J. J. Rousseau

E o dispoziţie naturală a omului_dg_a considera ca fiind al său tot _gega~ce stă în puterea” sa. In acest sens, principiul lui riobbes116) este adevărat până la un oarecare punct; dacă odată cu dorinţele noastre s-ar înmulţi şi mijloacele de a le satisface, fiecare s-ar face stăpân pe tot. Deci, copilul care vede că e destul să voiască un lucru pentru a-1 şi dobândi se crede deţinătorul universului; priveşte pe toţi oamenii drept sclavii săi; iar când, în fine, eşti nevoit să-i refuzi ceva, el, socotind că

113) Sensul termenului „constituţie”, folosit de Rousseau în context, nu este cel îndeobşte cunoscut, şi anume de aspect organic şi fiziologic al persoanei; el se referă la întreg ansamblul de trăsături fizice, psihice şi sociale care definesc pe om.

116) E vorba de: Homo homini lupus (Omul pentru om este lup – luat de Hobbes din Plaut) şi Bellum omnium contra omnes (Războiul tuturor contra tuturor).

Totul e cu putinţă când comandă, va privi refuzul ca pe un act de nesupunere; toate motivele ce i se dau, la o vârstă incapabilă de raţiona-ment, nu sunt, după părerea lui, decât pretexte; el vede peste tot numai rea-voinţă; sentimentul unei pretinse nedreptăţi îi va acri firea, va ajunge să urască pe toată lumea şi, fără să fie mulţumit vreodată de bunăvoinţă, se indignează la orice împotrivire.

Cum să-mi închipui că un copil stăpânit astfel de mânie şi sfâşiat de-pasiunile cele mai irascibile ar putea fi vreodată fericit? Fericit, el? Este un despot; este în acelaşi timp cel mai rău dintre sclavi şi cea mai mizerabilă dintre creaturi. Am văzut copii crescuţi în felul acesta, care voiau să le răstomi casa cu umărul, să le dai cocosul ce-1 vedeau pe un iurn, să opreşti un regiment în mers ca să poată asculta mai mult tobele, >i care umpleau văzduhul de ţipetele lor, fără să vrea să asculte de limeni îndată ce întârziai să i te supui. Zadarnic se sileau toţi să le facă.) e plac; dat fiind că dorinţele le erau stimulate prin uşurinţa de a ob$ne” e încăpăţânau la lucruri imposibile şi pretutindeni nu găseau decât con-radicţii, obstacole, suferinţe, dureri. Totdeauna gata de ceartă, îndă-ătnici, furioşi, îşi petreceau zilele ţipând şi plângându-se. Erau oare-cestea fiinţe fericite? Slăbiciunea şi puterea reunite nu generează decât ebunie şi mizerie. Din doi copii rataţi, unul bate masa, altul bate marea j băţul; ei vor avea mult de bătut şi biciuit înainte de a trăi mulţumiţi. Dacă aceste idei de stăpânire şi de tiranie îi fac nenorociţi încă din ipilărie, ce va fi atunci când ei vor fi mari şi când relaţiile cu ceilalţi imeni vor începe să se extindă şi să se multiplice? Obişnuiţi să vadă ecându-se totul înaintea lor, ce surpriză vor avea când, intrând în lume,. T simţi că totul le rezistă şi se vor găsi zdrobiţi de greutatea acestui ivers pe care-1 socoteau că se mişcă după placul lor. Îndrăzneala şi pilăroasa lor vanitate le vor atrage numai suferinţă, dispreţ, batjocură; *hit ofensele ca apa; apoi încercările grele le vor arăta că nu-şi cunosc: i starea, nici puterile; neputând să facă tot, vor crede că nu pot să 'ă nimic. Atâtea piedici neobişnuite îi ţin pe loc, atâta dispreţ îi în-eşte; devin laşi, fricoşi, josnici şi cad cu atât mai jos, cu cât se ridica-ă mai sus.

Să ne întoarcem la regula primară. Natura a făcut copiii să fie iţi şi ajutaţi; dar vrea ea oare să-i ascultăm şi să ne temem de ei? A dat înfăţişare impunătoare, privire serioasă, glas tare şi ameninţător să se facă temuţi? Înţeleg că răgetul unui leu înspăimântă animalele ă ele tremură văzându-i înfricoşătoarea căpăţână; dar dacă voiţi un. Tacol ruşinos, odios, de râs, închipuiţi-vă un corp de magistraţi, cu iedintele lor în frunte, în haine de ceremonie, plecaţi înaintea unui l în faşă şi vorbindu-i în termeni pompoşi, pe când el, drept răspuns, şi lasă să-i curgă balele117).

? Onsiderind copilăria ca atare, există oare în lume o fiinţă mai slabă, nenorocită, mai lăsată în voia a tot ceea ce o înconjoară, care să aibă îbuinţă atât de mare de milă, de îngrijiri, de protecţie, ca un copil? I se pare că el nu arată o figură atât de dulce şi o înfăţişare atât de [ătoare decât numai pentru ca toţi cei din preajma sa să se intereseze uzie la moştenitorul tronului Franţei.

, slăbiciunea sa şi să se grăbească să-1 ajute? Ce este, aşadar, mai iudat, mai contrar ordinii decât să vezi un copil trufaş şi încăpăţânat oman'dând tuturor celor din jurul său şi luând fără ruşine tonul de stăpân faţă de cei care n-ar trebui decât să-1 părăsească pentru a-1 lăsa să piară?

Pe de altă parte, cine nu vede că slăbiciunea primei vârste înlănţuie copiii în atâtea feluri, încât este barbar să-i mai supunem şi noi capriciilor noastre, luându-se o libertate atât de mărginită, de care ei pot atât de puţin abuza şi a cărui suprimare este atât de puţin folositoare, atât lor cât şi nouă? Dacă nu e obiect mai demn de râs decât un copil semeţ, nu e nimic mai demn de milă decât un copil fricos. Deoarece cu vârstă raţiunii începe robia societăţii118), de ce să i-o luăm înainte prin robia particulară? Să îngăduim ca un moment al vieţii să fie lipsit de acest jug pe care natura nu ni 1-a impus şi să lăsăm copilăriei libertatea naturală, care o depărtează, cel puţin pentru un timp, de viciile ce se dobândesc în robie. Institutorii severi, ca şi părinţii supuşi copiilor lor, să vină, aşadar, şi unii, şi alţii, cu argumentele lor uşuratice şi, înainte de a-şi lăuda metodele, s-o înveţe pe cea a naturii.

Revin la practică. Am spus până acum că copilul nostru, nu trebuie să_ obţină nimic fijLid_j] erg_1_cj fţjndcă are trebuinţă*): nici să nu facă” nimic din supunere, ci numai din necesitate; astfel, cuvintele a asculta şi a porunci vor fi scoase din vocabularul lui, mai mult încă, şi cele de datorie şi obligaţie; dar să se dea loc de frunte cuvintelor forţă, necesitate, neputinţă, constrângere119). Înainte de vârstă raţiunii, copiii nu pot avea nici o idee de fiinţele morale, nici de relaţiile -sociale; trebuie deci să evităm, pe cât se poate, să întrebuinţăm cuvintele care exprimă asemenea idei, ca nu cumva copilul să le dea la început un înţeles greşit, pe care mai târziu să nu ştim sau să nu putem să-1 mai înlăturăm. Cea dinţii idee greşită care pătrunde în mintea lui este sămânţa erorii şi a viciului; la acest întâi pas trebuie mai ales să fim atenţi. Atâta vreme cât nu este impresionat deoât de lucruri sensibile, faceţi ca toate ideile lui să se oprească la senzaţii; faceţi ca din toate părţile să vadă în jurul

118) Este necesar să atragem din nou luarea aminte asupra faptului că Rousseau nu se ridică împotriva oricărei societăţi, ci numai împotriva societăţii feudale, a prejudecăţilor şi viciilor ei.

*) Se înţelege că, după cum suferinţa este adeseori o necesitate, plăcerea este uneori o trebuinţă. Nu există decât o singură dorinţă a copiilor pe care nu trebuie s-o împlinim niciodată: aceea de a se face ascultaţi. De unde urmează că în tot ceea ce cer trebuie să fim atenţi, mai ales, la motivul care îi împinge să ceară. Daţi-le, atât cât e posibil, tot ce le poate face o plăcere reală; reîu-zaţi-le întotdeauna ceea ce cer din capriciu sau pentru a-şi arăta autoritatea.

119) Sallwiirk (op. Cit., voi. I, p. 90) menţionează în legătură cu acest context, următoarea observaţie a lui Raumer: „In vocabularul copilului lui Rousseau lipseşte cuvântul cel mai important: iubire, iubire recunoscătoare”.

Observaţia nu este pe deplin întemeiată. Rousseau vorbeşte adesea de iubire şi recunoştinţă, însă nu ca principiu, scop sau metodă educativă, ci ca sentimente naturale ale celui educat. Este însă cert că la Pestalozzi iubirea (de mamă, de oameni şi de Dumnezeu) este principiul călăuzitor al întregii activităţi educative.

Makarenko scoate în evidenţă faptul că un educator care ar urmări direct să obţină dragostea elevilor săi ci preţul scăderii exigenţei faţă de ei ar săvârşi o mare eroare pedagogică.

C lui numai lumea fizică; fără aceasta fiţi siguri că sau nu vă va asculta.

Sau îşi va face despre lumea morală de care îi vorbiţi noţiuni fantastice, pe care nu i le veţi şterge toată viaţa.

A raţiona cu copiii era marea maximă a lui Locke120); azi ea este ce& mai răspândită: succesul ei nu mi se pare totuşi prea potrivit ca să-i dăm autoritate; şi, în ceea ce mă priveşte, nu găsesc ceva mai ridicol decât acei copii cu care s-a raţionat mult. Dintre toate facultăţile omului, raţiunea, care nu este, pentru a spune aşa, decât un compus din toate celelalte, este cea care se dezvoltă cel mai greu şi mai târziu şi de ea vrem să ne servim pentru a dezvolta pe cele dinţii! Capodopera uneibune educaţii este aceea de _a_facejjn_om raional; şi se pretinde să se formeze un copil prin raţiune! Aceasta înseamnă să începi cu sfârşitul, să faci din lucru instrumentul lui121). Dacă copiii ar asculta de raţiune, n-ar mai fi nevoie să fie educaţi; dar, vorbindu-le din prima copilărie o limbă pe care ei n-o înţeleg, îi învăţăm să se achite prin vorbe, să controleze tot: e li se spune, să se creadă tot atât de înţelepţi ca şi învăţătorii lor, să ievină certăreţi şi răzvrătiţi, şi tot ce ne gândim să obţinem de la eiprin notive raţionale nu putem obţine niciodată decât prin motive de lăcomie au de teamă, ori de vanitate, pe care eşti întotdeauna silit să le adaugi elor dinţii122).

Iată formula la care se pot reduce toate lecţiile de morală care se fac au se pot face cu copiii: învăţătorul: Nu trebuie să faci aceasta.

Elevul: Şi pentru ce nu trebuie să fac?

Învăţătorul: Pentru că e un lucru rău.

Elevul: Lucru rău! Ce va să zică lucru rău?

Învăţătorul: Ceea ce eşti oprit să faci.

Elevul: Ce rău este să faci lucruri oprite?

Învăţătorul: Eşti pedepsit, fiindcă nu ai ascultat.

Elevul: Voi face aşa ca să nu se ştie.

Învăţătorul: Vei fi urmărit.

Elevul: Mă voi ascunde.

Învăţătorul: Vei fi întrebat.

Elevul: Voi minţi.

Învăţătorul: Nu trebuie să minţi.

Elevul: De ce nu trebuie să minţi?

Învăţătorul: Pentru că a minţi este un lucru rău etc.

Iată cercul inevitabil. Ieşi din el, copilul nu te mai înţelege. Nu sunt e acestea sfaturi foarte folositoare? Aş fi foarte curios să ştiu ce s-ar ea pune în locul acestui dialog. Chiar Locke ar fi fost, desigur, foarte

Locke susţine că e necesar să tratezi copilul în primul rând ca o fiinţă raţională. Dar prin aceasta nu neagă valoarea educativă a exemplului, a obişnuinţei etc.: să faci din lucru instrumentul cu care îl produci.

Referinţă, poate nemărturisită, tot la Locke, care susţine influenţa educativă jozitivă pe care o exercită, în formarea morală a copilului, „lucrurile bune iate acestuia pentru cuminţenie, precum şi lauda şi stima obţinută prin buna jurtare (cf. S a 11 w u r k, op. Cit., voi. I, p. 91).

Încurcat123). A cunoaşte binele şi răul, a înţelege raţiunea datoriilor omuCARTEA lui nu constituie o treabă de copil.

K Copiii să fie copii înainte de a fi oameni, iată ce vrea natura. Dacă 67 vrem să răsturnăm această ordine, vom produce roade timpurii, care nu vor fi nici coapte, nici gustoase şi în curând se vor strica; vom avea tineri învăţaţi şi copii bătrâni. Copilăria are feluri de a vedea, gândi şi simţi care îi sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre; ţin mai mult să se ceară copilului să fie înalt de cinci picioare decât să i se ceară judecată la zece ani. In adevăr, la ce i-ar servi raţiunea la această vârstă? Ea este frâul forţei şi copilul n-are nevoie de acest frâu.

Încercând să convingeţi pe elevii voştri despre datoria ascultării, voi adăugaţi acestei pretinse convingeri forţa şi ameninţările sau, ceea ce-i mai rău, linguşirea şi promisiunile. Astfel, momiţi de interes sau constrânşi prin forţă, se prefac că sunt convinşi prin raţiune. Ei văd foarte bine că supunerea le este avantajoasă şi revolta dăunătoare de îndată ce vă daţi seama de una sau de alta. Dar cum nu le cereţi nimic din ceea ce nu le-ar fi neplăcut şi cum totdeauna e penibil să îndeplineşti dorinţele altuia, ei se ascund pentru a-şi împlini propriile lor dorinţe, convinşi fiind că procedează bine dacă nesupunerea lor e ignorată, însă gata să convină că fac rău dacă sunt descoperiţi, de teama unui rău mai mare.

Raţiunea datoriei nefiind proprie vârstei lor, nu există om pe lume care să reuşească să-i facă în adevăr s-o înţeleagă; însă teama de pedeapsă, speranţa uitării, supărarea, stânjeneala de a răspunde le smulg toate y mărturisirile pe care le cereţi; şi credeţi că i-aţi convins, în timp ce, de fapt, numai i-aţi plictisit sau intimidat.

Ce urmează de aici? Întâi, impunându-le o datorie pe care ei n-o simt, îi întărâtaţi împortiva tiraniei voastre şi-i faceţi să nu vă iubească; îi învăţaţi să ascundă, să înşele, să mintă ca să stoarcă recompense sau ca să scape de pedepse; în fine, obişnuindu-i să dea întodeauna un motiv aparent în locul celui secret, le daţi singuri mijlocul de a vă înşela neîncetat, de a vă împiedica să le cunoaşteţi adevăratul caracter şi de a vă ameţi şi pe voi, şi pe alţii, la nevoie, cu vorbe goale. Veţi zice că legile, deşi obligatorii pentru conştiinţă, folosesc aceeaşi constrângere faţă de oamenii formaţi. Admit că este aşa; dar ce sunt aceşti oameni dacă nu nişte copii rataţi prin educaţie? Iată lucrul de care trebuie să ne ferim, întrebuinţaţi forţa cu copiii şi raţiunea cu oamenii maturi; iată ordinea naturală: înţeleptul n-are nevoie de legi.

Trataţi elevul vostru după vârstă lui. Puneţi-1 întâi la locul lui şi ţineţi-1 atât de bine, încât să nu mai încerce să iasă. Astfel, înainte de a şti ce este înţelepciunea, îi va pune în practică cea mai importantă lecţie. Nu-i porunciţi niciodată nimic, pentru nimic în lume, absolut nimic. Nu-1 lăsaţi nici măcar să-şi închipuie că vreţi să aveţi vreo autoritate asupra lui. Să ştie numai că e slab şi că voi sunteţi puternici; că, prin starea lui şi a voastră, este în mod necesar în puterea voastră; să ştie, să înveţe, să simtă aceasta; să simtă de timpuriu asupra capului său

123) Rousseau afirmă acest lucru pentru că Locke recomanda să te adresezi adesea raţiunii copiilor şi chiar să-i faci să participe, uneori, la conversaţia adulţilor.

Semeţ jugul dur pe care natura îl impune omului, jugul apăsător ai necesităţii, sub care orice fiinţă trebuie să se plece; să vadă necesitatea în lucruri, dar niciodată în capriciul*) oamenilor; frâul care-1 ţine să fie forţa, nu autoritatea. Nu-1 opriţi să facă lucrurile pe care nu trebuie să le facă, ci împiedicaţi-1 fără explicaţii, fără raţionamente; ceea ce-i daţi, daţi-i de la primul lui cuvânt, fără cereri, fără rugăminţi, mai ales fără condiţii. Daţi cu plăcere, nu refuzaţi decât cu silă; dar toate refuzurile voastre să fie irevocabile; nimic să nu vă mişte; vorba nu pe care aţi pronunţat-o să fie un zid de bronz de care să se izbească de cinci şase ori puterile copilului, pentru ca apoi să nu mai încerce să-1 răs-; oarne.

Astfel îl veţi face răbdător, egal, resemnat, paşnic chiar când nu va ivea ceea ce a voit; căci este în natura omului să îndure cu răbdare lecesităţile lucrurilor, nu însă reaua voinţă a altuia. Acest cuvânt: nu lai e este un răspuns împotriva căruia copilul nu s-a răzvrătit niciodată, fără numai dacă nu a crezut că e o minciună. Dealtfel, aici nu ejstă' ale de mijloc; trebuie sau să nu-i impui nimic, sau să-1 sileşti mai în-i la cea mai perfectă supunere. Educaţia cea mai rea este de a lăsa) pilul plutind între dorinţele sale şi ale voastre şi de a vă disputa ne-cetat care din voi doi va fi stăpân; aş prefera de o sută de ori ca acela fie totdeauna el.

E cu totul ciudat că, de când se ocupă lumea de creşterea copiilor, i s-a imaginat alt instrument de a-i conduce decât emulaţia, gelozia, Adia, vanitatea, lăcomia.

— Frica josnică, toate pasiunile cele mai primej-iase, cele care se înmulţesc mai repede şi cele mai potrivite să corupă 'Jetul chiar înainte de a fi format corpul. Cu fiecare învăţătură precoce care vrem să le-o vârâm în cap, le sădim şi în inimă un viciu; institu-i nesocotiţi cred că fac minuni făcându-i pe copii răi, ca să le arate ce? Bunătatea; iar apoi ne spun cu gravitate: aşa este omul. Da, aşa este jl pe care 1-aţi format voi.

S-au încercat toate instrumentele afară de unul, în mod cert singu-care poate reuşi: libertatea bine rânduită. Nu trebuie deloc să te steci în creşterea unui copil când nu ştii să-1 conduci unde vrei singurele legi ale posibilului şi imposibilului. Sfera unuia şi al ia fiindu-i deopotrivă de necunoscută, se poate întinde, se poate înge în jurul lui după voie. Îl poţi lega, îl poţi mişca din loc, îl poţi numai cu legătura necesităţii, fără ca el să murmure, îl faci blând

Jădios numai prin forţa lucrurilor, fără ca vreun viciu să poată

Ie rădăcină în el, căci niciodată pasiunile nu se stârnesc câtă vreme i nici un efect.

U daţi elevului vostru nici un fel de lecţie verbală; el trebuie să î numai prin experienţă; nu-i daţi nici un fel de pedeapsă, căci ştie ce înseamnă a greşi; nu-1 puneţi niciodată să vă ceară iertare, l nu vă poate ofensa. Lipsit de orice moralitate în acţiunile lui, el buie să fii sigur că copilul va considera drept capriciu orice voinţă contrară nţei sale şi al cărui temei nu-1 înţelege. Or, un copil nu simte nici un temei ot ceea ce contrariază fanteziile sale.

Nu poate face nimic ce ar putea fi rău din punct de vedere moral şi să merite pedeapsă ori mustrare.

H văd de pe acum pe cititor speriat de faptul că-1 judec pe acest copil după ai noştri; el se înşală. Strâmtoarea continuă în care ţineţi elevii voştri le irită vioiciunea; cu cit sunt mai constrânşi sub ochii voştri, cu atât sunt mai turbulenţi în momentul în care scapă; trebuie să se despăgubească când pot de constrângerea dură în care îi ţineţi. Doi şcolari din oraş vor face mai multă stricăciune la ţară decât tineretul unui sat întreg, închideţi un domnişor şi un mic ţăran într-o cameră; cel dintâi va răsturna totul, va strica totul înainte ca cel de-al doilea să se fi mişcat din loc; pentru ce aceasta, dacă nu pentru că unul se grăbeşte să abuzeze de un moment de neîngrădire, în vreme ce celălalt, totdeauna sigur de libertatea sa, nu se grăbeşte niciodată să se folosească de ea; şi totuşi, copiii sătenilor, adesea răsfăţaţi sau contrariaţi, sunt încă destul de departe de starea în care aş voi să fie ţinuţi.

Să stabilim ca maximă incontestabilă că>cele dintâi pornirJL.na±ura! E sunt întotdeauna drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc; nu există un singur viciu despre care să nu poţi spune de unde şi cum a pătruns în el124). Singura pasiune naturală a omului este iubirea de sine sau amorul propriu, luat într-un sens larg. Acest amor propriu în sine sau relativ la noi este bun şi folositor şi, cum, nu este în raport necesar cu altul, el este, din acest punct de vedere, în mod natural indiferent; el nu devine bun sau rău decât prin aplicarea pe care i-o dăm şi prin relaţiile pe care i le stabilim. Până când se va putea naşte raţiunea, care este călăuza amorului propriu, trebuie deci ca un copil să nu facă nimic pentru că a văzut sau a auzit, adică, într-un cuvânt, nimic în raport cu alţii, ci numai ceea ce-i cere natura; şi atunci nu va face nimic altceva decât bine.

Nu mă gândesc că nu va face niciodată stricăciuni, că nu se va răni, că nu va strica poate o mobilă de preţ dacă îi va sta în cale. El' va putea face mult rău fără să vrea, căci o acţiune este rea dacă există intenţia de a dăuna, iar el nu va avea niciodată această intenţie. Dacă ar avea-o o singură dată, totul ar fi de-acum pierdut; ar fi răutăcios aproape fără îndreptare.

Cutare lucru e rău în ochii zgârceniei, dar nu în ochii raţiunii. Lăsând copiii în plină libertate pentru a-şi manifesta zburdălniciile, este b'.ne să se îndepărteze de ei tot ceea ce le-ar putea face pe acestea costisitoare şi să nu li se lase la îndemână nimic ce e fragil şi de preţ. Camera lor să fie umplută cu mobile ordinare şi solide; nici oglinzi, nici porţelanuri, nici un obiect de lux. În ce priveşte pe Emil al meu, pe care îl cresc la ţară, camera sa nu va avea nimic care să o deosebească de cea a unui

— Ţăran. De ce să o împodobesc cu atâta grijă când el trebuie să stea în ea atât de puţin? Însă mă înşel; o va împodobi el însuşi şi vom vedea îndată cu ce.

Dacă, cu toată prevederea voastră, copilul a făcut vreo dezordine sau a stricat vreun lucru util, nu-1 pedepsiţi; este din neglijenţa voastră;

124) Raumer, observă S a 11 w ii r k (op. Fit., voi. I, p. 96), porneşte în critica întregii opere pedagogice a lui Rousseau, de la această aserţiune. 10 – Emil sau despre educaţie iu-1 dojeniţi deloc, să nu audă nici un cuvânt de reproş; nu-1 lăsaţi nici >hiar să întrevadă că v-a produs supărare; faceţi în aşa fel ca şi cum) biectul s-ar fi stricat singur; în fine, să credeţi că aţi făcut mult dacă luteţi să nu ziceţi nimic.

Să îndrăznesc să expun aici cea mai mare, cea mai importantă, cea nai folositoare regulă a educaţiei? Ea este nu să câştigi, ci să pierzi imp. Cititori de rând, iertaţi-mi paradoxele: când reflectezi, „~eIe”Tţî~vân ară să vrei; orice veţi zice, ţin mai mult să fiu omul paradoxelor decât mul prejudecăţilor. Cel mai periculos interval al vieţii omului este de-i naştere până la doisprezece ani. Este timpul în care încolţesc erorile i viciile fără ca să ai deocamdată vreun instrument pentru a le stârpi; ir când apare instrumentul, rădăcinile sunt atât de adinei, încât nu le lai poţi smulge. Dacă copiii ar sări deodată de la sân la vârsta raţiunii, s-ar potrivi educaţia care li se dă azi; dar, după progresul natura], le ebuie una cu totul contrară. Ar trebui ca sufletul lor să nu facă nimic ină nu li se dezvoltă toate facultăţile; căci e imposibil ca sufletul lor. Vadă flacăra pe care le-o pui înainte cită vreme e orb, şi să urn&ze. Imensul câmp al ideilor o cale pe care raţiunea o trasează atât de fin iiar şi pentru ochii cei mai buni.

Cea_dintâi educaţie trebuie să fie, aşadar, pur negativă125). Ea constă i în a transmite virtutea sau adevărul, ci în a păzi inima de viciu şi iritul de eroarei Dacă aţi putea să nu faceţi nimic şi să nu lăsaţi nici

; alţii să facă ceva; dacă aţi putea să conduceţi elevul vostru sănătos robust până la vârsta de doisprezece ani fără să ştie a deosebi mina dreaptă de mina stingă, atunci, de la primele lecţii pe care i le-aţi, ochii înţelegerii lui s-ar deschide pentru raţiune. Fără prejudecăţi, ă deprinderi, nu va avea nimic în el care să poată -contrazice rezultatul iiii voastre. Curând, el va deveni în mâinile voastre cel mai înţelept itre oameni; şi începând prin a nu face nimic, veţi fi înfăptuit o mine a educaţiei.

Procedaţi întotdeauna contrar uzului comun şi veţi face aproape tot-îuna bine. Deoarece nu vor să facă din copil un copil, ci un savant, ii şi învăţătorii încep prea de timpuriu să dojenească, să certe, să pe-) sească, să răsfeţe, să ameninţe, să făgăduiască, să instruiască, să ra-leze. Recurgeţi la' ceva mai bun: fiţi înţelegători şi nu raţionaţi cu elevostru, mai ales când e vorba să-1 siliţi să aprobe ceea ce nu-i place; i, amestecând totdeauna raţiunea în lucrurile neplăcute, înseamnă să faci plictisitoare şi s-o discreditezi de timpuriu într-un spirit care e încă în stare s-o priceapă. Exercitaţi-i corpul, organele, simţurile, ele, dar lăsaţi-i spiritul neocupat cit maLjmoiLLtimp posibil, Fevă de orice fel de sentimente ce apar înaintea judecăţii care le? Ciază. Înlăturaţi, opriţi impresiile străine; si, pentru a împiedica l să se nască, nu vă grăbiţi să faceţi binele, căci el nu e bine niciodată t atunci când raţiunea îl luminează. Priviţi orice întârziere ca pe un itaj: e un mare câştig să mergi la ţintă fără să pierzi nimic; lăsaţi lăria să se desfăşoare până la epuizare în copii, în fine, orice învă-'f. Nota noastră 25.

Tătură le-ar deveni necesară, feriţi-vă să le-o daţi azi, dacă o puteţi amâna până mâine fără pericol.

O altă consideraţie care confirmă utilitatea acestei metode este aceea a caracterului particular al copilulv. I, pe care trebuie să-1 cunoşti bine ca să ştii ce regim moral i se potriveşte. Fiecare spirit are forma sa proprie, potrivit căreia el are nevoie să fie condus; iar pentru succesul îngrijirilor care se dau, este important ca el să fie condus prin această formă şi nu prin alta. Omule prudent, studiază timp îndelungat natura, observă bine pe elevul tău înainte de a-i spune primul cuvânt; lasă întâi sămânţa caracterului său să se dezvolte în plină libertate, nu-i aplica nici cea mai mică constrângere, ca să-1 poţi vedea mai bine în întregul său. /Crezi că acest timp de libertate e pierdut pentru el? Dimpotrivă, va n întrebuinţat în modul cel mai bun; căci aşa vei învăţa să nu pierzi nici un moment într-o epocă mai preţioasă; în schimb, dacă începi înainte de a şti ce ai de făcut, acţionezi la întâmplare; expus să te înşeli, vei fi silit să te întorci mereu înapoi; te vei afla mai departe de ţintă decât dacă te-ai fi grăbit mai puţin ca s-o ajungi. Nu face deci ca avarul care pierde mai mult fiindcă nu vrea să piardă nimic. Sacrifică la prima vârsta un timp pe care îl vei recâştiga, cu dobândă la o vârsta mai înaintată. Medicul înţelept nu dă nebuneşte doctorii la întâia vedere, ci studiază temperamentul bolnavului înainte de a-i prescrie ceva; începe să-1 trateze târziu, dar îl vindecă, pe când medicul prea grăbit îl omoară.