Dar la nivelul percepţiei identitare mai persistă confuzii. Astfel politicile de reformare manifestă mai mult o tendinţă de creare a unor valori congruente cu percepţiile morale şi mentale autohtone.
   

Libertatea instituţională devine din ce în ce mai vizibilă: amfiteatrele şi sălile universitare adăpostesc multiple acţiuni prin care indivizii învaţă să-şi expună şi să argumenteze propriile viziuni faţă de guvernare sau elitele culturale şi faţă de „clasa capitalistă” în devenire. Dacă în etapa anterioară germenii societăţii civile se „incubează” în cadrul mediului universitar, atunci în această etapă aceşti germeni generează primii embrioni ai unei societăţi civilie autohtone. Implozia acestei structuri are loc pe fundalul unei pronunţate crize identitare în spaţiul public. Această criză a generat şi o serie de repercusiuni asupra dezvoltării sistemului de învăţământ superior. Reverberanţa şi euforia tinerilor epocii, a elevilor şi studenţilor, a generat repulsia mediului guvernamental faţă de aceştia, efectuând un control mai dur asupra întregului sistem educaţional. În acest caz, tendinţa guvernării funcţionale a instituţiilor universitare se atenuează. Astfel, locul potrivit pe axa libertăţii a sistemului de învăţământ superior din Republica Moldova, din anii 1991 – 1995, ar fi partea stângă a axei. Deci, acesta s-ar caracteriza printr-o liberate minimală de guvernare internă. Un caz specific pentru acea perioadă este Greva Studenţilor din primăvara anului 1995, la care studenţii din instituţiile de învăţământ superior şi elevii din cele mai prestigioase licee din Chişinău au protestat împotriva excluderii cursului de istorie a românilor din cadrul programului de învăţământ universitar şi pre-universitar. Tot atunci s-a protestat şi împotriva înlocuirii glotonimului de „limbă română” cu cel de „limbă moldovenească”. Succesul acestui act a fost unul de scurtă durata deoarece treptat guvernarea a implementat această strategie (exceptând perioada 1998 - 2000). Desigur, la nivelul spaţiului public aceste manifestări au avut un impact deosebit, dar s-au iscat şi anumite dispute inter-etnice pe care tot instituţiile universitare şi societatea civilă au trebuit să le soluţioneze.²²

Schimbarea paradigmei de organizare a studiilor superioare a permis instituţiilor de învăţământ superior să îşi promoveze propria imagine în cadrul spaţiului social. Accesibilitatea pătrunderii în mediul universitar este din ce în ce mai mare, iar principiul fundamental, care capătă o pondere din ce în ce mai mare, este capacitatea de autofinaţare a costurilor serviciilor educaţionale şi motivaţia beneficiarilor de a obţine studii universitare. În schimb, este foarte greu de apreciat care este ponderea celor interesaţi de a obţine studii calitative în raport cu ponderea beneficiarilor care urmează studii universitare doar pentru a obţine o diplomă de specializare de nivel universitar. În cadrul acestei perspective se evidenţiază modelul tradiţionalist de gândire al individului şi rostul investiţiilor în studiile superioare. Prin urmare, output-ul sistemului este un produs hibrid: pe de o parte, beneficiarul nu este interesat de a obţine o specializare calitativă şi depune un efort intelectual minim, doar pentru a face faţă criteriilor academice, iar pe de altă parte, acesta aşteaptă ca statul să îi asigure un traseu profesional pe măsura aşteptărilor personale. Astfel pot fi explicate frustrările personale care apar după absolvirea universităţii şi migrarea forţei de muncă în una din ţările occidentale sau post-sovietice.

Se poate spune că în această perioadă instituţiile de învăţământ superior cunosc un ritm accelerat de multiplicare numerică. Fenomenul de implozie se poate accepta doar la nivelul sferei private, dar, deoarece educaţia este considerată un bun public, este mai bine să nu se extrapoleze acest termen. Într-adevăr, această etapă se caracterizează prin înfiinţarea mai multor instituţii de învăţământ superior de stat şi private, unele dintre ele sunt considerate a fi de nişă, altele - generaliste.

3. 
   Etapa pragmatică a reformei – este cea mai lungă perioadă în care dezvoltarea sistemului de învăţământ superior se produce pe fundalul unei accentuate crize economice, politice şi sociale. Pragmatismul se explică prin faptul că atitudinile şi reverberaţiile romantice cedează în favoarea obiectivităţi instituţionale. Dacă la începutul deceniului pragmatismul s-a manifestat prin izolare, atunci spre finalul acestei perioade se manifestă o puternică dorinţă de integrare regională. Pe de altă parte, societatea civilă tinde să devină un incontestabil „motor al societăţii” datorită ponderii din ce în ce mai ridicate şi a participării active la viaţa comunităţilor, implicându-se în elaborarea şi promovarea politicilor sectoriale. Domeniul educaţional este unul din mediile în care procesul de cristalizare a societăţii civile s-a putut materializa. Din punct de vedere al dezvoltării democratice şi al europenizării spaţiului public autohton, în această perioadă Republica Moldova cunoaşte două alternanţe parlamentare şi guvernamentale care, în urma unor îndelungate dispute sociale şi politice, au ajuns la o înţelegere raţională de coabitare politică. Aspectul democratizării şi europenizării, în acest caz, este susţinut de mediul universitar care, în mare parte, se pronunţă pentru integrarea europeană a Republicii Moldova şi pentru promovarea reformelor care ar permite instituirea unei pieţe libere şi competitive. Din acest punct de vedere, mediul universitar autohton se raliază cu societatea civilă şi se opune mediului guvernamental. Acest fapt se observă mai mult în perioada celei de-a doua alternanţe la guvernare.
   

În această perioadă s-au produs mai multe ajustări ale cadrului legal, dar în prima jumătate a perioadei, exceptând intervalul 1999 – 2000, premisa izolării a oferit totuşi posibilitatea de a corobora cadrul legal cu anumite prevederi internaţionale precum şi cu modelele altor state. Dar, în marea sa majoritate, reforma sistemului de învăţământ superior a rămas imobilă, iar uneori chiar s-au aplicat practici punitive faţă de universităţi, evident, încălcând, principiul autonomiei universitare. Un document important este Programul de Stat de Dezvoltare a Învăţământului (1999 - 2005) prin care integrarea europeană a sistemului educaţional al Republicii Moldova este considerată drept o premisă. Dar, procesul de integrare a fost înţeles ca un proces uni-direcţional:²³ dinspre structurile europene spre cele interne – a altă reminiscenţă a sistemului de educaţie sovietic. Desigur, datorită conjuncturii politice a acelui moment, a fost posibilă preluarea unor metode şi modele novatoare şi eficiente de la statele regiunii europene. Dar, odată cu alternanţa la guvernare, intenţiile integraţioniste au sucombat, iar rezultatele politicilor aplicate nu au fost analizate astfel încât ele să poată fi îmbunătăţite. Acest proces a fost menţinut de către o serie de structuri ale societăţii civile, printre care şi Institutul de Politici Publice şi unele medii academice care cunoşteau situaţia în cauză. Prin urmare, viziunea integraţionistă se transformă, pentru o perioadă de trei ani, într-o viziune statico-izolaţionistă.

Totuşi, cel mai important aspect este că dezbaterea la nivel extern regional, privind crearea SEIS şi ajustarea politicilor educaţionale din domeniul învăţământului superior astfel ca acestea să devină omogene în întreaga regiune. Republica Moldova nu s-a evidenţiat în respectivele dezbateri, de aceea mult timp a ezitat să adopte vreo poziţie în această privinţă. În prima perioadă de activitate a actualului partid de guvernământ lucrurile au fost şi mai confuze. Iniţial a avut loc o stagnare în ceea ce priveşte integrarea învăţământului superior în contextul regional. În cea de-a doua perioadă a guvernării viziunile s-au schimbat radical. În rezultat, universităţile au trebuit să îşi recoreleze viziunea şi să amplifice procesele de reformă în domeniul educaţional în aşa fel încât la 19 – 20 mai 2005, atunci cît se încheie această etapă, Republica Moldova să fie acceptată în calitate de stat membru al Procesului Bologna. Deci, conform acestei evoluţii a faptelor se poate considera că aderarea la procesul Bologna a fost mai mult o decizie politică, chiar dacă cerinţele sociale a pledat pentru acest lucru mult mai devreme. Un exemplu relevant poate fi aspectul mobilităţii academice regionale: tot mai mulţi tineri, cetăţeni ai Republicii Moldova, accesează burse pentru a studia în una din universităţile europene.

Este important faptul că în această perioadă sistemul de învăţământ superior autohton se poziţionează pe axa libertăţii în partea stângă. Autonomia universitară prevăzută de cadrul legal, în realitate, nu era respectată - fapt ce demonstrează că instituţiile guvernamentale şi-au rezervat o marjă de control asupra sistemului de învăţământ superior. Deci, se observă anumite reminiscenţe ale sistemului sovietic. Dacă la nivelul universităţilor private s-a produs o involuţie numerică, atunci la nivelul instituţiilor de învăţământ superior cu finanţare de la bugetul de stat se observă o oarecare constanţă numerică. În acest caz, fenomenul subfinanţării este cel mai important aspect negativ al perioadei în care universităţile de stat subzistă la fel ca şi cetăţeanul de rând, membru al spaţiului social aflat în tranziţie. Totuşi, cristalizarea pieţei educaţionale evidenţiază calitatea actului educaţional în universităţi: unele universităţi private şi-au fixat ca prioritate oferirea unor studii cel puţin la acelaşi nivel calitativ ca şi universităţile de stat. Fenomenul migraţiei forţei de muncă scoate în evidenţă faptul că 13,2% din fluxurile financiare care vin în Republica Moldova sunt orientate spre serviciile educaţionale.²⁴ Este cert că acest procent va creşte, deoarece populaţia plecată peste hotare la muncă consideră cheltuielile pentru serviciile educaţionale drept o investiţie de viitor. Prin urmare, în acest deceniu de reformă schimbarea valorilor este din ce în ce mai evidentă, iar premisa integrării europene a Republicii Moldova se identifică prin domeniul educaţional, care va reprezenta un „deschizător de drumuri” şi un barometru al procesului integrator. Liantul dintre această etapă şi etapa următoare cuprinde două procese care se desfăşoară concomitent: despre un proces am amintit deja anterior – este vorba despre aderarea la Procesul Bologna, iar cel de al doilea proces reprezintă Planul de Acţiuni: Republica Moldova – Uniunea Europeană, care dedică un capitol separat domeniului educaţional. El prevede „ajustarea sistemului educaţional din Republica Moldova la standardele ţărilor membre ale Uniunii Europene şi la prevederile Procesului de la Bologna” ²⁵ . Prin urmare, road map-ul domeniului educaţional, prevăzut în Planul de acţiuni, stabileşte un traseu care corespunde etapei prezente, etapă care va fi descrisă în paginile care urmează.

4. 
   Etapa racordării – reprezintă o etapă atât a prezentului cât şi a viitorului apropiat. Punctul de iniţiere al acesteia poate fi considerat momentul aderării Republicii Moldova la Procesul Bologna (în cadrul Reuniunii Miniştrilor Educaţiei de la Bergen din 19 – 20 mai 2005). Finalul etapei va fi începutul anului 2008, atunci când expiră prevederile Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. Timp de trei ani reforma educaţională trebuie nu doar să constituie o prioritate naţională, ci şi să acorde celorlalte domenii conexe imbolduri de iniţiere şi implementare a schimbărilor atât de ordin instituţional, cât şi de cel mintal – congruenţa valorilor autohtone cu cele europene. În consecinţă, conform obiectivelor politice, viziunea guvernării asupra sistemului de învăţământ superior ar trebui să se modifice radical - universităţile ar trebui să beneficieze de o libertate instituţională mult mai mare. Acest fapt poate fi observat şi din Figura nr. 2 în care procesul racordării porneşte de la stânga axei libertăţii spre dreapta axei. Schimbarea radicală a viziunii guvernării asupra sistemului educaţional de nivel superior este doar o consecinţă a întârzierii procesului de reformare a întregului sistem din etapa precedentă. Racordarea la principiile Procesului Bologna reprezintă atât un obiectiv politic, cât şi unul social. Dacă de realizarea primului tip de obiective este responsabilă guvernarea, atunci cel de al doilea tip este un cumul de responsabilităţi – pe de o parte, a guvernării şi pe de altă parte, a sectorului privat (pentru profit sau non-profit). Astfel, rolul societăţii civile este creat de cel de-al doilea obiectiv, iar importanţa acesteia o voi discuta în subcapitolele următoare.
   

Procesul de racordare a sistemului educaţional autohton la standardele şi principiile Procesului Bologna a fost iniţiat în iarna anului 2005 printr-o serie de modificări efectuate în Legea Învăţământului. În continuare, la mijlocul lunii august 2005 a fost propus spre dezbatere publică Codul de Legi în domeniul educaţional – aspect la care mă voi referi mai pe larg în partea a doua a studiului.

Trebuie specificat că în această etapă se realizează trecerea la sistemul de învăţământ universitar conform formulei de 3-2-3, ceea ce înseamnă că primii absolvenţi ai ciclului de licenţă, compatibili cu nevoile pieţei forţei de muncă din regiune, vor apărea abia în 2008. Tot atunci vor putea fi evaluate primele rezultate ale politicilor reformatoare.

Totodată, la începutul anului 2008 va expira perioada de aplicare a Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană şi, conform rezultatelor obţinute, se vor stabili noile criterii de relaţionare a Republicii Moldova cu UE. Prin urmare, modul de implementare a prevederilor cuprinse în punctele 72 – 76 va scoate în evidenţă capacităţile interne ale Republicii Moldova şi nivelul de pregătire pentru continuarea procesului de europenizare. În această scurtă etapă inerţia întregului sistem va trebui eliminată, altfel, întregul Plan de Acţiuni precum şi angajamentele asumate prin aderarea la Procesul Bologna vor rămâne doar fapte declarate.

Acceptarea implementării reformelor trebuie să se materializeze printr-o serie de rezultate atât de nivel normativ, cât şi de nivel al practicii în ceea ce înseamnă guvernare universitară. Dar problema constă în ritmul de implementare a acestor reforme. Desigur, în această privinţă, implementarea reformelor în sistemul învăţământului superior se poate desfăşura doar în două moduri: a) rapid - ar putea cauza mai multe convulsii sociale tocmai din aspectul radical al reformelor care trebuiesc realizate, b) incremental – va avea drept efect o corelare mai îndelungată cu principiile şi normele regionale, dar şi o evaluare mai atentă şi plauzibilă a politicilor reformatoare în domeniu. În situaţia actuală, sistemul învăţământului superior autohton necesită schimbări rapide tocmai pentru a se califica pentru următoarea etapă, cea integratoare. Modul radical de implementare a reformelor ar trebui să se aplice pentru aspectele ce ţin de guvernarea universitară, calitatea serviciilor educaţionale, finanţarea învăţământului superior şi dezvoltarea instituţiei parteneriatului. Modul incremental de reformare a sistemului poate fi utilizat în aspectele ce ţin de: elaborarea unei strategii de consolidare a imaginii sistemului de învăţământ superior în spaţiul intern şi extern²⁶, pregătirea treptată în privinţa mobilităţii academice interne şi externe, diversificarea cursurilor universitare şi a metodelor de predare.

Din alt punct de vedere, acceptarea implementării accelerate a reformelor va contribui la sforţarea capacităţilor interne şi aplicarea unor politici superficiale şi inconsecvente. Avantajul accelerării reformelor ar fi doar încadrarea temporală, dar nu se va putea realiza o politică coerentă, iar evaluările politicilor vor fi necorespunzătoare. Reieşind din acestea, va exista necesitatea creării unei linii mediane prin care să fie implicată din ce în ce mai mult societatea civilă.

5. 
   Etapa integraţionistă - ar trebui să reprezinte finalitatea procesului reformator în ceea ce priveşte europenizarea spaţiului social. Această etapă este una prin care dezideratele de integrare în structurile europene ar trebui să demonstreze primele rezultate adecvate ale politicilor iniţiate şi promovate în acest sens. Road map-ul parcurs va scoate în evidenţă punctele tari şi punctele slabe ale politicilor implementate. Desigur, finalitatea reformei reprezintă congruenţa totală a învăţământului superior autohton cu cel regional. Pentru anul 2010 se propune ca SEIS să funcţioneze la deplina sa capacitate.
   

Desigur, în acest context, societatea civilă capătă un rol esenţial, şi anume: mai întâi, va sprijini instituţiile de învăţământ în elaborarea şi promovarea strategiilor şi politicilor sectoriale pentru o integrare sustenabilă în structurile europene, apoi va sprijini procesul de instruirii calitative a noii generaţii de tineri profesionişti, compatibili cu cerinţele pieţei regionale de forţă de muncă. În subcapitolul următor voi prezenta o viziune ipotetică a societăţii civile asupra mediului univresitar autohton.

Consider că această ultimă etapă se poate încununa cu succes, dar până atunci, sistemul instituţiilor de învăţământ superior are obligaţia de a ieşi din „turnul de fildeş”, la care este foarte greu de ajuns şi să participe activ la crearea de valori, modele, mecanisme şi sisteme de reprezentare care să corespundă atât percepţiilor autohtone, cât şi celor regionale. Evitarea aplicării principiului „formelor fără fond” va acorda posibilitatea unei dezvoltări şi tehnologizări mult mai avansate, astfel se va putea obţine refluxul profesional şi creşterea economică a Republicii Moldova.

Prin urmare, din cele cinci etape succesive s-a putut observa schimbarea paradigmei de funcţionare a sistemului de învăţământ superior din Republica Moldova. Anume schimbarea de paradigmă a avut un rezultat fulminant asupra sistemului educaţional din Republica Moldova care, de la început, se afla într-o pronunţată derivă identitară. Pe de o parte, s-a observat crearea unei rezistenţe la schimbare, sistemul educaţional funcţionând pe baza propriei inerţii, pe de altă parte, sistemul educaţional a promovat schimbarea şi reformarea întregului sistem social. În Republica Moldova acest lucru a fost evident deoarece, pe lângă faptul că universităţile reprezentau nişe intelectuale, acestea formau şi generaţii tinere, a căror caracteristică generală este de a fi rebele faţă de opusul său generaţional, adică faţă de generaţiile vârstnice, conservatoare. Dar, se constată că sistemul instituţiilor de învăţământ superior nu a fost în stare să se impună ca o instituţie indispensabilă guvernării, care, la rândul său, se afla în proces de cristalizare, preferând să menţină controlul asupra acestuia. Diferenţa dintre sistemul politic precedent si cel actual se manifestă prin accesibilitatea tot mai mare de a beneficia de servicii educaţionale de nivel superior, participarea din ce în ce mai activă a universităţilor în viaţa cotidiană şi politică a statului, lărgirea domeniilor de specializare şi formare profesională, inclusiv creşterea numerică a instituţiilor prestatoare de asemenea servicii. Deci, faţă de socialismul clasic, în perioada de tranziţie apare piaţa serviciilor educaţionale care se cristalizează prin procedeul competiţiei şi competenţei. Dar acum, evaluând politicile respectivei perioade, se constată că nu s-a putut crea un mecanism de sincronizare între mediul guvernamental şi cel al învăţământului superior. Prin urmare, pattern-ul dependenţei faţă de mediul politic, în speţă cel guvernamental, s-a menţinut.

1.2.3. Provocările Procesului Bologna.

Ritmul galopant al procesului de reformare şi al demersurilor de aderare la prevederile Procesului Bologna, implicit cel de a face parte din Spaţiul European de Învăţământ Superior relevă, evident, implicarea mediului politic. Prin urmare, această implicare reprezintă un anumit deziderat politic prin care reforma sistemului educaţional este doar începutul unei ample serii de reforme care vizează atât nivelul social, cât şi cel economic. Desigur, fără implicarea mediului politic este imposibil de realizat cu adevărat reforma întregului sistem educaţional. Totuşi, într-un astfel de context contează nivelul de înţelegere şi de aplicare coerentă a prevederilor, iar mediul politic nu este în stare să realizeze asemenea deziderate fără sprijinul direct al întregului sistem educaţional şi al societăţii civile. Anume, în acest caz trebuie să existe o congruenţă între toate sferele socialului.

În chintesenţa sa, Procesul Bologna reprezintă un deziderat politic, care este susţinut, la nivelul întregului continent european, de două structuri instituţionale importante pentru tot ceea ce înseamnă unitatea politică, economică, socială şi culturală a spaţiului european: Comisia Europeană (ca structură în cadrul Uniunii Europene) şi Consiliul Europei²⁷. Un actor internaţional congruent, care a stat la baza conceperii acestor politici europene, este UNESCO, care a avut abilitatea de a susţine şi de a promova întregul proces de creare a SEIS. Astfel, sistemul instituţional al acestor două structuri nu doar sprijină politic şi financiar crearea Spaţiului European al Învăţământului Superior, dar instituie şi structuri interne speciale de monitorizare şi de formare (stagiere) abilitată.

Pentru Uniunea Europeană, Convenţia de la Lisabona²⁸ (1997), dar şi Strategia de la Lisabona (2000), reprezintă un punct de plecare în vederea promovării unei strategii de rezistenţă faţă de concurenţa care vine din partea Statelor Unite ale Americii şi, mai nou, a Chinei. În acest context, Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru Europa stipulează că „Acţiunea Uniunii vizează consolidarea bazelor sale ştiinţifice şi tehnologice, prin crearea unui spaţiu european de cercetare în care cercetătorii, cunoştinţele ştiinţifice, şi tehnologiile să circule liber prin favorizarea creşterii competitivităţii sale, inclusiv în industrie ...”²⁹. Iată de ce, Procesul Bologna devine o soluţie indispensabilă pentru Uniunea Europeană. Prin urmare, politicul, economicul, socialul şi culturalul au putut fi înglobate în road map-ul comunitar privind învăţământul superior şi cercetarea. Deci, se observă că premisele sunt puternic ancorate în capacitatea vechiului continent de a se menţine în acest fulminant ritm al globalizării. Una dintre cele mai noi ameninţări la adresa Convenţiei de la Lisabona o reprezintă dezvoltarea economică accelerată a Chinei, care în anul 2003 a investit 1,3% din PIB în cercetare - dezvoltare (R&D), pe când în cele 25 de state membre UE ponderea investiţiilor în R&D, în anul 2001, rămâne constantă, adică de 1,9% din PIB.³⁰

Este evident faptul că tendinţa atât a statelor membre ale Uniunii Europene, cât şi a statelor care au aderat la Procesul Bologna, ţin să standardizeze întregul spectru educaţional. Astfel, crearea unui Spaţiu European al Învăţământului Superior nu doar va aduce statelor europene un beneficiu economic, dar va contribui şi la dezvoltarea socială a întregului continent, extirpând principalele discrepanţe dintre sate, grupuri etnice şi comunităţi culturale. Prin urmare, Republica Moldova, ca stat est-european ex-sovietic aflat într-un îndelungat proces de consolidare democratică şi cristalizare economică, a acceptat să implementeze Procesul Bologna nu numai din considerentul enunţat anterior, ci şi din dorinţa ei de a face parte din Uniunea Europeană. Astfel, reformarea întregului sistem educaţional, acceptarea implementării unor noi mecanisme de guvernare în învăţământul superior, acceptarea instituţiei parteneriatului în procesul educaţional etc. reprezintă doar primii paşi din lunga cale pe care va trebui să o parcurgă.

Aderarea la Procesul Bologna este prima etapă dintr-un spectru larg de acţiuni, procese şi demersuri pe care atât guvernarea, cât şi societatea civilă, inclusiv şi mediul privat pentru profit, ar trebui să le întreprindă pentru o integrare mai sustenabilă în Uniunea Europeană. De aceea, politicul în acest demers are o pondere majoră faţă de necesităţile şi capacităţile socialului. În acest caz, atât sfera guvernamentală, cât şi cea non-guvernamentală au putut să identifice adevăratele probleme sociale şi să elaboreze / implementeze anumite soluţii.

Trecând peste faptul că integrarea europeană a Republicii Moldova reprezintă un deziderat mai degrabă politic decât social, stabilirea domeniilor prioritare care trebuiesc racordate la principiile şi normele europene reprezintă gradul de decisivitate şi de parcurgere anevoioasa a căii integraţioniste. Astfel, domeniul educaţional este unul din primele domenii în care se implementează o reformă tocmai în sens integratoriu. Deoarece educaţia reprezintă unul dintre pilonii de formare intelectuală a întregii societăţi, rolul instituţiilor de învăţământ superior este fundamental – pregătirea noilor generaţii de specialişti care să corespundă standardelor educaţionale din cadrul întregului spaţiu european, îndeosebi cu cel al statelor membre în UE. În acest context, rolul învăţământului superior din Republica Moldova este de a forma şi /sau de a adera la o serie de curente socio-politice şi economice, care s-ar concretiza prin democratizarea şi europenizarea acestui spaţiu ex-sovietic.

În argumentarea de mai sus am evidenţiat faptul că dezideratul integrării europene reprezintă unul dintre factorii care au catalizat implementarea reformelor în sistemul educaţional, dar aderarea la Procesul Bologna înseamnă identificarea continuă a problemelor, elaborarea şi implementarea de politici prin care aceste deficienţe să fie eliminate. În acest caz, întregul sistem instituţional al domeniului educaţional trebuie să îşi coreleze acţiunile şi să participe activ la identificarea problemelor sociale. De fapt, o problemă socială constă dintr-un amalgam de aspecte problematice care vizează mai multe domenii. Astfel, o problemă din sistemul învăţământului superior provoacă aspecte problematice în domeniile conexe sistemului educaţional şi nu numai. De exemplu, problema subfinanţării învăţământului superior poate fi explicată prin cuantumul redus de alocări financiare de la Bugetul de Stat pe motiv că acumularea bugetară din plata impozitelor şi taxelor este minimă, iar cadrul legislativ nu stimulează mediul economic să investească în programele de cercetare universitară. Deoarece mediul universitar din Republica Moldova reprezintă un nod de identificare şi elaborare de soluţii / politici, prin oferirea de alternative la problemele socio-economice autohtone, în unele domenii, mediul universitar chiar poate concura cu politicile oferite de guvernare. Dar aceasta depinde foarte mult de abilitatea acestora de a-şi promova „produsele”.

Deoarece mediul guvernamental priveşte mediul universitar doar ca pe o anexă la propriile sale deziderate naţionale, acesta împreună cu societatea civilă şi cu sectorul economic nu se pot dezvolta sustenabil. Prin urmare, nu se poate contribui la dezvoltarea societăţii, la depăşirea crizelor socio-economice şi la oferirea (garantarea) de bunăstare socială. Un alt impediment constă în ponderea redusă de concepere, producere şi promovare a produselor şi serviciilor de către instituţiile de învăţământ superior. De exemplu, serviciile de cercetare aproape că lipsesc din universităţi tocmai din cauza că acest tip de activităţi sunt prestate de o instituţie guvernamentală specializată, iar multiplicararea instituţiilor care ar oferi asemenea servicii ar reprezenta eliminarea monopolului şi distribuirea echitabilă a resurselor bugetare prevăzute în Bugetul de Stat la capitolul Ştiinţă, Cercetare şi Inovare. Pe lângă aceasta, o asemenea politică nu încurajează dezvoltarea continuă a sistemului care ar contribui la îmbunătăţirea activităţilor de cercetare şi de inovare. Este clar că o asemenea situaţie nu corespunde cu principiile Procesului Bologna, dar aceasta este starea de fapte în Republica Moldova, iar aderarea la principiile Procesului Bologna trebuie să provoace eliminarea unor astfel de dezacorduri.

Totuşi, nu se poate considera că Republica Moldova a aderat la Procesul Bologna numai din dorinţa de a realiza un obiectiv politic sau din cauza că aproape toate statele sud-est europene post socialiste, exceptând anumite state ex-sovietice, au aderat la edificarea spaţiului universitar european, înscriindu-se în trendul integratoriu continental. În ultimii ani, mai ales prin perspectivele mobilităţii europene, s-au observat anumite contraste între ceea ce reprezintă învăţământul superior vest - european şi ceea ce reprezintă învăţământul superior autohton. Mulţimea de probleme socio-economice şi imposibilitatea de a face faţă premiselor care sunt oferite de extinderea Uniunii Europene spre Estul European favorizează stagnarea. Prin urmare, motivarea socială este mai puţin importantă în raport cu obiectivele politice.

Un aspect negativ, foarte important din punctul meu de vedere, este că, în cazul Republicii Moldova, prevederile Procesului Bologna contrazic percepţia colectivă asupra sistemului de învăţământ superior şi concepţiile tradiţionalsit-conservatoare ale prestatorilor, pe de o parte şi a beneficiarilor de servicii educaţionale, pe de altă parte,³¹. Iată de ce, unele principii ale Procesului Bologna, enunţate şi actualizate în cadrul Conferinţelor Ministeriale (ultima desfăşurată la Bergen, la 19 -20 mai 2005), vor revoluţiona sistemul educaţional autohton care nu este pregătit pentru o realizare rapidă a schimbărilor. Sincretismul reformelor rezidă în aplicarea politicilor de la baza sistemului educaţional spre vârful său, iar în unele privinţe, acestea trebuiesc sincronizate între ele fără a se ţine seama de nivelul de studii (de exemplu: principiul mobilităţii elevilor, studenţilor şi a corpului didactic)³². Un alt aspect este corelarea programelor de studii pre-universitare şi universitare şi a planurilor de studii în aşa mod ca procesul de echivalare a studiilor să nu mai reprezinte un impediment în aspectul mobilităţii. Totuşi, într-o oarecare pondere, aceste două exemple au fost practicate şi înaintea aderării, dar cea mai mare provocare constă în redefinirea universităţii ca spaţiu antreprenorial care oferă un bun public. Înţelegerea corectă şi aplicarea anumitor obiective conexe acestui deziderat reprezintă unul dintre aspectele pe care va trebui să le respecte universităţile autohtone. Miza principală o va constitui dorinţa de a rămâne pe piaţa serviciilor educaţionale.

***

În esenţă, Procesul Bologna reprezintă o coroborare a tuturor iniţiativelor şi actelor legislative din domeniul educaţional, elaborate de statele membre. Unele dintre ele manifestă deschidere faţă de proces, altele din contra, manifestă tradiţionalism, încercând să prevină alterarea succeselor şi poziţiilor obţinute.³³ Pentru Republica Moldova tradiţionalismul reprezintă, în anumite cazuri, un impediment care se poate manifesta mai curând prin următoarele aspecte:

• 
  Impactul social refractar asupra schimbării;
  
• 
  Considerentul superiorităţii infailibile a cadrului didactic;
  
• 
  Teama accentuată de un posibil eşec;
  
• 
  Comunicarea inadecvată şi nesigură;
  
• 
  Lipsa viziunilor şi a încrederii în propriile capacităţi;
  
• 
  Acceptarea centralismului democratic;
  
• 
  Atenuarea şi, în unele cazuri, repudierea valorilor autohtone.
  

Pe de altă parte, la nivelul instituţional pot fi observate următoarele tipuri de aspecte tradiţionaliste:

• 
  Complexitatea şi inerţia sistemului care se propune a fi reformat;
  
• 
  Aplicarea principiul dominării totale prin practicile dependenţei financiare³⁴;
  
• 
  Negarea soluţiilor venite din exteriorul mediului universitar;
  
• 
  Lipsa unei pieţe libere şi transparente a forţei de muncă;
  
• 
  Evitarea şi anihilarea concurenţei pe piaţa educaţională;
  
• 
  Limitarea structurilor societăţii civile de a participa la actul educaţional.
  

În concluzia acestui vast subcapitol trebuie să evidenţiez că, chiar dacă aderarea la Procesul Bologna s-a efectuat din convenienţe politice, acesta va putea fi aplicat prin implicarea socială atât a beneficiarilor actului educaţional, cât şi a întregului spectru privat, inclusiv a societăţii civile. Răspunsul la întrebarea din titlul acestui subcapitol este că, pentru Republica Moldova, Procesul Bologna reprezintă atât un imperativ politic cât şi o incontestabilă necesitate socială.