J. J. Rousseau

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.9 Mb.
səhifə16/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   72

Pipăind*, ascultând şi, mai ales, comparând vederea cu pipăitul, apreciind CAF cu ochiul senzaţia ce ar avea-o în cazul atingerii lor84.)

Numai prin mişcare învăţăm că există lucruri în afara noastră; numai prin propria noastră mişcare dobândim idcea de întindere. Deoarece copilul n-are această idee, el întinde deopotrivă mâna ca să apuce obiectul pe care îl poate atinge sau obiectul care e la o sută de paşi de eL Acest efort pe care îl face vi se pare un semn de stăpânire, un ordin pe care îl dă obiectului să se apropie ori vouă să i-1 aduceţi; nu e nicidecum aşa, ci numai că aceleaşi obiecte pe care mai întâi le vede în creierul său, apoi pe ochi, le vede acum la capătul braţelor lui şi îşi închipuie că se întinde niznai atât cât să poată ajunge la ele. Aveţi deci grijă să-1 plimbaţi adesea, să-1 treceţi dintr-un loc în altul, să-1 faceţi să simtă schimbarea locului, ca să-1 învăţaţi să aprecieze distanţele. Când va începe să le cunoască, atunci va trebui schimbată metoda şi să-1 plimbaţi cum vă place, nu cum îi place lui; căci de îndată ce nu mai e înşelat de simţ, efortul său are altă cauză. Această schimbare este remarcabilă şi cere explicaţie.

Necesitatea trebuinţelor se exprimă prin semne, cită vreme este nevoie de ajutorul altuia ca s-o împlineşti. De aici ţipetele copiilor. Ei plâng mult; aşa trebuie să fie. Deoarece toate senzaţiile lor sunt afective, ei se bucură în tăcere când acestea sunt plăcute; când sunt supărătoare, ei vorbesc în limbajul lor şi cer ajutor. De aceea, cât sunt trezi, ei nu prea pot/rămâne într-o stare de indiferenţă; ori dorm, ori au simţurile în activitate.

Toate limbile noastre sunt creaţii ale artei. S-a cercetat mult dacă a existat o limbă naturală şi comună tuturor oamenilor: fără îndoială că „există una; esjte cea pe care o vorbesc copiii înainte de a şti să vorbească. Această limbă nu este articulată, dar este accentuată, sonoră, inteligibilă. Vorbind lim'bile noastre, am neglijat-o pe aceasta aşa de mult, încât am uitat-o cu totul. Să studiem copiii şi curând vom învăţa-o din nou cu ei85). Doicile ne sunt profesori în această direcţie; ele înţeleg tot ce spun sugăcii, le răspund, au cu ei dialoguri continue; şi, deşi pronunţă şi cuvinte, aceste cuvinte sunt cu totul de prisos; copiii nu înţeleg defel sensul cuvântului pe care îl aud, ci numai accentul care îl însoţeşte.

*) Dintre toate simţurile, mirosul e cel care se dezvoltă mai târziu la copii; până la vârsta de doi sau trei ani nu par să fie sensibili nici la mirosurile bune, nici la cele rele; ei au, în această privinţă, o indiferenţă sau mai curând o insensibilitate care se observă la multe animale.

84) Pasaj caracteristic – împreună cu cel care urmează – în care se evidenţiază elementele senzualiste din concepţia filosofică a lui Rousseau cu privire la originea cunoaşterii omeneşti.

5) Nu ne oprim în acest loc la vederile lui Rousseau despre originea limbii. Este însă cert că problema a fost urmărită în Essai sur l'origine des langues (Eseu asupra originii limbilor), scris pe când lucra la Emil şi purtând, iniţial, titlul Sur le principe de la melodie (Asupra principiului melodiei). Formey, observă mai departe Sallwurk, a încercat să-1 combată şi în această direcţie pe Rousseau, adăugind lucrării Anti-Emil un memoriu şi anume: Reunion des principaux moyens employes pour decouvrir l'origine du langage, des ide.es et des connais-sances de l'homme (Culegere a principalelor mijloace folosite pentru a descoperi originea limbajului, ideilor şi cunoştinţelor omului), pe care 1-a citit în faţa Academiei din Berlin.

W L Limbajului vocii i se adaugă limbajul, nu mai puţin energic, al ges-

— Tului. Gestul nu e în slabele mâini ale copiilor, el e pe faţa lor. Este izbi-42 tor câtă expresie au aceste fizionomii încă neformate: trăsăturile lor se schimbă dintr-un moment într-altul cu o repeziciune de neînchipuit; vezi cum surâsul, dorinţa, spaima apar şi dispar ca nişte fulgere; de fiecare dată crezi că e o altă faţă. Ei au desigur muşchii feţei mai mobili decât noi. În schimb, ochii lor spălăciţi nu spun nimic. Aşa trebuie să fie natura semnelor la o vârstă la care nu există deci t trebuinţele corporale; expresia senzaţiilor e în strâmbături, expresia sentimentelor e în priviri.

Cum cea dintâi stare a omului e mizerie şi slăbiciune, vocea lui începe prin scâncet şi plâns. Copilul îşi simte trebuinţele şi, neputându-şi-le satisface, cere prin ţipete sprijinul altuia. Dacă îi este foame sau sete, plânge; dacă îi este frig sau prea cald, plânge; dacă are nevoie de mişcare4şi e ţinut în repaus, plânge; dacă vrea să doarmă şi e mişcat, plânge. Cu cât are mai puţină putere asupra stării lui, cu atât cere să i-o schimbi mai des. El n-are decât un limbaj, pentru că n-are, altfel spus, decât un fel de supărare; datorită imperfecţiunii organelor sale, nu distinge diferitele lor impresii; oria; neajuns nu constituie pentru el decât o senzaţie de durere. Din plâns, care s-ar putea socoti puţin demn de atenţie, se naşte cel dintâi raport al omului cu tot ceea ce îl înconjoară: aici se făureşte cea dintâi verigă a acestui lung lanţ din care e formată ordinea socială.

Când copilul plânge, nu se simte bine, are vreo trebuinţă pe care nu şi-o poate satisface: cercetezi, cauţi trebuinţa, o găseşti şi i-o împlineşti. Când n-o afli sau când nu i-o poţi împlini, plânsul continuă şi te supără; mângâi copilul ca să tacă, îl legeni, îi cânţi ca să-1 adormi; dacă se încă-păţânează, îţi pierzi răbdarea, îl ameninţi; uneori, doicile brutale îl şi lovesc. Iată ce lecţii stranii ia copilul la intrarea lui în viaţă.

Nu voi uita niciodată că am văzut o doică lovind pe un asemenea coEil care o supăra cu plânsul. Copilul a tăcut îndată: 1-am crezut intimidat,.ni ziceam: va fi un suflet servil de la care nu se va obţine nimic decât prin asprime. Mă înşelam: nenorocitul se sufoca de mânie, pierduse respiraţia; 1-am văzut devenind violet. După o clipă urmară ţipetele ascuţite; toate semnele resentimentului, mâniei şi disperării acestei vârste erau cuprinse în accentele sale. Îmi era teamă să nu moară în această agitaţie. Dacă m-aş fi îndoit de faptul că sentimentul a ceea ce este drept şi nedrept ar fi înnăscut în sufletul omului, acest singur exemplu m-ar fi convfins. Sunt sigur 'că un tăciune aprins căzut întâmplător pe mâna acestui copil ar fi fost mai puţin simţit decât această lovire destul de uşoară, însă dată cu intenţia vădită de a-1 ofensa.

Această înclinare a copiilor spre supărare, necaz, mânie cere îngrijiri excesive. Boerhaave86) socoteşte că bolile lor sunt, în cea mai mare parte, de natură convulsivă, fiindcă au capul, proporţional, mai mare şi sistemul nervos mai întins decât adulţii, iar nervii sunt mai susceptibili la iritaţie. Îndepărtaţi de ei, cu cea mai mare grijă, servitorii care îi necăjesc, care îi supără şi-i fac nerăbdători; aceştia le sunt de o sută de ori mai periculoşi decât asprimea vremii şi a anotimpurilor. Câtă vreme copiii

H. Boerhaave (1668-1738), medic vestit al timpului, fost profesor la Leyden.

Întâmpina rezistenţă numai în lucruri şi niciodată în voinţa altora, O u vor deveni nici revoltaţi, nici mânioşi şi îşi vor păstra mai bine sănă- – tatea. Iată unul din temeiurile pentru care copiii din popor, mai liberi, mai independenţi, sunt în general mai puţin infirmi, mai puţin slăbuţi, mai robuşti decât aceia pe care pretindem că-i creştem mai bine, contraţi iindu-i neîncetat; dar trebuie să ne gândim totdeauna la deosebirea care există între a-i asculta şi a nu-i contraria.

Cele dintâi plânsete ale copiilor sunt rugăminţi; dacă nu luăm seama, ele devin în curând ordine; ei încep prin a fi ajutaţi şi sfârşesc prin a fi serviţi. Astfel, din propria lor slăbiciune, din care vine mai întâi sentimentul dependenţei lor, se naşte ideea de a porunci şi de a domina87); dar cum această idee este mai puţin stimulată de trebuinţele lui decât de serviciile noastre, aici încep să se vadă efectele morale a căror cauză imediată nu este în natură; şi se vede de ce, de la această primă vârstă, trebuie să desprindem intenţia ascunsă care dictează gestul 'sau ţipătul*.

Când copilul se forţează să întindă mâna spre un obiect fără să zică nimic, el crede că-1 poate atinge pentru că nu apreciază distanţa; greşeşte; când însă plânge şi ţipă întinzând mâna, nu se mai înşală asupra distanţei, ci comandă obiectului să se apropie sau vouă să i-1 aduceţi. J In primul caz, duceţi-1 la obiect încet şi cu paşi mici; în al doilea, nu arătaţi nici măcar că 1-aţi înţeles; cu cât va striga mai mult, cu atât trebuie să-1 ascultaţi mai puţin. Se impune să fie obişnuit de timpuriu să nu comande nici oamenilor, căci nu e stăpânul lor, nici lucrurilor, căci ele nu înţelegi deloc. Astfel, când un copil doreşte un lucru pe care îl vede şi pe care vrei să i-1 dai, e mai bine să duci copilul la obiect decât obiectul la copil; din această practică va scoate o concluzie potrivită vârstei lui, pe care nu i-o poţi sugera prin alt mijloc.

Abatele de Saint-Pierre88) numea oamenii copii mari; s-ar putea, invers, numi copiii oameni mici. Aceste propoziţii au partea lor de adevăr, ca sentinţe; ca principii, au nevoie de lămuriri. Dar când Hobbes89) îl

67) Locke scrie: „Am atras atenţia asupra faptului că copiii iubesc libertatea şi, de aceea, trebuie să-i laşi să facă lucrurile spre care au înclinare, fără să fie constrânşi pentru aceasta. Adaug acum că copiii iubesc ceva şi mai mult şi anume: a stăpâni. Această înclinare este izvorul tuturor tendinţelor vicioase pe care le întâlnim la ei în mod obişnuit” (Idei despre educaţie, par. 103).

*) Variantă la Rousseau: donţ la căuşe immediate n'est pas dans la nature, et l'on voit deja pourquoi U importe de distinguer l'intention (… A căror cauză imediată nu este în natură şi se vede de ce este important să se distingă intenţia…). „ w) Abatele Carol-Irenau Castel de Saint-Pierre (1658-1743), cunoscut prin blândeţea şi vederile sale liberale, prieten cu Fontenelle, a fost ales membru al

Academiei franceze în 1695. După ce trecuse de 50 de ani, a început să scrie.

Rousseau intenţiona să scoată o ediţie prescurtată a scrierilor acestuia, potrivit îndemnului primit în casa Dupin. T

T h o m a s Hobbes (1588-1679), gânditor englez, ideolog al marii burghezii, s-a ridicat împotriva feudalismului atât în domeniul filosofiei, cât şi în cel al concepţiilor sociale şi politice. Reducând toate formele mişcării la mişcarea mecanică, Hobbes neagă caracterul obiectiv al determinărilor calitative ale obiectelor; astfel, materialismul lui Hobbes este un materialism mecanicist.

În lucrarea Leviathan (numele unui monstru biblic cu care Hobbes compară statul) sunt expuse, de pe poziţii idealiste, ideile social-politice ale acestui gânditor. In „starea naturală” (adică înainte de a se uni într-o organizaţie de jmea pe omul rău un copil robust, spunea un lucru absolut contradic-iriu. Orice răutate vine din slăbiciune; copilul e rău numai pentru că e ab; faceţi-1 tare şi va fi bun; cel care ar putea totul, nu ar face rău ciodată. Dintre toate atributele divinităţii atotputernice, bunătatea este eea fără de care nu ne-am putea-o închipui. Toate popoarele care au ezut în două principii au privit întotdeauna răul ca fiind inferior bine-i; altfel, ar fi făcut o presupunere absurdă. Despre aceasta, vezi mai s profesiunea de credinţă a vicarului din Savoia.

Raţiunea singură ne învaţă să cunoaştem binele şi răul. Conştiinţa, ire îndeamnă să iubim pe unul şi să urâm pe celălalt, deşi este inde-mdentă de raţiune, nu se poate dezvolta fără ea. Înainte de vârsta ra-jnii facem binele şi răul fără să ştim; iar acţiunile noastre nu poartă îcetea moralităţii, cu toate că, uneori, ea există în aprecierea acţiunilor, tuia. Care1 au legătură cu noi. Copilul vrea să schimbe tot ce vede; (tm) large, strică tot ce poate atinge; apucă o pasăre cum ar apuca o piatră o sugrumă fără să ştie ce face.

Pentru ce? Filosofia va căuta explicaţia mai întâi prin vicii naturale, goliu, spirit de dominare, amor propriu, răutatea omului; ar putea lăuga că sentimentul slăbiciunii îl sileşte pe copil să facă acte de forţă.

— Şi probeze propria sa putere. Priviţi însă pe acest bătrân infirm şi; putincios, adus de scurgerea vieţii la slăbiciunea copilăriei; nu numai i stă nemişcat şi liniştiit, dar vrea ca totul să stea aşa şi în jurul lui; >a mai mică schimbare îl tulbură şi-1 nelinişteşte, ar voi să vadă dom-nd o linişte universală. Cum poate produce efecte atât de diferite la le două vârste aceeaşi slăbiciune unită cu aceleaşi pasiuni şi unde poate căutată această diversitate de cauze dacă nu în starea fizică a celor doi divizi? Principiul activ90), comun amândurora, se dezvoltă într-unul şi stinge în celălalt; unul se formează, şi celălalt se distruge; unul tinde ire viaţă, şi celălalt spre moarte. Activitatea din ce în ce mai redusă concentrează în inima bătrânului; în inima copilului ea prisoseşte şi se. Sfrânge în afară; lui i se pare că are, chipurile, atâta viaţă, încât poate sufleţi tot ce-1 înconjoară. Că drege sau strică e tot una; e de ajuns. Schimbe starea lucrurilor, şi orice schimbare este o acţiune. Dacă pare clinat mai mult să distrugă, aceasta nu o face deloc din răutate, ci se: plică prin faptul că acţiunea care construieşte este totdeauna înceată, r cea care distruge, fiind mai rapidă, convine mai mult vioiciunii sale.

În acelaşi timp în care Creatorul dă copiilor acest principiu activ, el e grijă să fie puţin vătămător, lăsându-le puţină forţă ca să-1 aplice. ar de îndată ce pot considera persoanele din preajma lor ca instrumente re pot fi puse de ei în mişcare, se folosesc de ele pentru a-şi urmări stat), „omul pentru om este lup”, iar starea aceasta a societăţii se caracterizează prin „războiul tuturor împotriva tuturor”. Emiţând ideea contractului social, Hobbes susţine că oamenii creează statul în scopul de a menţine pacea în societate; e adeptul unui despotism accentuat.

„Principiu activ” înseamnă, în acest context, tendinţă, înclinare naturală spre activitate.

Nu trebuie o experienţă îndelungată ca să-ţi dai seama cât este de plăcut să lucrezi cu mâinile altuia şi să n-ai nevoie decât să-ţi mişti limba pentru a mişca universul.

Făcându-se mare, dobândeşte forţe, devine mai puţin neliniştit, mai puţin neastâmpărat, se închide mai mult în sine. Sufletul şi corpul ajung la un echilibru, iar natura nu ne mai cere decât mişcarea necesară conservării noastre. Dorinţa de a comanda nu se stinge odată cu trebuinţa care i-a dat naştere; puterea de a stăpâni pe alţii îi trezeşte şi-i măguleşte amorul propriu, iar obişnuinţa îl întăreşte: astfel fantezia urmează trebuinţei, astfel se formează cele dinţii rădăcini ale prejudecăţilor şi ale opiniei81.)

Odată cunoscut principiul, vedem clar punctul unde părăsim drumul naturii; să vedem ce trebuie făcut ca să ne menţinem pe acest drum.

Departe de a avea forţe de prisos, copiii n-au nici forţe destule pentru tot ceea ce le pretinde natura; trebuie deci să-i lăsăm să întrebuinţeze toate cele pe care le-a dat natura şi de „care” eniu pot abuza. Prima maximă.

Trebuie să-i ajutăm şi să împlinim ce le lipseşte, fie ca inteligenţă, fie ca forţă, în tot ceea ce ţine de trebuinţa fizică. A doua maximă.

Trebuie să ne mărginim, în ajutorul ce le dăm, la ceea ce este în mod real folositor, fără să dăm vreo atenţie fanteziei sau.” dorinţei neraţionale, căci fantezia, neizvorând din natură, nu-i va chinui dacă nu le-o vom fi deşteptat-o noi. A treia maximă.

Să studiem cu grijă limbajul şi semnele lor, pentru ca, la vârsta la care ei nu ştiu să se prefacă, să distingem în dorinţele lor ceea ce vine nemijlocit de la natură şi ceea ce vine din opinie. A patra maximă.

Sensul acestor reguli estexsă dăm copiilor mai multă libertate adevărată şi mai puţină deprindere de a comanda, de a-i lăsa să facă mai mult prin ei înşişi şi să ceară mai puţin de la alţii. Astfel, deprinzându-se de timpuriu să-şi limiteze dorinţele la puterile lor, vor simţi puţin lipsa a ceea ce nu e dat în puterea lor. \par Iată, aşadar, un temei nou şi foarte important pentru a lăsa corpul Şi membrele copilului absolut libere, cu singura grijă de a-1 îndepărta de pericolul căderilor şi de a-i lua din mână tot ceea ce îl poate răni.

Negreşit că un copil al cărui corp şi braţe sunt libere va plânge mai puţin decât un copil strâns într-o faşă. Cel care nu cunoaşte decât tre-bumţele fizice nu plânge decât atunci când suferă, iar aceasta e un mare avantaj; căci se ştie exact când are nevoie de ajutor şi, dacă e posibil, nu trebuie să întârzii nici o clipă să i-1 dai. Dar dacă nu-i poţi uşura suferinţa, rămâi liniştit şi mf-1 mângâia ca să-1 linişteşti; mângâierile nu-i vor înlătura durerea; dimportivă, el îşi va aminti de ceea ce trebuie să Iacă spre a fi mângâiat; iar dacă va reuşi să te facă să te ocupi de el după vomţa lui, iată-1 devenit stăpânul tău; totul e pierdut.

') Vederile „naturiste” ale lui Rousseau privitoare la geneza unor trăsături sociale (de caracter) nu au coloritul biologist (de origine ereditară) pe care îl vom în-tilni mai tirzm în orientările biologiste din psihologie şi pedagogie, care se situează – m parte cel puţin – pe linia gândirii lui Rousseau, descinzând din „naturismul” său pedagogic. In context, ca peste tot în Emil, „opinie”= suma prejudecăţilor sociale.

Dacă li se stânjenesc mai puţin mişcările, copiii plâng mai puţin; mai ţin supăraţi de plânsul lor, vă veţi necăji mai puţin ca să-i faceţi să ia,; ameninţaţi sau mângfiiaţi mai rar, ei vor fi mai puţin fricoşi sau ii puţin încăpăţânaţi şi vor rămâne mai bine în starea lor naturală, sând copiii să plângă, se întâmplă mai rar să aibă hernii decât dacă grăbiţi să-i potoliţi; dovadă este faptul că cei _mai neglijaţi copii sunt ii puţin expuşi_decâtceilalţi: _ Nu vreau să spun că e bine să-i neglijaţi; npotrivâT~e~Bme să le preveniţi trebuinţele şi să n-aşteptaţi să ţipe ca le aflaţi. Dar nici nu vreau ca îngrijirile care li se dau să fie rău în-; se. Cum vreţi să nu plângă copiii de îndată ce văd că plânsul le ser-; te la atâtea lucruri? Cunoscând preţul ce se dă tăcerii lor, se feresc risipească. La sfârşit îi ridică atât de mult valoarea, încât nu se mai iţe plăti; iar atunci, plângând fără succes, se forţează, se epuizează şi pun în pericol viaţa.92)

Plânsetele lungi ale unui copil care nu e nici legat, nici bolnav şi că-3 nu-i lipseşte nimic nu sunt decât plânsete de obişnuinţă sau de în-ăţânare. Ele nu sunt produse de natură, ci de doică, care, neştiind să * ure neplăcerile plânsului, nu se gândeşte că, făcând pe copil să tacă îl stimulează să plângă mâine mai mult.

Singurul mijloc de a vindeca sau preveni această obişnuinţă este wsă j dai nici o atenţie. Nimeni nu vrea să-şi ia o grijă inutilă, nici chiar Iii. Ei sunt foarte” încăpăţânaţi în încercările lor; dar dacă răbdarea îtră este mai mare decât încăpăţânarea lor, atunci ei se satură şi nu mai cep. Astfel, îi scutim de multe lacrimi şi-i învăţăm să le verse nuatunci când îi sileşte durerea.

Dealtfel, când plâng din capriciu sauj din încăpăţânare, un mijloc sigur i-i împiedica să continue este acela de a le arăta un obiect plăcut şi tor la ochi, care să-i facă să uite că aveau de gând să plângă. Multe i sunt foarte pricepute în această artă, care, bine condusă, este folo-ire. Este însă extrem de important să procedăm astfel încât copilul u observe intenţia de a-1 distrage şi să se bucure fără să-şi dea seama e gândeşti la el. Or, în această privinţă, toate doicile sunt neînde-itice.

'oţi copiii sunt înţărcaţi prea devreme. Timpul în care trebuie să fie câţi este indicat de ieşirea dinţilor, iar aceasta este în general grea ireroasă. Atunci, copilul, printr-un instinct maşinal, duce frecvent la tot ce are în mină, ca să-1 mestece. Se crede că-i venim în ajutor j-i drept jucărie un obiect tare, cum ar fi fildeşul sau ţăruşul de. Cred că ne înşelăm. Aceste obiecte tari frecând gingiile, în loc să moaie, le fac osoase, pregătind astfel o ruptură mai grea şi mai oaşa. Să luăm totdeauna instinctul ca exemplu. Nu, vedem deloc i deprinzându-şi dinţii care ies cu pietre, fier, oase, ci cu lemn, piele, materii moi care cedează şi în care se imprimă dintele, u mai ştim să fim simpli în nimic, nici chiar faţă de copii. Clopoţei gint, de aur, de coral, cristaluri cioplite, jucării de preţ şi felurite: isseau scrie „se sinucide”; evident că aici e vorba – cum observă şi. Wurk – de eventualele pericole ce s-ar ivi pentru unele organe interne, iţe de plânsul şi ţipătul peste măsură al unor copii.

Câte lucruri inutile şi vătămătoare! Nimic din toate acestea. Nici clopoţei, CARTEA l nici beţişoare; ramuri mici cu fructe şi foi, un cap de mac în care aude – sunând seminţele, o rădăcină de lemn dulce pe care o poate suge şi 47 mesteca îl vor amuza la fel ca aceste jucării strălucitoare şi nu vor avea neajunsul de a-1 obişnui cu luxul chiar de la naştere.

S-a constatat că colărezii93) nu sunt o hrană prea sănătoasă. Laptele fiert şi făina crudă produc multe boli94) şi nu priesc stomacului. In colă-rezi făina este coaptă mai puţin decât în pâine şi nu este nici dospită; supa falsă95) şi crema de orez mi se par de preferat. Dacă vrem neapărat să-i facem colărezi, este cazul ca făina să fie mai înainte puţin prăjită. In regiunea mea se face din făină astfel prăjită o supă foarte plăcută şi foarte sănătoasă. Supa de carne şi supa de zarzavat sunt de asemenea un aliment mediocru pe care trebuie să-1 folosim cât mai puţin posibil. Este important ca, mai întâi, copiii să fie obişnuiţi să mestece; acesta este adevăratul mijloc de a înlesni ieşirea dinţilor; iar când încep să înghită, sucurile salivare amestecate cu alimentele înlesnesc digestia.

Le voi da, prin urmare, să mestece fructe uscate, coji. Le voi da, ca jucărie, bucăţele de pâine tare sau biscuit la fel cu pâinea de Piemont care se numeşte grisini în partea locului. Cu ajutorul acestei pâini, înmuiate în gură, ei ar ajunge să înghită câte puţin, le-ar ieşi dinţii şi vor fi înţărcaţi aproape înainte de a-ţi da seama! Ţăranii au de obicei stomacul foarte bun şi nu sunt înţărcaţi cu mai mult decât atât. J

Copiii aud vorbindu-se de când se nasc. Le vorbim nu numai înainte ca ei să înţeleagă ce le spunem, ci chiar înainte ca ei să poată imita sunetele auzite. Organul lor încă amorţit se deprinde încet-încet cu imitarea sunetelor pe care li le spunem şi nu este chiar sigur că aceste sunete ajung la urechile lor tot atât de distincte precum le auzim noi. Nu dezaprob ca doica să înveselească copilul cu cântece şi prin accente foarte vesele şi variate; însă dezaprob obiceiul de a-1 ameţi mereu cu o sumă de cuvinte de prisos, din care el nu înţelege decât tonul cu care sunt rostite. Aş vrea ca primele articulaţii pe care le aude să fie rare, uşoare, distincte. RepetaTe des, iar_cuvintele pe care le exprimă să_nu _seraLorjg? & decât la obiecte sensibile pe care le putem arăta mai întâT copilului. Uşu-rinţa nenorocită de a întrebuinţaf cuvinte pe care~nu le înţelegem începe, mai devreme decât ne-am gândi. Elevul ascultă sporovăială institutorului96) aşa cum asculta, când era în faşă, trăncănelile doicii, în acest chip mi se pare că ajungem să-1 deprindem să nu înţeleagă nimic.

Reflecţiile se nasc grămadă când ne gândim la formarea vorbirii şi la cele dinţii cuvinte ale copiilor. Orice am face însă, copiii vor învăţa totdeauna să vorbească în acelaşi fel, şi toate speculaţiile filosofice nu sunt aici de nici un folos.

Mai întâi ej au, într-un fej spus, o gramatică a vârstei lor, a cărei sintaxă are reguli mai generale decât a noastră si, dacă observăm bine, ne va uimi exactitatea cu care urmăresc anumite analogii, foarte greşite

9s) Un fel de mâncare cu făină şi lapte.

94) Mucozităţi care se depun pe limbă în urma unei digestii proaste.

*5) Fiertură de pâine cu unt şi lapte.

9c) „Institutor” înseamnă în context dascăl, învăţător.

Ică vreţi, însă foarte regulate, care ne izbesc numai pentru că smt prea ir e sau pentru că uzul nu le admite.

Am auzit un biet copil certat de tatăl său pentru că i-a zis: Mon pere li-je-t-y? Or, se vede că acest copil urma mai bine analogia decât gra-aticii noştri, căci dacă îi zici Vas-y, de ce n-ar zice Irai-je-t-y? Obser-iţi apoi cu ce iscusinţă s-a ferit de hiatul din irai-je-y sau y irai-je? Vina bietului copil dacă noi am scos fără rost din frază acest adverb terminativ y pentru că nu ştiam ce să facem cu el? 97) Este o pedanterie suferită, 1 şi o grijă cu totul de prisos să te pui să cercetezi la copii este mici greşeli de uz pe care le vor corecta singuri cu timpul. Vorbiţi; deauna corect în faţa lor, faceţi în aşa fel încât să le placă să vor-ască cu voi mai mult decât cu oricine şi fiţi siguri că, pe nesimţite, ibajul lor se va îndrepta după al vostru, fără să-1 fi pedepsit.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   72
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə