Istoria Romei

Eugen Cizek

corăbiile care transportă grâne comportă tonaje impresionante. Se dezvoltă porturi performante în Italia, la Ostia, la Puteoli şi la Aquileia, dar şi în provincii: la Cartagina, la Hippona, la Cesareea, la Lepcis Magna, în Africa, la Carthago Noua şi la Gades în Hispania, la Alexandria şi Seleucia, în zona asiatică, la Rhodos şi la Delos.

Fiinţează sisteme de asigurări, care acoperă pierderile înregistrate de comerţul maritim în sezonul navigaţiei, adică între martie şi septembrie. Progresează şi comerţul exterior, cu meleagurile septentrionale de unde, în schimbul numerarului, aurului şi argintului, ca şi al produselor industriale, se importă ambru, staniu şi blănuri, în zona Caucazului şi Mării Negre, de unde se aduc în Imperiu grâu şi aur prelucrat. Foarte activ este comerţul cu Orientul neroman. Din peninsula arabică se importă tămâie şi parfumuri, din China se aduc mătăsuri, din întreg Orientul se cumpără aromate, veşminte brodate cu aur. Balanţa comercială cu Orientul era deficitară încă din vremea lui Cicero, care, în timpul consulatului, percheziţiona navele care plecau din Italia (ca să descopere aur). S-au reperat, în sud-vestul Indiei, 1007 monede emise ulterior sub Tiberiu, faţă de 453 bătute în „secolul" lui August. Desigur, s-a exagerat acest fenomen al balanţei comerciale deficitare, dar el a existat cu adevărat. Astfel cum se constată că are tendinţa să devină deficitară şi balanţa comercială a Italiei cu provinciile. în vederea ameliorării comunicaţiilor se crează, sub August, un eficient serviciu poştal de stat, cursus publicus, care transporta, îndeobşte rapid, de la Roma în provincii şi invers ordine şi scrisori.

Acest serviciu poştal servea necesităţilor militare ale Imperiului, dar şi transmiterii unor mesaje politico-administrative. S-au clădit grajduri şi construcţii indispensabile mesagerilor, la intersecţiile rutiere importante (Suet, Aug., 49, 3). întreţinerea acestui serviciu revenea centrelor urbane pe unde se desfăşura fluxul de mesaje (C.I.G., 4956; Plut., Galb., 8). Asanarea financiară a constituit un stimulator relevant al prosperităţii economice. Aici s-a produs efectiv inter-venţionism statal. între 27 şi 23 Î.C., August a creat un sistem monetar întemeiat pe patru metale: aur, argint, orichalc (amestec de zinc şi de cupru), cupru. Se utilizau aureus, monedă de aur (99% pur), echivalând cu 25 de denari, denarul, denarius, piesa de argint (97%) a Republicii, monede de bronz. Erau confecţionaţi sesterţul (în vremea Republicii de argint, acum fabricat din orichalc: valora 1% dintr-un aureus şi 14 dintr-un denar), dupondius (tot din orichalc: valora 12 dintr-un sesterţ), asul, as (din cupru: echivala cu 14 dintr-un sesterţ), semis (din cupru pur: echivala cu 18 dintr-un sesterţ), quadrans (din cupru pur; valora 116 din sesterţ). Evaziunea fiscală a fost viguros combătută şi cadastrul provincial a fost temeinic cunoscut. Pe lângă impozitele indirecte, se percep, în provincii, impozitul pe cap de locuitor, tributum capitis, şi cel pe proprietăţi, tributum soli, încasat de la cei ce deţin bunuri imobiliare. Impozitele indirecte şi vămuirile sunt, în continuare, de competenţa publicanilor.

Aşadar totul infirma absurdele idei economice ale „primitiviştilor" secolului al XlX-lea, relative la o alteritate a societăţii antice faţă de veacurile noastre, la o subdezvoltare economică; K. Biicher şi Weber au susţinut că societatea antică n-a comportat decât o productivitate slabă, focalizată pe o economie domestică. Din această teză Karl Marx a extras stupida idee a orânduirilor sociale, adevărate monade, riguros compartimentate, diferite total între ele'. Deşi aceste idei au fost combătute de Eduard Meyer, Theodor Mommsen şi M. Rostovtzev, care au reliefat că economia antică, la apogeul ei, nu se deosebea de cea modernă decât din punct de vedere cantitativ, şi nu calitativ. Nu înţelegem de ce ideile „primitiviştilor" au fost parţial reluate, începând din 1973, de şcoala de la Cambridge. Francois Jacques şi John Scheid au demonstrat că economia

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

279

romană poseda două sectoare complementare, deci cel monetar, orientat spre comercializare, şi altul „natural", menit autoconsumului. Paul Veyne insistă asupra producţiei comercializate şi a fluxului intens de mărfuri. Iar Yves Roman opinează că ne aflăm în prezenţa unei economii modeme, din optică tipologică, preindustnale, supuse regulilor pieţei, stabilirii unei producţii care ţintea spre costuri mai mici de fabricaţie şi pe apropierea locurilor de producţie de cele de vânzare. „Secolul" lui August ar pune capăt dominaţiei Italiei asupra lumii Mediteranei şi comerţului acesteia, în virtutea legilor pieţei. Noi considerăm că economia acestei vremi era cea a liberei întreprinderi a unei societăţi de tip agricol-comercial-industrial. Fără îndoială, între limitele tehnologiei antice, de altminteri în necontenit progres. Existau fabrici de diferite dimensiuni, ca şi ateliere ale produselor de detaliu, însă nu şi mari uzine, coloşi industriali ceauşişti. Fireşte, în fiecare zonă a Imperiului, în funcţie de climă, soluri, obiceiuri umane, apar diferenţe în utilizarea instrumentelor de producţie, agricolă şi industrială, ca şi de specificul comerţului. De altfel prosperitatea era în special apanajul oraşelor, căci la ţară condiţiile de existenţă rămâneau încă penibile" .