Istoria Romei

Eugen Cizek
o dublă trădare, faţă de Biserică şi faţă de Imperiu. Ereticul este un duşman, un păgân camuflat. Unul dintre atuurile foarte importante ale creştinismului rezida în eficienta structurare a comunităţilor care îi aparţineau. Această temeinică organizare a fost perfecţionată în secolele al IV-lea şi al V-lea d.C, în pofida disensiunilor teologice şi dificultăţilor întâmpinate de statul roman. •

Vitalitatea religiei creştine se exprima în riturile ei, în liturghie, ca şi în eforturile teologilor de a lupta împotriva ereziilor, în aprofundarea dogmei Sfintei Treimi. Dar şi în rapida difuzare a monahismului şi a anahorezei. Ţara clasică a anahorezei a fost Egiptul. Călugării şi anahoreţii, în marea lor majoritate, au militat pentru dogma niceeanâ. Părintele anahorezei a fost Sfântul Anton, născut prin 255-256 d.C., la origine jaran egiptean aproape analfabet, retras în deşert ca ermit izolat, în timpul persecuţiilor. Ulterior el a continuat să practice asceza şi trăirile interioare intgft-se. în jurul său, până la moarte, survenită în 356, s-au adunat mulţi anahoreţi, trăitori în ■"deşert ori în delta Nilului, unde vieţuiau în colibe. Pe lângă anahoreţi şi anahoreză, s-a dezvoltat un monahism militant, făurit de Sfântul Pachomie, care a organizat iniţial în Egipt primele mănăstiri ale cenobiţilor, adică ale celor ce trăiau în comun şi se întreţineau din munca lor manuală. Erau săraci, analfabeţi, dar foarte preocupaţi de viaţa Bisericii. Sfinţii Eustaţiu şi Vasile au organizat alte mănăstiri hărăzite exerciţiilor spirituale (mai ales în Asia Mică). Mănăstirile au proliferat în Siria şi în întreg Orientul. Un ecou deosebit l-a avut biografia exaltantă a Sfântului Anton, alcătuită de Athanasios, în jurul anului 360. Monahii străbăteau satele, unde răspândeau Dreapta Credinţa. Desigur, au existat şi abuzuri, care au prilejuit reacţia violentă a lui Libanios, mâniat împotriva „oamenilor în haine negre, care mâncau precum elefanţii" şi distrugeau templele, locaşurile păgâne de cult (30, 31, 47-48). Monahismul, asceza s-au difuzat şi în Occident, chiar dacă în forme mai moderate. Cu toate că, astfel cum reliefează Rene Martin, teologia răsăriteană a fost mai ponderată, mai suplă, decât cea occidentală, mai intransigentă, mai rigoristă. Viaţa monastică şi anahoreză au fost difuzate iniţial în Occident de Athanasios, în timpul exilului lui.

Un rol deosebit l-a jucat Sfântul Ieronim, sosit la Roma din deşertul sirian, pentru a-l sprijini pe energicul papă Damasius. Hieronymus a propovăduit la Roma ascetismul şi a întemeiat cenacluri religioase, sub diriguirea sa directă. Aceste cenacluri au fost frecventate de femei aristocrate văduve şi de fecioare. în 385 d.C, Sfântul Ieronim a părăsit Roma, împreună cu anumiţi discipoli. împreună cu Paula, el a creat la Bethleem prima mănăstire latină din Palestina. Ambrosius şi Augustin au întemeiat numeroase mănăstiri şi aşezăminte creştine în Occident şi în Africa romană. Acţiunea lui Augustin, care se deplasa fără încetare pe teritoriul african, a exercitat un impact decisiv. Aici, ca şi în Occident, monahii au contribuit masiv la convertirea sătenilor. Evanghelizarea satelor Galliilor datorează enorm Sfântului Martinus, soldat pannonian la origine, care s-a instalat în Gallii în 328. A practicat caritatea şi a trăit ca ermit. în 361, Martinus a înfiinţat prima abaţie din Occidentul latin. Scrierea lui Sulpicius Severus „Viaţa lui Martin", Vita Martini, va deveni un best-seller al Occidentului. în orice caz Martinus a propovăduit peste tot în centrul Galliilor. Satele s-au înclinat în faţa zelului, pasiunii lui militante. Idolii au fost distruşi şi locaşuri de cult păgân au devenit aşezăminte creştine. Desigur, monahismul îndeobşte nu era încă minuţios structurat. Peter Brown subliniază că anahoreză generase modelul pustnicului, omului „singuratic", care exercită o influenţă religioasă, morală şi spirituală notabilă. Admiratorii anahoreţilor şi călugărilor sunt convinşi că ei recuperaseră gloria lui Adam, că peisajul asocial al deşertului funcţiona

Dominatul şi Căderea

ca o transpunere actualizată a raiului, în care vieţuiseră primii oameni. Pe de altă parte, paradigma monastică aspira să răpească oraşului antic întâietatea, izolarea lui strălucită. Orăşenii merg adesea în grup să ceară îndrumare şi binecuvântare monahilor şi ermiţilor sfinţi, care locuiesc în împrejurimile centrelor urbane ori chiar departe de ele. împreună cu ţăranii analfabeţi şi săraci, monahii configurează o nouă categorie nu numai socială, ci şi existenţială, am spune aproape ontologică, independentă de vechiul mediu socio-geografic şi dependentă numai de mizericordia divină.

Creştinizarea a necesitat un proces lent, sinuos, ilustrat de ultima carte, cea a şaisprezecea, din Codul Theodosian. încă de la Constantin, dreptul familial, morala sexuală, moravurile au suferit mutaţii relevante. S-au limitat divorţurile, celibatul a fost reabilitat. S-a luptat împotriva expunerii şi vânzării copiilor nou născuţi. Au fost reprimate adulterul, raptul, concubinajul. Pedepsele nu a fost totuşi îmblânzite, iar sclavia nu a fost reprobată. Cu toate acestea-fîu emers măsuri umanitare, ca interzicerea separării familiilor de sclavi de pe domeniile imperiale, când acestea erau vândute. întemniţaţii au fost protejaţi împotriva brutalităţii paznicilor; criminalii nu au mai fost marcaţi pe frunte, ca să nu fie întinată imaginea lui Dumnezeu. încă de la Constantin s-a dezvoltat, cum am remarcat mai sus, justiţia episcopală. Orice proces angajat în faţa unui judecător laic putea fi transferat înaintea tribunalului episcopal. Mărturia Injustiţie a unui episcop le suprimă pe toate celelalte. Fericitul Augustin era copleşit la Hippona de „audierea (judiciară) episcopală", episcopalis audientia. Recunoaşterea jurisdicţiei civice a episcopilor îndepărta pledoariile de tribunalele statului. Dreptul de azil conferit locaşurilor religioase creştine putea opri funcţionarea justiţiei imberiale. în sfârşit, scutirea clericilor de a compărea în faţa tribunalelor de stat poziţiona societatea eclesiasticâ deasupra dreptului comun. Am reliefat, în alt subcapitol, că Biserica a zămislit, în jurul ei, un nou spaţiu public.

Am arătat cum s-a realizat implantarea sociologică a creştinismului. Iniţial, cu prioritate, în perimetre urbane, ca ulterior să fi câştigat, prin toate mijloacele, şi zone rurale. Nu mai revenim asupra dificilei creştinări a clarissimilor de la Roma, unde multe aristocrate devin creştine fervente. Sfânta Melania fusese soţia unui exponent al familiei Vălenilor. Ea şi-a sfârşit viaţa ca ascetă pe Muntele Măslinilor, din Palestina. Nepoata sa, a doua Sfântă Melania, latifundiară, a eliberat într-o singură zi 8.000 de sclavi. Biserica Romei şi-a datorat, în mare parte, expansiunea unor papi, ca Damasius, mai sus citat, şi ulterior Leon cel Mare şi Gelasius, la sfârşitul secolului al V-lea d.C. Biserica a început să ocupe spaţiul geografic al Romei, unde proliferează aşezămintele religioase. Oraşul pierdea rolul de capitală politică a lumii locuite, ca să se erijeze în centrul lumii creştine, ca Roma christiana. Implantarea geografică a creştinismului a atestat o expansiune foarte dinamică. Spre 300 d.C, în Italia septentrională existau cinci sau şase episcopate, precum cele de la Ravenna, Aquileia şi Mediolanum. Către 400 se numărau aici aproximativ 50 de episcopate, care corespundeau tuturor centrelor urbane însemnate. în Italia centrală şi meridională aceste episcopate erau chiar mai numeroase. în Gallii şi în Britannia se înmulţesc considerabil episcopatele şi bisericile. în Gallii, faţă de 22 de episcopate în 314, se constată 70 la sfârşitul secolului al V-lea d.C. în Africa de Nord, implantarea creştină este foarte veche, mai ales în jurul axei Hippona-Cartagina. Datorită unor personalităţi de excepţie, ca Tertullian, Sfântul Ciprian şi Fericitul Augustin, Africa romană dobândeşte un statut privilegiat în bazinul Mediteranei.

620