J. J. Rousseau

Însă un abuz de o cu totul altă importanţă şi care nu e mai puţin? R de prevenit constă în dorinţa noastră de a-i face pe copii să vor-ască prea devreme, ca şi cum ne-ar fi teamă că nu vor învăţa aceasta K singuri. Această grabă nechibzuită produce un efect exact contrar celui' jtat. Vorbesc mai târziu mai confuz: marea atenţie dată la tot ce spun dispensează să articuleze bine şi, cum deschid gura, mulţi dintre ei nân pentru toată viaţa cu un viciu de pronunţare şi cu o vorbire con-; ă, care-i face aproape neînţeleşi.

Am trăit mult printre ţărani şi n-am auzit niciodată pe vreunul să iseieze”8), nici bărbat, nici femeie, nici băiat, nici fată. De unde provine 'St lucru? Organele ţăranilor sunt ele oare altfel construite decât ale istre? Nu, însă sunt altfel exersate. In faţa ferestrei mele este o colină care se adună să se joace copiii din partea locului. Deşi sunt destul de epărtaţi de mine, disting perfect tot ceea ce spun şi, adesea, scot de '. Însemnări bune pentru această scriere, în toate zilele urechea mă ala asupra vârstei lor: aud vocile unor copii de zece ani; privesc şi erv însă statura şi trăsăturile unor copii de trei-patru ani. Nu sunt Jurul care fac această experienţă; orăşenii care vin să mă vadă şi pe s îi întreb despre aceasta cad toţi în aceeaşi eroare. Ceea ce produce eroarea este faptul că, până la cinci-şase ani, copiii oraşe, crescuţi în cameră sub aripa unei guvernante, n-au nevoie ît să mormăie ca să fie auziţi; cum îşi mişcă buzele, avem grijă să-i altăm; le dictăm cuvinte pe care le redau rău şi, dându-le atenţie, leaşi persoane care sunt neîncetat în jurul lor mai mult ghicesc ceea iu vrut să spună decât ceea ce au spus.

La ţară e cu totul altceva. Ţăranca nu este neîncetat alături de copi-său; el este silit să înveţe să spună foarte lămurit şi tare ceea ce are oie să-i spună. La câmp, copiii fiind risipiţi, departe de tată, mamă le alţi copii, se deprind să fie auziţi de la distanţă şi să-şi măsoare a vocii după intervalul care-i separă de cei care vor să fie auziţi.

Cum se învaţă cu adevărat pronunţarea, nu bâlbâind câteva vocale la articularitatea limbii franceze de care e vorba aici e intraductibilă şi nu i se Date găsi o corespondenţă în limba română, încercarea lui Adamescu de a p ilocui cu sunt acolo multe vaci, pornind de la analogia ţară-ţări, barcă-bărci, vnă-vămi (de unde… Vacă-vaci) nu mi se pare reuşită. I pronunţe r-ul din gât.

Urechea unei guvernante atente. Astfel, când îl întrebi ceva pe un copil de CARTEA I ţăran, ruşinea îl poate împiedica să răspundă, însă ceea ce spune, spune lămurit, în timp ce copi'lul de la oraş are nevoie de servitoare ca interpret, fără de care nu se înţelege nimic din ceea ce mormăie printre. Dinţii). Crescând, băieţii ar trebui să se corecteze de acest defect în colegii, iar fetele în pensioane; în adevăr, şi unii, şi altele vorbesc în general mai distinct decât cei care au fost totdeauna crescuţi în casa părintească Insă ceea ce îi împiedică să dobândească vreodată o pronunţare atât de clară ca cea a ţăranilor este necesitatea de a învăţa pe dinafară multe lucruri şi de a recita cu voce tare ceea ce au învăţat; căci studiind, ei se obişnuiesc să vorbească alandala, să pronunţe neglijent şi rău; recitind, e şi mai rău; caută cuvintele cu efort, tărăgănesc şi alungesc silabele; nu e posibil ca atunci când memoria şovăie, limba să nu se bâlbâie. Astfel se contractează sau se păstrează greşelile de pronunţare. Se va vedea mai departe că Emil al meu nu le va avea sau că cel puţin nu le va fi contractat din aceleaşi cauze.

Recunosc că poporul şi sătenii cad într-o altă extremă: vorbesc aproape totdeauna mai tare decât trebuie; pronunţând foarte exact, au articulaţiile puternice şi aspre, cu accente prea tari, aleg rău cuvintele etc. Însă, în primul rând, această extremă mi se pare mai puţin greşită decât cealaltă; dat fiind că prima lege a vorbirii este de a te face înţeles, cea mai mare greşeală pe care b putem face este aceea de a vorbi fără a fi înţeles, A urmări să nu pui accent, înseamnă a urmări să iei frazelor graţia şi energia. Accentul este sufletul vorbirii, el îi dă sentiment şi adevăr. Accentul minte mai puţin decât vorba; probabil că din acest motiv oamenii bine crescuţi se tem aşa de mult de el. Din deprinderea de a spune totul pe acelaşi ton a venit acee de a ironiza oamenii fără ca ei să simtă. Accentului înlăturat îi succed forme de pronunţare ridicate, afectate şi supuse modei, aşa cum le observăm îndeosebi la tinerii de la curte. Această afectare de vorbire şi ţinută face ca întâlnirea cu un francez să fie pentru alte naţiuni un lucru în general respingător şi neplăcut. In loc să pună în vorbirea sa accent, francezul pune ifos. Nu este mijlocul de a ne influenţa în favoarea sa.

Toate aceste mici defecte de limbaj de care vrem să ferim pe copii sunt neînsemnate; ele pot fi prevenite şi îndreptate cu cea mai mare uşurinţă, însă celelalte, care fac ca vorbirea să le fie surdă, confuză, timidă, ca urmare a criticii necontenite a tonului, a alegerii prea îngrijite a cuvintelor, nu se îndreaptă niciodată. Un am care a învăţat să vorbească numai în saloane va fi auzit slab în fruntea unui batalion şi nu se va impune poporului cu ocazia unei răscoale. Învăţaţi-i pe copii să vorbească întâi. Bărbaţilor; ei vor şti să vorbească bine şi femeilor, când va trebui.

*) Acest lucru nu e fără excepţie; adeseori copii pe care la început abia îi auzi, devin apoi cei mai zgomotoşi atunci când încep să ridice vocea. Dacă ar trebui să intru în toate aceste amănunte, n-aş mai sfârşi; orice cititor chibzuit trebuie să vadă că excesul şi defectul, derivat din acelaşi abuz, sunt de asemenea corectate prin metoda mea. Privesc aceste două maxime ca inseparabile: Totdeauna (lestul şi niciodată prea mult. Bine stabilită cea dintâi, cealaltă urmează în mod necesar.

Rescuţi la ţară, în mijlocul simplicităţii rustice, copiii voştri vor idi o voce mai sonoră; nu se vor deprinde cu bâlbâielile confuze ale lor de la oraş; nu vor lua nici tonul, nici expresiile săteşti, sau cel L le vor pierde lesne, atâta vreme cât învăţătorul, trăind cu ei de la re şi din zi în zi mai apropiat de ei, va preveni sau va şterge prin titudinea vorbirii lui expresiile limbajului ţărănesc. Emil va vorbi nceză atât de curată ca cea pe care o vorbesc eu, dar o va vorbi mai ict şi va articula mai bine decât mine.

3pilul care vrea să vorbească trebuie să. Asculte numai cuvintele pe le poate înţelege şi să spună numai pe acelea pe care le poate arti-Silinţele care şi le dă pentru aceasta îl fac să repete aceeaşi silabă cum s-ar deprinde s-o pronunţe mai distinct. Când începe să bolească, nu vă străduiţi atât de mult să ghiciţi ce spune. A pretinde întotdeauna ascultat e un nou fel de a porunci, şi copilul nu tresă aibă asemenea deprindere. Să ne mulţumim a ne îngriji cu multă e de ceea ce-i trebuie; iar el să se silească a ne face să înţelegem: e nu e necesar. Cu atât mai puţin trebuie să ne grăbim a-i cere să ască; va şti bine să vorbească şi singur, pe măsură ce va simţi iţea.

Observă, e adevărat, că acei care încep să vorbească foarte târziu irbesc niciodată atât de distinct ca ceilalţi; însă organul lor rămâne nu pentru că au vorbit târziu, ci dimpotrivă, ei încep să vorbească pentru că s-au născut cu un organ greoi; altfel, de ce ar vorbi mai decât ceilalţi? Au ei oare mai puţine prilejuri de a vorbi sau sunt. Aţi mai puţin? Dimpotrivă, neliniştea produsă de această întârziere după observarea ei aduce îngrijorare, şi copilul e îndemnat să ască mai mult decât cel care a putut să articuleze mai devreme; astă grabă, rău înţeleasă, îi poate face vorbirea lui şi mai încurcată, iu s-ar fi depus atâta străduinţă, el ar fi avut timp să se perfecţionai mult.

Piii care sunt siliţi prea mult să vorbească n-au vreme nici să în-ă pronunţe bine, nici să înţeleagă bine ce-i punem să spună; dim-I, când îi lăsăm în pace, ei se deprind întâi cu silabele care se pro-cel mai uşor si, adăugind prin gesturile lor oarecare înţeles acestor ei ne spun întâi cuvintele lor, înainte de a le primi pe ale noasci, ei nu le primesc pe acestea decât după ce le-au înţeles. Nefiind ă se servească de ele, încep să objserve ce înţeles le dăm si, când. Murit, atunci le adoptă şi ei.

Mai mare rău ce se desprinde din graba cu care-i facem pe copii bească înainte de vreme nu e acela că primele noastre convorbiri d primele cuvinte pe care ei le pronunţă n-au nici un sens pentru aptul că ele au alt înţeles decât al nostru, fără ca noi să ne dăm de aceasta; astfel că, lăsând impresia că ne răspund foarte exact, ne vorbesc fără să ne înţeleagă şi fără ca noi să-i înţelegem. De surpriza pe care ne-o produc uneori cuvintele lor se datorează îemenea echivocuri, cărora noi le 'dăm alt înţeles decât cel pe care i ei. Neatenţia noastră cu privire la adevăratul înţeles pe car'e-1 au; le la copii mi se pare a fi cauza primelor lor erori; aceste erori, upă ce au fost îndreptate, influenţează felul lor de gândire în tot estul vieţii. Voi avea mai multe ocazii în cele ce urmează să lămuresc acest lucru prin exemple.

Kestrângeţi deci cât mai mult cu putinţă vocabularul copilului. Este un mare neajuns ca el să aibă mai multe cuvinte decât idei, să ştie să spună lucruri pe care nu le poate gândi. Cred că unul din temeiurile pentru care ţăranii au în genere spiritul mai corect decât oamenii de la oraş este şi faptul că vocabularul lor este mai restrâns. Au puţine idei, dar le compară foarte bine.

Primele progrese ale copilăriei se fac mai toate deodată. Copilul învaţă să vorbească, să mănânce, să umble, cam în acelaşi timp. Este, pro-priu-zis, întâia epocă a vieţii sale. Nu este”) mai mult decât era înainte în sinul mamei: n-are nici un sentiment, nici o idee, de-abia are senzaţii; nu simte nici chiar propria sa existenţă. Vivit, et est vitae nescius ipse

M) E vorba de copil.

Ioc) o vi d i u, Trist., I, 3: Trăieşte şi nu-şi dă seama de propria sa viaţă. Ovidiu se referă în acest context la starea sa, când, auzind de decizia de a fi exilat, a rămas ca lovit de trăsnet: Şi, viu fiind, pe lume nu ştia că este” (cf. şi Ovidiu, Scrisori din exil, Bucureşti, E. S. P. L. A., 1957).

Rousseau transferă această stare psihică, în mod impropriu, la întâiul an din viaţă, considerând-o drept stare generală, tipică, la începutul vieţii individuale.

CARTEA l l

CARTEA

II

Aici este a doua perioadă a vieţii, în care se sfârşeşte, de fapt, copilăria; căci cuvintele latineşti infans şi puer nu sunt sinonime. Cel dinţii e cuprins în al doilea şi înseamnă care nu poate vorbi; de aceea, la Vaier ins Maximus101) se găseşte puerum injantem. Insă continui să mă servesc de acest cuvânt, după norma limbii noastre, până la vârsta pentru care ca capătă alte denumiri.

Când copiii încep să vorbească, ei plâng mai puţin. Acest progres est o natural; un limbaj se substituie altuia. De îndată ce pot spune prin cuvinte că suferă, de ce ar spune-o prin ţipete, afară numai de cazul cinci durerea este prea vie pentru ca vorbirea s-o poată exprima? Dacă mai continuă să plângă, vina e a persoanelor care sunt în jurul lor. Îndată ce Emil a putut spune o dată mă doare, va trebui să aibă dureri foarte mari ca să fie silit să plângă.

Dacă copilul este delicat, sensibil şi în mod natural se apucă să ţipe pentru nimic, eu înlătur izvorul ţipetelor, făcându-le inutile şi fără efect. Cit timp plânge, nu mă duc deloc la el; alerg îndată ce a tăcut, în curând mă va chema prin tăcere sau cel mult printr-un singur strigăt. Copiii îşi dau seama de simţurile lor prin efectul sensibil al semnelor; altă convenţie nu există pentru ei; oricât rău şi-ar face un copil, rar se întâm-plă să plângă când e singur, afară numai dacă nu speră să fie auzit.

Când cade şi-şi face un cucui în frunte, dacă îi curge sânge din nas, dacă îşi taie degetele, în loc să alerg iute la el cu înfăţişarea speriată, voi ram ine liniştit, cel puţin un timp scurt. Răul s-a făcut, e o necesitate să-1 îndure; graba mea nar servi decât să-1 sperie mai mult şi să-i mărească sensibilitatea. In fond, când te loveşti, nu te supără atât lovitura, Valerius Maximus, scriitor şi retor latin, contemporan cu Tiberius (42 î.e.n. – 37 e.n.); a lăsat o culegere de anecdote şi citate, elaborate pentru acest împărat roman. Puerum injantem = copil care nu vorbeşte încă.

Ît frica. Eu îl voi feri măcar de această din urmă suferinţă, căci, deşiCAF gur el va judeca despre răul său aşa cum va vedea că judec eu: dacă – jt, g 'va vedea alergând cu îngrijorare să-1 mângâi, să-1 plâng, se va socoti oierdut; dacă va vedea că-mi păstrez sângele rece, şi-1 va redobândi îndată şi el şi va crede că răul s-a şi vindecat, astfel că nici nu-1 va mai simţi. La această vârsta ia primele lecţii de curaj şi, dacă suferă fără teamă dureri uşoare, învaţă treptat să le îndure şi pe cele mari.

Fără a urmări să evit ca Emil să nu se rănească, aş fi foarte supărat dacă el nu s-ar răni niciodată şi ar creşte fără să cunoască durerea. Cel… Dinţii lucru pe care trebuie să-1 înveţe este asuferi, căci de aceasta va xC avea cea mai mare nevoie. Se pare că copiii~suTt mici şi slabi numai ca să poată lua fără pericol aceste lecţii importante. Dacă un copil cade cât este de lung, nu-şi va frânge piciorul; dacă se loveşte cu un băţ, nu-şi va rupe braţul; dacă apucă un obiect tăios, nu-1 va strânge prea mult şi nu se va tăia prea adine. Nu ştiu să fi căzut cândva vreun copil care, lăsat liber, să se fi omorât, să se fi schilodit ori să-şi fi făcut un rău mare, afară numai dacă nu este lăsat în mod nesocotit pe locuri înalte sau singur prea aproape de foc, sau dacă n-au fost lăsate la îndemâna lui unelte primejdioase. Ce să mai zicem de îngrămădirea a tot felul de maşini în jurul copilului, ca să-1 înarmezi de sus până jos împotriva durerii, într-atâta încât, făcându-se mare, rămâne în stăpânirea ei, fără curaj, fără experienţă şi se crede mort la cea dinţii înţepătură şi leşină văzând J cea dinţii picătură din sângele său?

Mania noastră pedantă de a-i instrui ne face totdeauna să-i învăţăm pe copii lucruri pe care ei le-ar învăţa mai bine singuri şi să uităm ceea ce am putea în adevăr să-i învăţăm numai noi. Se poate ceva mai stupid decât osteneala ce ne-o dăm ca să-i învăţăm să meargă, ca şi când s-ar fi văzut vreunul care, din neglijenţa doicii, să fi crescut mare şi să nu ştie să umble? Se văd însă destui oameni care umblă rău toată viaţa, pentru că au fost învăţaţi rău să meargă!

Emil nu va avea nici legături la cap, nici coşuri cu rotiţe, nici cărucioare, nici beţe; sau, cel puţin, îndată ce va începe să ştie să pună un picior înaintea altuia, nu va fi sprijinit decât pe locurile pavate şi peste acestea va fi trecut foarte repede*), în loc să-1 lăsaţi să se îmbâcsească m aerul stricat al unei camere, duceţi-1 în fiecare zi într-o grădină. Acolo P.oate să alerge, _să zburde, să „cadă de_ o_ su_tă_de ori pe zi; cu~5tit~mai bine, va învăţa să se ridice măi repede. Sentimentul plăcuT~de libertate răscumpără multe răni. Elevul meu va avea des vânătăi; în schimb, va fi întotdeauna vesel; daca ăi voştri au mai puţine, *) sunt întotdeauna amărâţi, întotdeauna înlănţuiţi, întotdeauna contrariaţi. Mă îndoiesc că Profitul este de partea lor.

Un alt progres face mai puţin necesar plânsul la copii: acela al forţelor lor. Puţind să facă singuri mai multe lucruri, au mai rar nevoie să

— Mai ridicol şi mai nesigur decât mersul oamenilor care au fost duşi de oriu când au fost mici; e aici, din nou, una din acele observaţii care au devenit banale, pentru că sunt atât de îndreptăţite.

I „* Ies votre en ont ra. Rem. Ent, ils şont… (Variantă: dacă ai voştri au rareori. Sunt. j.

9 ~ Emil sau despre educaţie recurgă la altul. Odată cu puterea se dezvoltă şi puterea de cunoaştere care-i pune m stare s-o îndrumeze. Cu această a doua treaptă încetă proprm-zis viaţa individuală; atunci ia el cunoştinţă de sine. Memoria extinde sentimentul identităţii asnpra tiitnrm- ' ~

L… i., AlOLClUjCi JeTdevine în adevăr unul şi acelaşi. Şi, prin urmare, 'capabil de fericire de nefericire. E important deci să începem a-1 considera, de aici încolo

0 fiinţă morală.

Cu toate că determinăm durata vieţii umane cam după cei ce trăiesc mai mult şi la fiecare vârstă fixăm probabilităţile pe care le avem de a ne apropia de durata cea mai lungă, nimic nu este mai nesigur decât durata vieţii fiecărui om în parte; foarte puţini ajung la cea mai lungă durată. Cele mai mari riscuri ale vieţii sunt la începutul ei; cu cât ai o vârstă mai mică, cu atât trebuie să speri mai puţin că vei trăi. Din copiii care se nasc, cel mult jumătate ajung la adolescenţă; e probabil că elevul vostru nu va atinge vârstă adultului.

Ce trebuie să credem deci despre această educaţie barbară care sacrifică prezentul unui viitor nesigur, care îl ferecă pe copil cu lanţuri df> tot felul şi începe prin a-1 face nenorocit pentru a-i pregăti în depărtare au ştiu ce; prelinsă fericire de care e de crezut că nu se va bucura liciodată? Când aş presupune că această educaţie este raţională în sco-DUl său, cum să văd, fără a încerca un sentiment de indignare, bieţi lenorociţi supuşi unui jug insuportabil şi condamnaţi la munci continue,: a cei de la galere, fără să fie siguri că atâtea îngrijiri le vor fi vreodată itile? Vârstă veseliei se scurge în mijlocul plânsetelor, pedepselor, ame-linţărilor, sclavajului. Chinuim pe nenorocit pentru binele său; nu vedem noartea pe care o chemăm şi care îl va prinde în mijlocul acestei triste jregătiri. Cine ştie câţi copii pier, victime ale înţelepciunii extravagante L unui tată sau a unui învăţător? Fericiţi că scapă de cruzimea lor, sin-[urul avantaj pe care-1 au din relele de care i-a făcut să, sufere este să noară fără să regrete viaţa din care n-au cunoscut decât suferinţele. 'Oameni, fiţi umani, iată prima voastră datorie! Fiţi umani pentru oate stările, pentru toate vârstele, pentru tot ceea ce nu este străin de m. Ce înţelepciune există pentru voi în afară de omenie? Iubiţi copi-jria, ocrotiţi-i jocurile, plăcerile, drăgălăşeniile ei! Care din voi n-a egretat câteodată această vârstă când avea întotdeauna râsul pe buze şi ufletul totdeauna liniştit? De ce vreţi să lipsiţi pe aceşti mici nevino-aţi de plăcerea unui timp fugar, atât de scurt şi de un bun atât de pre-os, pe care nu ştiu să-1 folosească în rău? De ce vreţi să umpleţi de mărăciune şi durere aceşti dinţii ani, care se scurg atât de repede şi are nu se mai întorc vreodată, nici pentru ei, nici pentru voi? J Părinţi,; iţi voi în ce moment îi aşteaptă moartea pe copiii voştri? Nu vă pre-ătiţi regrete, lipsindu-i de puţinele momente pe care li le dă natura: idată ce pot simţi plăcerea de a trăi, faceţi-i să se bucure de ea; pro-; daţi astfel ca, în orice ceas i-ar chema Dumnezeu, ei să nu moară fără

1 fi gustat viaţa.

Câte voci nu se vor ridica împotriva mea! Aud de departe strigătele; elei false înţelepciuni care ne aruncă neîncetat în afară din noi înşine, ire socoteşte totdeauna prezentul drept nimic şi, urmărind fără răgaz un viitor care fuge pe măsură ce înaintăm, ne sileşte să ne ducem unde nu suntem, ne duce unde nu vom fi niciodată102).

Acesta este, îmi veţi răspunde, timpul în care se îndreaptă înclinările rele ale omului; la vârstă copilăriei, la care pedepsele sunt mai puţin simţite, trebuie să le înmulţeşti pentru a le înlătura la vârstă raţiunii. Insă cine vă spune că tot acest aranjament este la dispoziţia voastră şi că toate aceste frumoase instrucţiuni cu care împovăraţi spiritul slab al unui copil nu-i vor fi într-o bună zi mai degrabă dăunătoare decât utile? Cine vă asigură că dobândiţi ceva cu necazurile de care nu-1 cruţaţi? De ce-i daţi mai multe dureri deoât sunt inerente vârstei sale, fără să fiţi siguri că aceste dureri prezente sunt o uşurare a viitorului, şi cum îmi veţi dovedi că aceste înclinări rele de care pretindeţi că-1 vindecaţi nu-i vin mai mult de la îngrijirile voastre rău înţelese, decât de la natură? Nenorocită prevedere care nenoroceşte astăzi o fiinţă, în speranţa bine sau rău întemeiată că într-o zi o va face fericită! Dacă aceşti deştepţi vulgari confundă licenţa cu libertatea şi copilul pe care-1 faci fericit cu copalul pe care-1 ratezi, să-i învăţăm să-i deosebească.

Ca să nu alergăm după închipuiri, să nu uităm ce este potrivit condiţiei noastre. Umanitatea are locul său în ordinea lucrurilor; copilăria şi-1 are pe al ei în ordinea vieţii omeneşti; trebuie să considerăm pe om în om şi pe copil în copil. A alege locul fiecăruia şi a-1 aşeza acolo, a rândui pasiunile umane după constituţia omului sunt tot ce putem face pentru bunăstarea sa. Restul depinde de cauze străine, care nu sunt în puterea noastră.

(Nu ştim ce este fericirea sau nefericirea absolută. Totul e amestecat în această viaţă, nu gustăm în ea nici un sentiment pur, nu rămânem în ea două momente în aceeaşi stare. Stările noastre -afective şi modificările corpului nostru sunt într-o continuă curgere. Binele şi răul sunt lucruri comune tuturora, dar în măsuri diferite. Cel mai fericit este cel care are mai puţine suferinţe; cel mai nenorocit este cel care simte mal puţine plăceri. Totdeauna sunt mai multe suferinţe decât plăceri; iată diferenţa comună tuturora. Fericirea omului pe pământ nu este deci decât o stare negativă; ea trebuie măsurată după cele mai puţine rele îndurate. Orice sentiment de durere este inseparabil legat de dorinţa de a te scăpa de el; orice idee de plăcere este inseparabilă de dorinţa de a te bucura de ea; orice dorinţă presupune o lipsă şi orice lipsă simţită este supărătoare; deci, mizeria noastră constă în nepotrivirea dintre dorinţele noastre şi puterea noastră de a le împlini. O fiinţă sensibilă, ale cărei facultăţi ar egala dorinţele, ar fi o fiinţă absolut fericită.

În ce constă, aşadar, înţelepciunea umană sau drumul adevăratei fericiri? Desigur, nu în reducerea dorinţelor; căci, dacă acestea ar fi în puterea noastră, o parte din facultăţi ne-ar rămâne inactive şi nu ne-am

) Montaigne (Eseuri, î, 3): „Afecţiunile noastre îşi iau vânt dincolo de noi… Nu suntem niciodată la noi, suntem totdeauna dincolo… Frica, dorinţa, speranţa ne împing spre viitor şi ne opresc jie a lua în seamă ceea ce este, pentru ca să ne pierdem timpul cu ceea ce va fi, când poate noi nu vom mai exista”. Petitain citează, de asemenea, pe Seneca (Epist. 98): „Cine se gândeşte la viitor e un nefericit”.

Folosi de întreaga noastră fiinţă. Nu constă nici în extinderea facultăţilor noastre, căci, dacă dorinţele s-ar extinde şi ele în aceeaşi măsură, am deveni mai nenorociţi-ea constă însă în micşorarea dominaţiei dorinţelor asupra facultăţilor şi în egalizarea perfectă a voinţei şi puterii. Numai atunci, fiind în acţiune toate forţele, sufletul va rămâne totuşi liniştit şj omul va fi bine echilibrat. (

Astfel a stabilit mai întâi natura, care face totul pentru mai bine. Ea nu-i dă imediat decât dorinţele necesare conservării sale şi facultăţile suficiente pentru a le satisface. Ea le-a pus pe toate celelalte, ca în rezervă, în fundul sufletului său, pentru ca aici să se dezvolte la nevoie. Numai în această stare primară se află echilibrul puterii şi dorinţei, iar omul nu este nenorocit. De îndată ce facultăţile sale virtuale se pun în acţiune, imaginaţia, cea mai activă dintre toate, se trezeşte şi le întrece. Imaginaţia este cea care ne măreşte măsura posibilităţilor, fie în bi

Dimpotrivă, cu cât un om rămâne mai aproape de condiţia sa naturală, cu atât diferenţa dintre facultăţile şi dorinţele lui este mai mică şi, în consecinţă, el e mai aproape de fericire. Nu e niciodată mai puţin nenorocit decât atunci când pare lipsit de toate, căci nenorocirea nu constă în lipsa lucrurilor, ci în trebuinţa pe care o simţim de acele lucruri. Reală are hotarele ei; cea imaginară e infinită; -neputând lărgi pe cea dinţii, să o micşorăm pe cealaltă; căci, numai din diferenţa lor se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiţi. Dacă înlăturăm puterea, sănătatea şi părerea bună despre noi înşine, toate bunurile vieţii există doar în închipuire; dacă înlăturăm durerile corporale şi mustrările conştiinţei, toate relele noastre sunt imaginare>Âcest principiu este cunoscut, se va zice; dar aplicarea practică nu este cunoscută, şi aici e vorba numai de practică.