Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Antiohiei, iar din 1934 a devenit autocefală, având în frunte un catolico, în prezent are peste 2.000.000 de credincioşi, 15 episcopi, peste 120' de parohii, 800 preoţi.

— În India de Sud, insula Ceylon (Sri Lanka) în Malaezia – 6 mânăstiri şi un Seminar teologic.

5. Biserica armeană. După cum se ştie, Biserica armeană, în sino dele de la Valarşapat (491) şi Dovin (506 şi 554), a respins hotărârea şi nodului din Calcedon din 451. De-a lungul istoriei, Biserica armean a încercat în mai multe rânduri să se unească cu Biserica ortodoxă. Bi serica armeană, numită şi Biserica armeană gregoriană, are în prezen peste 5.000.000 de credincioşi, grupaţi în două catolicosate: Ecimiadzin în Republica Armenia, şi catolicosatul din Cilicia şi Liban, cu reşedinţ.

La Sis (Turcia). Din punct de vedere jurisdicţional, cele două catolicosafr sunt independente, dar stau în comuniune bisericească.

Catolicosatul de Ecimiadzin are sub jurisdicţia sa peste 4.000.00 de credincioşi, majoritatea în Republica Armenia şi restul în diferiţi ţari din Europa şî America. El are trei patriarhale, unul la Constanţi nopol, altul la Ierusalim şi altul în America.

Catolicosatul din Cilicia şi Liban are sub jurisdicţia sa peste 500.00 de credincioşi.

O Biserică separată de Ortodoxie după Sinodul III ecumenic de 1 Efes din 431 este Biserica nestoriană sau asiriană. Ea numără în pre zent 200.000 de credincioşi, răspândiţi în Irak, Iran (Persia), India ş America. Întrucât ea s-a separat de Ortodoxie înainte de Sinodul I” ecumenic de la Calcedon, din 451, nu se numeşte necalcedoniană.

De-a lungul secolelor s-au încercat unele apropieri între Ortodoxii şi Bisericile vechi-orientale, dar ele n-au dus la unirea dorită cu Bi serica ortodoxă.

Conferinţa I-a panortodoxă de la Rhodos, dintre 24 septembrie Ş 1 octombrie 1961, a hotărât „cultivarea relaţiilor prieteneşti pentr restabilirea unităţii cu ele”. Această hotărâre şi-a însuşit-o şi conferinţi a IlI-a de la Rhodos, din 1-15 noiembrie 1964. De asemenea, condu cătorii Bisericilor vechi-orientale, întruniţi la Addis-Abeba în 1965, au hotărât să se stabilească relaţii mai strânse cu Bisericile ortodoxe. Aceste: -elaţii prieteneşti s-au concretizat prin schimburi de vizite între înalţii erarhi, prin contacte teologice, prin conlucrarea la adunările ecumenice se teren dogmatic şi practic, prin vizitele reciproce de profesori şi studenţi.

Pentru o mai bună cunoaştere a diferenţelor dogmatice dintre cele iouă Biserici s-a organizat apoi o conferinţă neoficială la Aarhus (Da-iemarca), între 11-15 august 1964, în colaborare cu gruparea pentru Credinţă şi Organizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La aceasta iu participat teologii Bisericilor ortodoxe şi ai Bisericilor vechi-orien-ale, iar aceştia au ajuns la concluzia că între cele două familii de Bi-erici, în problema hristologică, sunt deosebiri mai degrabă de termeni, 'ecât de doctrină. Este deci posibilă găsirea unei formule de credinţă are să satisfacă cele două Biserici, întrucât ambele Biserici mărturisesc a Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

O nouă întrunire neoficială între opt teologi ortodocşi, aparţinând iferitelor Biserici ortodoxe, şi şapte teologi necalcedonieni, aparţinând isericilor vechi-orientale, a avut loc între 25-29 iulie 1967 la Bristol, i Anglia, în care s-a discutat: Raportul celor două voinţe în Hristos. Onsultaţia a ajuns la concluzia că Biserica Ortodoxă şi Bisericile vechiientale învaţă de comun acord că în Iisus Hristos se află două voinţe, ia dumnezeiască şi alta omenească.

A IV-a conferinţă interortodoxă de la Chambesy – Geneva, din -16 iunie 1968, a hotărât să se instituie o Comisie interortodoxă pen-J dialogul cu Bisericile vechi-orientale.

A treia sesiune de convorbiri neoficiale între ortodocşi şi vechi-ientali a avut loc între 16 şi 21 august 1970 în mânăstirea „Le Ce-cle” din Geneva. La această întâlnire s-a discutat tema: Deosebirea %tre „oros” şi canon şi însemnătatea ei pentru primirea Sinodului din Icedon, precum şi alte referate cu privire la deosebirile dintre or-iocşi şi necalcedonieni.

Declaraţia finală, adresată tuturor Bisericilor din cele două familii, arinde trei părţi şi anume:

1) Reafirmarea înţelegerii hristologice de la Aarhus (1964) şi Bris-(1967), care are ca temei existenţa unei hristologii comune, cu toate se foloseşte o terminologie deosebită pentru lămurirea acestei învă-J. Ri. De ambele părţi se mărturiseşte că Iisus Hristos, care este de-o '<ţă cu Tatăl, după dumnezeire, este consubstanţial cu noi după uma-îte, prin întrupare; iar cele două firi sunt unite într-o singură ipostasă logosului dumnezeiesc în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit îedespărţit; voinţa sau lucrarea omenească a lui Hristos, la întrupare, sunt nici absorbite, nici anulate de voinţa şi lucrarea Sa dumne-iscă, nici nu se opun una alteia, ci sunt unite împreună, într-un acord îvârşit, fără împărţire şi fără amestecare.

2) Unele deosebiri referitoare la formularea şi sensul Tradiţiei le gate de următoarele probleme: a) Sensul şi locul Sinoadelor în viaţa Bisericii. Se ştie că Bisericile vechi-orientale acceptă numai primele trei Sinoade ecumenice: Sino dul I ecumenic de la Niceea din 325; Sinodul II ecumenic, de la Constantinopol din 381; şi Sinodul III ecumenic de la Efes din 431, în timp ce Biserica ortodoxă admite şapte Sinoade ecumenice, adică, pe

Ungă cele trei, Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451; Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553; Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680-681; şi Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787.

B) Anatematizări şi proclamări ca Sfinţi ale unor dascăli veneraţi în

Biserica ortodoxă, dar anatematizaţi de Bisericile vechi-orientale şi în vers, cum e cazul cu papa Leon I cel Mare (440-461), patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451) şi patriarhul Sever al Antiohiei (512-518;

— F 538).

C) Chestiuni juridice în relaţie cu manifestarea unităţii Bisericii la nivel local, regional şi mondial. Jurisdicţia nu trebuie privită numai ca o problemă pur administrativă, ci în unele aspecte ea se referă la sub stanţa însăşi a eclesiologiei.

3) Spre o nouă „formulă de împăcarea. Delegaţii celor două familii de Biserici au cerut să se numească o comisie mixtă spre a examina punctele dogmatice care au despărţit Bisericile în trecut şi să se redac teze o formulă de înţelegere pe baza căreia ele să poată să se unească într-o Euharistie comună. O asemenea formulă de reconciliere ar putea folosi formula Sfântului Chirii al Alexandriei: [ua cpoat? Xou SeoS-Ao^oo osaapx&jisvT) = O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul şi expresiile folosite în formula de împăcare din 12 aprilie 433 dintre

Sfântul Chirii al Alexandriei şi episcopul Ioan al Antiohiei (vezi: în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII (1970), nr. 7-8, p. 683-687).

A patra consultaţie neoficială dintre teologii ortodocşi şi vechi-orientali a avut loc la Addis-Abeba, între 15-23 ianuarie 1971, cu privire la ridicarea reciprocă a anatemelor date de fiecare dintre cele două familii de Biserici. Dar ea nu se va putea realiza.

— Au afirmat pe bună dreptate participanţii la acest colocviu – decât numai după ce se va adopta o definiţie hristologică comună de către cele două părţi, pentru a se ajunge mai întâi la unitatea credinţei între ele. Până atunci este de dorit ca fiecare dintre diferitele Biserici locale ortodoxe şi necalcedoni-ene să procedeze la lăsarea în desuetudine a acelor ana4„-'„!

— În privinţa celor patru Sinoade ecumenice care au urmat primelor trei recunoscute de Bisericile vechi-orientale, teologi' necalcedonieni s-au exprimat că aceste Biserici sunt dispuse să recunoască definiţiile dogmatice ale acestor Sinoade, dar nu pe baza respectivelor Sinoade ecumenice, ci pentru faptul că conţinutul lor dogmatic se află implicit cuprins în hotărârile dogmatice ale primelor trei Sinoade ecumenice („Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIX (1971), nr. 9-10, p. 982-988).

Comisia interortodoxă pentru dialogul cu Bisericile vechi-orientale, instituită de Bisericile ortodoxe surori, potrivt hotărârii luate de a 4-a conferinţă panortodoxă de la Chambesy-Geneva din 15 iunie 1968, 36 – Istoria Bisericească Universală Voi. II s-a întrunit în prima ei sesiune la Addis-Abeba, între 18-28 august 1971, pentru pregătirea în detaliu a dialogului teologic dintre Ortodoxie şi Bisericile vechi-orientale.

Comisia interortodoxâ a constatat că poziţiile comune ale concordanţei dintre cele două familii de Biserici sunt multe şi anume: în învăţătura despre tradiţie, despre cult, viaţa spirituală, succesiunea apostolică, Sfintele Taine, evlavie, a doua venire a lui Hristos, viaţa monahală, cinstirea Sfinţilor, a moaştelor şi icoanelor şi păstrarea multor obiceiuri şi datini vechi. Toate acestea constituie o moştenire comună şi un tezaur creştin preţios care poate facilita unirea celor două familii de Biserici.

Sfântul Ioan Damaschin (f 749) spune despre creştinii care aparţin vechilor Biserici orientale că „numai din pretextul Sinodului din Cal-; edon (451) s-au rupt de Biserică, dar în toate celelalte privinţe sunt irtodocşi” (Despre erezii, 83, P. G., XCIV, col. 741).

Conferinţa afirmă că unirea ce se va realiza pe etape între Biseri-ile ortodoxe şi Bisericile vechi-orientale nu va atinge drepturile ju-isdicţionale ale Bisericilor locale existente, deoarece prin aceasfa nu se rmăreşte câtuşi de puţin absorbirea unora de către altele dintre Bise-Idle existente în aceeaşi regiune („Biserica Ortodoxă Română”, XXXIX (1971), nr. 9-10, p. 989-991).

A doua întrunire a Comisiei teologice interortodoxe s-a desfăşurat tre 9-13 ianuarie 1975 la Addis-Abeba. Comisiunea interortodoxâ întru pregătirea dialogului teologic cu Bisericile vechi-orientale s-a trunit între 7-11 februarie 1979 la Chambesy-Geneva, sub preşedin-! Mitropolitului Hrisostom al Mirelor, şi a decis să se propună Biseri-or vechi-orientale începerea dialogului teologic oficial („Service de esse et d'Information”, 1979, no. 35, fevrier, p. 2).

Dialogul teologic oficial între Bisericile ortodoxe şi Bisericile vechi-entale s-a ţinut între 10-15 decembrie 1985 la Chambesy-Geneva, de s-a întrunit Comisia mixtă a celor două familii de Biserici. S-a ut de acord ca la a doua sesiune a dialogului oficial care va avea loc 1987 să se discute tema generală: Spre o hristologie comună, studia-în următoarele patru subteme: 1. Probleme de terminologie; 2. For-lări sinodale în hristologie; 3. Factori istorici; 4. Interpretarea dog-hristologice astăzi. Dialogul oficial între cele două Biserici continuă.

2. Dialogul Bisericii ortodoxe cu Biserica romano-catolică

Se ştie că Biserica ortodoxă a Răsăritului a format împreună cu rica romano-catolică, pânâ la regretabila schismă din 16 iulie 1054, igură Biserică universală.

După schisma din 1054 s-au făcut diferite încercări de unire între două Biserici, îndeosebi în conciliul unionist de la Lyon, din 1274, în conciliul unionist de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, fără

1 poată ajunge la reconcilierea şi unirea lor. Această situaţie de încordare şi neîncredere s-a menţinut între cele două Biserici până du] primul război mondial (1914-1918). De la această dată, cercurile Val canului, în frunte cu papa, şi-au schimbat întrucâtva orientarea faţă < Biserica ortodoxă, adoptând o atitudine mai moderată şi uneori chii binevoitoare.

Problema relaţiilor de înţelegere şi colaborare între Biserica ort doxă şi Biserica romano-catolică s-a pus, după cel de-al doilea răzt mondial (1939-1945), în conferinţele panortodoxe de la Rhodos. Prir Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, întrunită între 24 septembrie 1 octombrie 1961, luând în consideraţie relaţiile actuale ale Biseric ortodoxe cu Biserica romano-catolică a hotărât în decizia finală „cult varea de raporturi în spiritul dragostei lui Hristos” cu Biserica rom; no-catolică.

În timpul lucrărilor primei sesiuni a Conciliului II Vatican, cai s-au desfăşurat între 11 octombrie şi 7 decembrie 1962, sub papa Ioa al XXIII-lea (1958-1963), în repetate ocazii episcopii romano-catolii şi-au manifestat simţămintele de prietenie şi preţuire faţă de Biserici^ ortodoxe. S-a sperat ca atmosfera aceasta să continue şi la sesiunea doua a Conciliului II Vatican, care a durat de la 29 septembrie până 4 decembrie 1963, sub preşedinţia papei Paul VI.

De aceea, a doua Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, care a avu Joc între 26-29 septembrie 1963, ţinând seama de faptul că în prim] sesiune a Conciliului II Vatican s-a manifestat cu tărie dorinţa majori] taţii episcopatului catolic de a respinge puterea absolută a primatuh papal, prin autoritatea colegiului episcopal, a hotărât în principiu iniţierea unui dialog teologic pe picior de egalitate între Biserica ortodoxl şi Biserica romano-catolică.

Speranţele ameliorării relaţiilor Bisericii ortodoxe cu Biserica ro mano-catolică au crescut mai ales după întâlnirea de la Ierusalim, în tre 4-6 ianuarie 1964, dintre patriarhul ecumenic Atenagora şi pap; Paul VI.

Insă, în timpul dezbaterilor sesiunii a treia a Conciliului II Vatican dintre 14 septembrie-21 noiembrie 1964, şi a sesiunii a patra, dintra

14 septembrie – 8 decembrie 1965, s-a observat că papa Paul al Vl-lea a subordonat colegialitatea episcopală autorităţii primatului papal.

Aceasta a fost proclamată de papa Paul VI mai întâi prin enciclica Ecclesiam suam, promulgată la 6 august 1964, apoi prin hotărârea Conci liului II Vatican din 25 noiembrie 1964, prin care s-a accentuat prima tul şi infailibilitatea papală, papa subordonându-şi chiar şi colegiul epis copal, ceea ce nu se întâmplase la Conciliul I Vatican din 1870. I

Colegiul sau corpul episcopal„ – se subliniază în hotărârea aceeaj – „nu are autoritate decât numai împreună cu pontiful roman, succe-sorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămâne întreagă asupra] tuturor, fie păstori, fie credincioşi”.

Că cercurile Vaticanului, în frunte cu papa Paul VI, nu au înţeles ecumenismul şi unirea Bisericilor decât ca o subordonare a acestora autorităţii supreme a pontifului roman, o arată lămurit Decretum de Oe-cumenismo (Decretul despre Ecumenism) şi Decretum de Eclesiis Orientalibus Catholicis (Decretul despre Bisericile orientale catolice) – e vorba de Bisericile unite cu Roma – ambele promulgate la 21 octombrie 1964, în care uniatismul este dat ca model pentru situaţia pe care ar avea-o Bisericile ortodoxe în eventuala lor „unire ecumenică” cu Catolicismul.

Ţinând seama de toate acestea, Conferinţa a treia panortodoxă de la Khodos, întrunită între 1-14 noiembrie 1964, a revenit asupra începerii imediate a dialogului teologic dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică, scoţând în relief că pentru un început rodnic al unui dialog teologic real este necesară pregătirea trebuitoare şi crearea de condiţii corespunzătoare.

O ameliorare a raporturilor dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică s-a realizat întrucâtva prin declaraţia comună de ridicare a anatemelor din 16-20 iulie 1054, în urma înţelegerii dintre patriarhul Athenagora I al Constantinopolului (1949-1972) şi papa Paul VI (1963-1978), care a fost citită concomitent, la închiderea Conciliului II Vatican, în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala „Sfântul Petru” din Roma şi în catedrala „Sfântul Gheorghe” a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.

Cei doi înalţi ierarhi au subliniat în această declaraţie „că sunt conştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă nu poate fi de ajuns să pună capăt diferenţelor vechi sau recente, care subzistă între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă, şi care vor fi depăşite prin lucrarea Sfântului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor istorice, precum şi printr-o voinţă activă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comună a credinţei şi cerinţelor ei”.

Poziţia Bisericii ortodoxe faţă de Biserica romano-catolică a fost 2Ât se poate de clar lămurită în ş, edinţa solemnă comună din 19 octom-Drie 1967 a Sfântului Sinod român şi a Sfântului Sinod al Patriarhiei Scumenice, în frunte cu patriarhul Atenagora, atunci în vizită în Româna, când s-a dat o declaraţie comună în care se subliniază că Biserica omano-catolică trebuie să treacă la o atitudine cu adevărat ecumenică i să înceteze a se considera centru al năzuinţelor ecumenice contempo-ane…

„Ca să poată începe tratative de unire cu Biserica ortodoxă, Bise-

: ca romano-catolică trebuie să anuleze constituţia De Ecclesia şi enciica Ecclesiam Suam, în care papa Paul VI a fixat condiţiile dialogului, să se retragă decretul De Oecumenismo şi Decretul asupra Bisericir orientale catolice, în care dialogul cu celelalte Biserici este considet ca un mijloc de lămurire a „fraţilor despărţiţi” asupra adevărurilor

; credinţă ale Bisericii romano-catolice… Când noul organ creat de Birica romano-catolică, Sinodul episcopilor, va trece din stadiul de orn consultativ în cel de organ deliberativ, şi împreună cu papa va deni organul conducător, acesta va putea anula stările inaccesibile creapână în prezent şi va putea fixa noi condiţii acceptabile pentru un diig teologic, reriunţând la uniatism ca mijloc de unire cu ortodocşii şi ntorcând ortodocşilor, acolo unde este cazul, oile răpite. Până atunci…

Isiderăm posibil un dialog al slujirii, un dialog ecumenic” (Biserica

: odoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 9-10, p. 894-895).

Totuşi, din dorinţa de a se cultiva raporturi frăţeşti în spiritul gostei lui Hristos, patriarhul Atenagora a dispus în Conferinţa Cor panortodoxe de la Chambesy-Geneva, din 20-28 august 1968, să! Numească o comisie ortodoxă pentru a începe dialogul cu Biserica] mano-catolică.

Întrucât papa Paul VI, prin declaraţia Mysterium Ecclesiae, dir iulie 1973, a reactualizat vechile pretenţii romano-catolice după papa deţine autoritatea supremă jurisdicţională în întreaga Biserici că unitatea credinţei se va realiza numai prin întoarcerea tuturor catolicilor ortodocşi şi protestanţi în sânul Bisericii catolice, Patriai1 ecumenic Dimitrios I a făcut în ziua de 30 noiembrie 1973 o declars în timpul vizitei unei delegaţii romano-catolice, condusă de, cardin^

J. Willebrands, preşedintele Secretariatului Vaticanului pentru units creştinilor, în care a combătut pretenţiile papale, subliniind că ^

Roviei nu este altceva decât o Biserică locală, ca toate celelalte, şi unica Biserică, Biserica prin excelenţă („Ortodoxia”, XXII (1974), nr -3, p. 157-163). Pentru începerea dialogului teologic cu Biserica mano-catolicâ, Patriarhul ecumenic Dimitrios I a creat o Comisie par todoxă în ianuarie 1976.

Relaţiile frăţeşti dintre Bisericile ortodoxe şi Biserica romano-tolică continuă prin scrisorile irenice şi prin diferite vizite ale uil ierarhi ai celor două Biserici. La 14 decembrie 1975 s-a creat simultj în Capela Sixtină din Roma şi în biserica „Sfântul Gheorghe” din nar, câte o Comisie teologică tehnică, una din partea Bisericii romar catolice şi alta din partea Bisericii ortodoxe, pentru pregătirea dialog lui teologic dintre cele două Biserici. Relaţiile frăţeşti dintre cele do| mari Biserici creştine continuă să se dezvolte satisfăcător. Comisia te logică tehnică interortodoxă s-a întrunit în prima ei sesiune la Chai] besy-Geneva, între 21-25 iunie 1977, apoi în a doua sesiune, între -18 noiembrie 1977. Comisia catolică, numită de papa Paul al VI-lj la 15 martie 1976, şi-a ţinut prima reuniune plenară între 11-14 octor brie 1976 la Roma. S-a hotărât, de către ambele comisii, înfiinţar^ unui Grup mixt de coordonare.

Intre 27 martie-1 aprilie 1978 s-a întrunit la Roma prima sesiur a grupului mixt de coordonare, desemnat de cele două comisii tehnid teologice, ortodoxă şi romano-catolică, pentru a discuta întocmirea umj plan comun pentru începerea dialogului teologic între cele două ^ rici („Biserica Ortodoxă Română”, XCVI (1978), nr. 7-8, p. 7101 „Episkepsis”, 10 (1979), no. 203, 1 fevr., p. 2-4).

Între 25-27 iunie 1978 s-a întrunit la Chambesy-Geneva a treij reuniune a Comisiei tehnice interortodoxe pentru pregătirea dialoguli teologic cu Biserica romano-catolică („R. O. C. News”, VIII (1978), nr1 2. P. 67).

La 6 august 1978, papa Paul al Vl-lea a încetat din viaţă. Succese rul său, papa Ioan Paul I (3 sept. – 29 sept. 1978) a păstorit foarte puj ţin, numai 27 de zile, îneât n-a avut timpul necesar să se ocupe de di-J aâogul teologic cu Biserica ortodoxă.

După moartea neaşteptată a papei loan Paul I, conclavul cardinalilor, în număr de 111, a ales Papă, în ziua de 16 octombrie 1978, pe. Arhiepiscopul polon al Krakoviei, Karol Wojtyla, care a primit numele de loan Paul II, fiind întronizat solemn la 22 octombrie 1978.

Alegerea Papei loan Paul al II-lea a bucurat nespus de mult pe credincioşii polonezi, în majoritate romano-catolici, fiind primul papă de origine poloneză, care păstoreşte pe vechiul şi venerabilul Scaun al Romei. Noul Papă cunoaşte foarte bine Biserica ortodoxă şi problemele ei, având în vedere că în Polonia se află un important număr de credincioşi ortodocşi, peste un milion, iar faptul că a păstorit înainte de a fi ales Papă, ca Arhiepiscop romano-catolic de Krakovia, în Polonia, i-a înlesnit posibilitatea cunoaşterii Bisericii ortodoxe.

Intre primele preocupări ale Papei loan Paul al II-lea a fost să facă o vizită oficială Patriarhiei Ecumenice. Astfel, la un an după instalarea sa pe Scaunul Romei a făcut o vizită oficială la Ankara şi la Constan-tinopol, între 28-30 noiembrie 1979. Declaraţiile sale referitoare la dialogul teologic ortodoxo-romano-catolic, făcute în ziua de 30 noiembrie 1979, în catedrala „Sfântul Gheorghe” a Patriarhiei Ecumenice, la sfâr-şitul Sfintei Liturghii oficiate „de un sobor în frunte cu Patriarhul ecumenic Dimitrios I, cu prilejul sărbătoririi Sfântului Apostol Andrei, sunt dintre cele mai interesante.

Iată unele dintre declaraţiile Papei loan Paul al II-lea: „Vizita aceasta, la primul Scaun al Bisericii ortodoxe, arată clar voinţa întregii Biserici catolice de a merge înainte pe drumul către unitatea tuturor şi, de asemenea, convingerea sa că restabilirea deplinei comuniuni cu Biserica ortodoxă este o etapă fundamentală a progresului decisiv al întregii mişcări ecumenice. Pe plan concret, vizita de azi irată, de asemenea, importanţa dialogului teologic, care începe azi cu biserica ortodoxă. Cu realism şi înţelepciune, potrivit dorinţei Scaunu-ui apostolic al Romei şi, de asemenea, dorinţelor Conferinţelor panor-odoxe, s-a hotărât reînnoirea relaţiilor şi contactelor dintre Biserica omano-catolică şi Biserica ortodoxă, care să promoveze apropierea şi rearea atmosferei necesare unui rodnic dialog teologic. Trebuie să re-îcem contextul înainte de a reface împreună textele. Această perioa-ă a fost pe drept cuvânt numită dialogul dragostei. Acest dialog a per-lis luarea la cunoştinţă a profundei comuniuni care ne uneşte deja şi ce sâ ne putem servi şi trata ca Biserici surori”.

La rândul său, Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Dimitrios I a îtat, între altele, în discursul sau, că: „Noi intrăm într-o fază nouă co-fraternităţii noastre, o fază serioasă şi importantă, al cărei rezultat influenţa întregul nostru mers spre scopul vizat, adică unitatea”.

„Moi intrăm în faza dialogului teologic oficial între cele două Bi~ -ici – romano-catolică şi ortodoxă după ce am pregătit terenul prin tlogul dragostei, prin eforturi reciproce, ' dar şi prin manifestări şi e ecleziastice”.

Patriarhul ecumenic a anunţat apoi că cele două Biserici au desem-: oficial două comisii teologice, care, sub forma unei Comisii teologice mixte şi pe baza unei ordini de zi pregătită şi aprobată de două Biserici pentru o primă fază, să înceapă dialogul teologic.

În Declaraţia comună, dată în ziua de 30 noiembrie 1979, la şi tul viziiei Papei Ioan Paul al II-lea la Patriarhia din Constantin* cu privire la dialogul teologic se precizează următoarele: „Acest di teologic are ca scop >nu numai pentru restabilirea deplinei muniuni între Bisericile-surori catolică şi ortodoxă, ci şi contribuţii dialogurile multiple care se vor desfăşura în lumea creştină în caut unităţii sale. Dialogul dragostei (Ioan 13, 34), înrădăcinat într-o ere cioşie desăvârşită faţă de unicul Domn Iisus Hristos şi faţă de vc Sa, faţă de Biserica Sa (Ioan 17, 21), a deschis calea unei mai bunel ţelegeri a poziţiilor teologice reciproce şi, de aici, a noilor elanuri] lucrării teologice şi a unei noi atitudini faţă de trecutul comun al ricilor noastre… Dorim ca progresele în unitate să deschidă noi pos lităţi de dialog şi de colaborare cu credincioşii altor religii şi cu oamenii de bunăvoinţă, pentru ca dragostea şi fraternitatea, să îndej| teze ura şi protivnicia dintre oameni. Noi sperăm să contribuim as la statornicirea unei adevărate păci în lume…” (L'Osservatore R^ nr. 49 (1954), din 4 decembrie 1979; „Ortodoxia”, XXXII (1980), nr p. 402-405; „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 1-2] 64-66).