Istoria Romei

lizele

Corul tinerilor implora pe Febus-Apollo, Diana, Soarele şi zeitatea romană proteguitoare a căsătoriei şi a procreaţiei (Hor., Carm. saec, vv. l-24). învelişul tradiţionalist al ceremoniilor nu putea oculta postura conferită lui Augilst de restaurator al păcii mondiale, al lealităţii, fides, onoarei şi străvechii pudori. August a restabilit defilarea la 15 iulie, din fiecare an, a escadroanelor de cavaleri, tmnsuectio equitum, care reunea şi fiii de senatori, simbolizând concordia ordinelor. Defilarea era condusă de moştenitorii săi prezurnptivi, principi ai tineretului, pandant al principelui statului şi senatului. Legitimitatea principelui şi a moştenitorilor lui posibili implică valoarea morală a suveranului şi a celor care îi reflectă imaginea. August reuşeşte acolo unde vechiul regim eşuase. El este cel mai bun, cel mai curajos, cel mai drept dintre oameni. Se înalţă deasupra cetăţenilor, întrucât ţinta sa o reprezenta salvgardarea lor, tutela. Horaţiu îl proclamă tutela Italiei şi a Romei suverane (O., 4, 14, 43). Societatea este aşezată pe patronatul lui. Chiar înainte de a-l învesti ca „părinte al patriei", P.P., senatul mulţumise „părintelui şi apărătorului său", parenti conseruatori suo. Adică în anul 19 î.C. Mitul libertăţii restaurate de August încorpora motivaţia, dar şi respectarea cutumei străbune, mos maiorum, a desfăşurării normale a procesului instituţional, a ierarhiei sociale şi politice, a legislaţiei, a tradiţiei. Principele se afişează ca restauratorul republicii şi al libertăţii, ca garantul vieţilor şi averilor cetăţenilor. Robert litienne reliefează că, în ochii lui August, libertatea se transfigurează în voinţa unanimă, în consensus omnium. Tocmai acest consens ar distinge Principatul de tiranie. August este „paznicul statului" seruator rei publicae, şi deci „paznicul libertăţii" semafor libertatis. El propune izomorfismul între libertate şi siguranţa juridică şi materială, securitas, chezăşuită contemporanilor săi. Desigur, sprijinul zeilor este indispensabil; auspiciile trebuie consultate şi alesul oamenilor emerge, într-o anumită epifanie, de asemenea ca alesul zeilor.

încă de acum, cel puţin in nuce, August apare aproape ca o fiinţă intermediară între om şi zeitate. Datorită virtuţilor sale, propuse contemporanilor ca modele, el se apropie de zei. O aură supraumană îl înconjoară. Din nou ne aflăm departe de căpetenia tradiţionalistă, arborată uneori de propaganda augusteică. Ca membru al ginţii Iulia, August descinde din zei{a Venus. Am observat că, din 29 î.C, se decantează perceperea lui Octavian ca un fel de nou Apollo. Chiar supranumele de Augustus îi îngăduie să pătrundă printre zei, fără să fi devenit divinitate încă din timpul vieţii. Căci augustus era şi un loc învestit cu un caracter religios. Romanii încep să venereze un nou Iupiter, aşadar Iupiter al lui August. Panteonul roman se schimbă în panteonul principelui. Larii au devenit auguşti, când s-au aşezat în locuinţa lui August. Mai ales August este fiul unui divinizat, unui diurn. Nu există sacerdoţi ai lui August, dar, chiar înainte de moarte, el se apropie foarte mult de divinizarea propriei persoane. Prin urmare, August nu numai că acaparează numeroase funcţii şi sacerdofii religioase, dar emerge progresiv ca o fiinţă religioasă. în orice caz funcţia imperială este sacralizată. Restaurator al templelor şi al vechilor rituri şi credinţe, August făureşte totuşi o nouă religie. El pune bazele cultului imperial, teoretic hărăzit lui Iulius Caesar. Existau numeroase arhetipuri şi precedente, în Orientul elenistic, în Hispania, chiar în Italia. Ştim că în Orientul elenofon fiinţa tradiţia cultului dinastic, adorarea ca zeu a suveranului elenistic. Acest cult se reportează asupra lui August. Se estompează rapid distincţia între cultul împăratului şi cultul Romei şi al lui August. Tot astfel dispare disjuncţia între fidelii indigeni din lumea elenofonă şi fidelii romani. Jurământul colectiv depus de paphlagonieni, în 3 î.C, menţionează numai împăratul, fiii şi nepoţii lui, ignorând Roma şi statul. Ei jură pe

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

271

Iupiter, pe Terra, pe Soare, pe zei şi pe persoanele lui August şi ale descendenţilor lui, alături de sanctuarul imperial şi lângă altarul principelui (O.G.I.S., 532 - I.L.S., 8781). August reprezintă statul, încât Roma îi este subordonată. Pe de altă parte, în ţările eleno-fone sunt venerate „imaginile divine", theîai eikones, care echivalau însă cu imaginile împăratului. Se conturează o adevărată liturgie a cultului imperial. Temple ale lui August zeu se ridică la Pergam, Nicomedia, Efes şi Niceea. Dar şi în Hispanii există tradiţia eroizârii şi chiar a divinizării marilor personalităţi indigene. încât se iveşte o concurenţă între Grecia şi Hispania în procesul de zeificare a lui August. Când August, în 26-25 î.C. se îmbolnăveşte, la Tarraco, în Hispania, o solie a locuitorilor din Mytilene soseşte spre a preveni consiliul decurional local că ei construiseră un templu, cu un sacerdot al lui August. Dar şi la Tarraco, începând din 27 î.C, exista un altar al lui August.

Chiar la Roma un tribun al plebei, Sextus Pacuvius sau Ampudius, în plin senat, se consacră lui

August, în conformitate cu „moda iberică". Invită senatorii să practice „devoţiunea iberică",