Istoria Romei

deuotio iberica. Desigur, August refuză această devoţiune (DC, 53, 20). Căci, în Italia, în pofida

eroizării unor reputaţi generali şi oameni politici, era inacceptabilă divinizarea unui om încă în viaţă.

încât s-a recurs la stratageme insidioase. Astfel, în Italia, August însuşi nu a fost niciodată

divinizat şi nu a beneficiat de temple şi de altare proprii. în schimb, August a tolerat celebrarea

propriului genius sau numen, ca putere creatoare de esenţă divină. Desigur, exista la Roma

tradiţia sacrificiilor aduse genius-ului oricărei persoane. Totuşi, abia după asumarea demnităţii de

pontifex maximus, genius al lui August a fost adorat oficial şi inclus în jurămintele publice. Pe

de altă parte, larii au devenit Lares Augusti. „Geniul lui August" a fost celebrat în sanctuarele

„larilor răscrucilor", Lares Compitales. După 12 î.C, s-au aşezat noi edificii ale larilor la

Roma, alăturate efigiilor „geniului lui August".

Fiecare cartier din Roma a fost înzestrat cu altare ale larilor răspântiilor, asociate geniului lui August. Asemenea corelaţii se constată, începând din anul 7 î.C, la Neapolis, Pompei, Cumae, unde apar temple consacrate „geniului lui August", servite de colegii sacerdotale specializate. Pe de altă parte, în Occident sunt veneraţi Roma şi August. Principele se asociază venerării Romei, dobândind astfel o personalitate divină, subiacentă. Opera desigur o „comparaţie", comparatio, între principe şi zei. Aşadar nu ca în Orient, unde se produsese o „echivalenţă", aequatio, între principe şi zei. Totuşi chiar în Italia, în diverse temple, alături de statuile zeilor se aşază cele ale principelui. Astfel ia naştere o teologie a lui August, ambiguă, însă pregnantă.

Formula imperială conţine elementele fundamentale ale propagandei şi misticii augusteice. Ea nu cuprinde nici o menţiune a aşa-numitei auctoritas sau a titlului de princeps şi nici asocierea cu zeii. Dar sunt incluse bazele puterii imperiale. Am semnalat că imperator devinepraenomen şi că este reluat mai jos ca să desemneze salutaţii pe câmpul de luptă. După Caesar şi Augustus (devenit cognomen) se înregistrează filiaţia cu tatăl adoptiv, consulatele, puterea tribuniciană (ambele numerotate), epitete militare ilustrative pentru populaţiile înfrânte, şi, după 2 î.C, P.P., adică pater patriae. Ulterior anumiţi împăraţi adaugă şi alte elemente. Astfel Traian, înainte chiar de menţionarea consulatului, inserează calitatea de proconsul. De aceea titulatura imperială dă seama de vocaţia monarhică a regimului fără nume implantat de August".

272

Eugen Cizek


Personalitatea lui August

Adevărata personalitate a lui August, ca si intenţiile lui profunde, sunt foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de decelat. întemeietorul Principatului a fost, este si va fi un personaj istoric misterios. Este cu putinţă ca el însuşi să nu-şi fi înţeles complet propriile planuri. A pendulat toată viaţa între acţiuni brutale, crude, şi gesturi de clemenţă şi de toleranţă. însă aproape toţi cercetătorii au recunoscut în persoana lui August pragmatism, manipulare abilă, chiar subtilă, adesea insidioasă. Ca şi lipsă de scrupule, oportunism, adaptare la împrejurări, pe care a ştiut totdeauna să le direcţioneze spre o ţintă urmărită de el. Nu i se poate nega o excepţională capacitate de a trage foloase din toate oportunităţile ce i se ofereau. A fost de asemenea un om prudent, pregătit oricând să-şi schimbe programul politic. Arbora tradiţionalismul, însă era stăpânit de o ambiţie devorantă. Nu este cu neputinţă să fi fost sincer ataşat de valorile tradiţionale; voia romani fideli normelor morale şi axiologice străvechi, însă şi leali supuşi propriei persoane. Poate, ca atâţia alţi dictatori, a fost prins în logica puterii absolute, al cărei prizonier era condamnat să devină. Orice autocrat este obligat să ajungă prizonierul sistemului absolutist, făurit de el sau moştenit de la alţii. August ştia să joace comedii, să apară ca inconstant. Dar inconstanţa sa era adesea simulată. A exploatat cu succes ambiguităţi, utilizate sau chiar create de el însuşi. Nu fusese supus unor pregnante frustrări în copilărie, dar, în tinereţe, a fost constrâns să manevreze complex, dibace şi adesea traumatizant pentru el însuşi. Era un adevărat intelectual, dotat cu însuşirile pozitive şi defectele oricărui om de cultură. Psihicul lui August era dominat de convulsii interioare, temeinic ocultate, de reacţii contorsionate, de o agitaţie lăuntrică deghizată, ascunsă cu grijă. Jean-Pierre Neraudau observa că August se obişnuise să poarte numeroase măşti. Nu-i plăcea transparenţa şi îndrăgea manevrele de culise, disimulările complexe. Orice anchetă asupra vieţii lui August încearcă să desluşească tot ce se ascunde sub aceste măşti. Totuşi oricând va subsista ceva care nu poate fi înţeles, surprins în autenticitatea lui, sub aceste măşti. Strateg politic desăvârşit, şi-a camuflat prestaţiile relativ modeste de comandant militar. Şi-a mascat de asemenea slăbiciunile fizice. Şi-a mascat monarhia instaurată la Roma. Şi-a mascat, sub aparenţa omnipotenţei şi omniscienţei, nevoia de a apela la consilieri performanţi. Nu numai Agrippa şi Mecena, dar şi Livia, soţia principelui, coborâtoare din reputata gintă Livia, i-au influenţat parţial deciziile. De altfel acelaşi regretat Jean-Pierre Neraudau opinează că, mai ales spre sfârşitul vieţii, August a privilegiat masca stilizată a unui actor de mim. Deşi el ar fi fost nu numai un actor, ci şi un spectator al propriei vieţi. Când, pe patul de moarte, a afirmat că a lăsat o Romă de marmoră, în locul celei de cărămidă, pe care „o primise", el nu se referea doar la edificiile Capitalei, ci şi la soliditatea Imperiului. Solicita deci aplauze ca la teatru (DC, 56, 30, 3-4). Nu încape nici o îndoială că instaurarea Principatului nu se datorează numai lui August. El a ştiut mai ales să opereze o tranziţie mai puţin dureroasă. Reclamau Principatul structurile desuete ale Republicii, incapabile să gestioneze un imperiu teritorial, războaiele civile, sentimentele monarhiste ale unei mari părţi din „clasa politică", dintre militari şi plebei, provocările unei noi secvenţe istorice, veleităţile sfetnicilor etc.

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

273
Dar cum arăta August, cel fel de viaţă a dus el? Suetoniu susţine că era de „o frumuseţe ieşită din comun", forma fuit eximia (Aug., 79, 1). Ar fi avut un chip calm şi senin şi ochii i-ar fi fost vioi şi strălucitori (Suet., Aug., 79, 3). Indubitabil, această descriere fizică era influenţată de fiziognomonia epocii, care conferea unui suveran destoinic un aspect congruent. Totuşi i se atribuia o „înălţime măruntă", staturam breuem (Suet., Aug., 79, 5). Dacă ne gândim că cei mai mulţi dictatori sunt mici de stat, acest fapt ni se pare revelator. Iulius Caesar fusese înalt, dar şi dictator atipic. în schimb, August s-a vădit „dictator" tipic. Am semnalat în mai multe rânduri că a suferit, toată viaţa (a murit la 75 de ani), de felurite maladii: se îmbrăca de altfel gros în timpul iernii (Suet., Aug., 8l-83). Ca orice intelectual, era ipohondrie. A dus o existenţă frugală, chiar sobră (Suet., Aug., 76-77), însă n-a şovăit în faţa adulterului şi a unei vieţi sexuale dezordonate (Suet., Aug., 68-71). Mecena îi prilejuise sprijinul scriitorilor. Cu toate acestea, după moartea sfetnicului său şi în ultimii 7-8 ani de viaţă, August n-a putut rezista tentaţiei despotismului intelectual. Nu incidental Ovidiu a fost exilat în anul 8 d.C. Tot atunci a fost exilat, după opinia noastră, şi Cassius Severus. Aceeaşi soartă a avut şi Titus Labienus. Operele lui Labienus şi Cassius Severus au fost arse. Seneca Tatăl şi ulterior Cassius Dio vor considera acest autodafe literar ca fără precedent. Mai târziu Tacit va afirma că pedepsirea delictului de opinie s-a produs pentru prima oară sub Tiberiu. în realitate, fenomenul în cauză survenise chiar sub August.

Au avut loc deci epurări intelectuale, inchiziţie culturală şi o potenţare acuzată a regimului poliţienesc. Chiar dacă nu s-a ajuns vreodată la explozia delaţiunii, arbitrariului, reprimării societăţii civile de sub succesorii lui August. August a fost un manipulator de geniu, însă un dictator, un tiran, un despot. Şi nu există dictator, tiran, despot bun. Toţi dictatorii sunt răi. Toate autoritarismele sunt rele. Despotismul luminat nu există decât în elucubraţiile slujitorilor dictaturilor. August a înăbuşit adevărata libertate. Putem să-i recunoaştem genialitate, să admitem aspecte misterioase ale personalităţii sale, însă nu avem motive să-i înălţăm imnuri de slavă" .