J. J. Rousseau

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.9 Mb.
səhifə21/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   72

Am spus de ajuns pentru a face să se înţeleagă că nu trebuie niciodată să aplici copiilor pedeapsa ca pedeapsă, ci că pedeapsa trebuie să le

*) Dealtfel, când datoria de a-ţi ţine angajamentele nu ar fi întărită în spiritul copilului de ponderea utilităţii ei, în curând sentimentul său interior, începând să apese, i-o va împune ca pe o lege a conştiinţei, ca pe un principiu înnăscut, care n-aşteaptă ca să se dezvolte decât cunoştinţele la care se aplică. Această primă trăsătură nu este nicidecum înscrisă de mâna oamenilor, ci gravată în inimile noastre de autorul oricărei justiţii, înlăturând legea primară a convenţiilor şi obligaţia pe care ea o impune, totul devine iluzoriu şi zadarnic în societatea umană. Cine îşi ţine făgăduiala numai pentru profitul acesteia nu este deloc mai legat decât dacă n-ar fi făgăduit nimic, sau cel mult va fi în stare s-o calce ca şi jucătorii cu mingea135, care nu întârzie să se servească de avans pentru a aştepta momentul de a se servi de el cu mai mult avantaj. Principiul e de extremă importanţă şi merită să fie aprofundat; căci aici omul începe să se pună în contradicţie cu sine însuşi.

Notă neclară: „bisque”-ul jucătorilor este aici înţeles, probabil, ca „avans” dat în favoarea adversarului (jucătorul mai tare acordă celui mai slab un număr de puncte), dar este considerat ca „avantaj” propriu în joc (cf. Sallwurk, op. Cit., voi. I, p. 109).

Vină ca o urmare naturală a faptei lor j-ele. Astfel, nu vei vorbi deloc cu CARTE/

— Natâmă împotriva minciunii, nu-i vei pedepsi deloc anume pentru că au „nuntit; însă vei face ca toate efectele rele ale minciunii, ca acela de a nu 79 fi crezut deloc and spui adevărul, de a fi acuzat, cu toate încercările tale He apărare, de o greşeală, pe care n-ai săvârşit-o, să se îngrămădească pe capul lo>r când au minţit. Dar să explicăm ce înseamnă pentru oopii_ a minţi.

— Există două feluri de minciuni: cea de fapt, care priveşte trecutul; cea de drept, care priveşte viitorul. Cea dinţii are loc când negăm că am făcut sau când afirmăm că am făcut ceea ce n-am făcut şi, în general, când vorbim conştient împotriva adevărului lucrurilor. Cealaltă are loc când făgăduim un lucru pe oare avem de gând să nu-1 îndeplinim si, în general, când arătăm o intenţie contrară celei pe care o avem. Aceste două minciuni pot să se contopească câteodată într-una*); dar aici le privesc în ceea ce au ele deosebit.

Cel ce simte nevoia de a primi ajutorul altora şi care nu încetează să simtă bunăvoinţa lor nu are nici un interes să-i înşele; dimpotrivă, este sensibil interesat ca ei să vadă lucrurile aşa cum sunt, de teamă să nu se înşele în dauna lui. Este deci limpede că denaturarea faptelor nu e firească la copii; însă legea supunerii este cea care produce necesitatea de a minţi, pentru că supunerea fiind penibilă, te scapi de ea în taină cât poţi mai mult, iar interesul imediat de a evita pedeapsa sau reproşul învinge y interesul îndepărtat de a spune adevărul, în educaţia naturală şi liberă, de ce ar minţi, aşadar, copilul tău? Ce ar avea să-ţi ascundă? Nu-1 cerţi deloc, nu-1 pedepseşti pentru nimic, nu-i ceri nimic. De ce nu ţi-ar spune tot ceea ce a făcut tot aşa de naiv ca şi micului său tovarăş? El nu poate vedea în această mărturisire mai mult pericol de o parte decât de alta.

Minciuna de drept e şi mai puţin naturală, pentru că promisiunile de a face sau de a se abţine sunt acte convenţionale, care ies din starea de natură şi contravin libertăţii. Mai mult, toate angajamentele copiilor sunt nule prin ele însele, căci vederea lor mărginită nu poate să se întindă dincolo de prezent si, angajându-se, ei nu ştiu ce fac. Cu greu poate minţi copilul când se angajează; căci, negândindu-se decât să scape dintr-o încurcătură în momentul de faţă, orice mijloc care n-are un efect prezent îi este egal; făgăduind ceva pentru viitor, el nu făgăduieşte nimic, iar imaginaţia sa încă adormită nu ştie deloc să-1 facă să trăiască în două epoci diferite. Dacă ar putea evita bătaia sau ar putea obţine un pachet de drajeuri promiţând să se arunce mâine afară pe fereastră, ar promite nu-

*) Ca atunci când culpabilul acuzat de o faptă rea s-ar apăra zicând că este om cinstit. El minte astfel în fapt şi în drept136).

) Diviziune juridică – de jure, de jacto.

— A minciunii. Montaigne (Eseuri. I, 9) distinge altă diferenţă între „neadevăr” şi „minciună”, după Aulus Gellius: diferenţa între mentiri (a minţi) şi mendacium dicere (a spune o minciună). In acest sens, Montaigne scrie: „Gramaticii fac deosebire între a spune o minciună şi a minţi. A spune o minciună este a spune un lucru neadevărat, pe care-1 crezi adevărat; a minţi înseamnă a spune un lucru împotriva conştiinţei tale… A minţi este un viciu blestemat. Legăturile dintre oameni se fac prin cuvânt… Mi se pare că uneori îl pedepsim pe copil prea sever pentru unele greşeli neînsemnate. Numai minciuna şi încăpăţânarea mi se pare că trebuie combătute şi împiedicate de a se ivi şi de a progresa” (cf. S a 11 w ii r k, op. Cit., voi. I, p. 110 şi trad. A d a m e s c u, op. Cit., voi. I, p. 219).

Maidecât. Iată de ce legile nu se pot aplica la angajamentele copiilor, iar când părinţii şi învăţătorii cei mai severi pretind să le îndeplinească, aceasta priveşte numai ceea ce copilul trebuie să facă, chiar dacă n-ar fi promis.

Neştiind ce face când se angajează, copilul nu poate deci minţi anga-jându-se. Nu e tot aşa când nu se ţine de cuvânt, ceea ce este tot un fel de minciună retroactivă; căci îşi aduce foarte bine aminte că a făcut această promisiune, dar ceea ce nu vede este importanţa de a o ţine. Ne-fiind în stare să citească în viitor, el nu poate să prevadă consecinţele lucrurilor şi, când îşi calcă angajamentele, el nu face nimic împotriva raţiunii vârstei sale.

De aici rezultă că minciunile copiilor sunt toate opera învăţătorilor şi că a voi să-i înveţi să spună adevărul nu este altceva decât a-i învăţa să mintă. In graba de a-i îndruma, de a-i stăpâni, de a-i instrui, nu găsim niciodată destule instrumente ca să ne atingem scopul. Vrem să le stăpî-nim spiritul prin maxime fără temei, prin reguli fără raţiune şi preferăm să ştie lecţiile şi să mintă decât să rămână ignoranţi şi să spună adevărul137).

Pentru mine, care nu dau elevilor mei decât lecţii de practică şi care prefer să fie buni decât învăţaţi, nu le cer să spună adevărul de teamă să nu. Ascundă şi nu de promit nimic din ceea ce ar fi îndemnaţi să nu le ţină. Dacă s-a. Petrecut în lipsa mea vreun rău al cărui autor nu-1 cunosc, mă voi feri să-1 acuz pe Emil sau să-i spun: tu eşti? *) Căci ce altceva aş face prin aceasta dacă nu să-1 învăţ să o nege? Dacă firea lui dificilă m-ar sili să ajung cu el la o oarecare înţelegere, îmi voi lua atât de bine măsurile, întât propunerea să vină totdeauna de la el şi niciodată de la mine; dacă 3-ar învoi să aibă totdeauna un interes prezent şi sensibil pentru a-şi îndeplini angajamentul şi dacă vreodată nu 1-ar respecta, această minciună atrage asupra lui rele pe care le va vedea ieşind din ordinea însăşi a ucrurilor şi nu din răz'bunarea guvernorului său. Insă fără a fi nevoie <ă recurg la mijloace atât de crude, sunt aproape sigur că Emil va şti 'oarte târziu ce înseamnă a minţi şi că ştiind, va fi foarte uimit, neputând nţelege la ce-ar putea fi bună minciuna. Este foarte limpede că pe maură ce reuşesc ca bunăstarea lui să devină independentă fie de dorinele, fie de judecăţile altora, cu atât opresc în el orice interes de a minţi. Când nu eşti deloc grăbit să instruieşti, nu eşti deloc silit să ceri şi >oţi să potriveşti timpul pentru a nu cere decât numai când trebuie, ilunci copilul se formează prin aceea că nu se ratează138). Insă când un j receptor zăpăcit, neştiind cum să se poarte, îl sileşte în fiecare moment | l făgăduiască ba una, ba alta, fără deosebiri, fără alegere, fără măsură, | tunci 'copilul, plictisit, încărcat cu toate aces-te promisiuni, le nesocoteşte,

*) Locke se plânge, de asemenea, că educaţia obişnuită a copiilor generează multe vicii, susţinând că: „Nu există nici un viciu al cărui gust să nu fi fost inspirat copiilor sau de părinţi, sau de doică” (Idei, par. 25).

') Nimic nu e mai indiscret decât o asemenea întrebare când copilul e vinovat: atunci, dacă crede că ştii ceea ce a făcut, el va vedea că-i întinzi o cursă şi această părere nu va întârzia să-1 facă să se supere pe tine. Dacă nu o crede, îşi va spune: de ce să-mi dezvălui greşeala? Şi iată prima tentaţie de minciuna devenită efectul întrebării tale imprudente.

) Ratarea (fr. gât6) se referă şi aici la influenţa negativă asupra naturii copilului, originar bună, pe care o pot avea unele influente educaţionale.

Le uită, în fine, le dispreţuieşte şi, privindu-le drept formule goale, îşi făuCARTEA!

Reşte un joc din a le face şi a le călca. Vrei deci să fie fidel în a-şi ţine ~ cuvântul? Fii discret când îi ceri acest lucru. 81

Amănuntul pe care tocmai 1-am folosit cu privire la minciună se poate aplica în multe privinţe la toate celelalte datorii pe care le pre-scriem copiilor în forme nu numai urâte, dar şi impracticabile. Ca să părem că le predicăm virtutea, îi facem să iubească. Viciile. Şi le dăm, oprin-du-i să le dobândească. Vrând să-i facem pioşi, îi ducem să se plictisească la biserică; silindu-i neîncetat să mormăie rugăciuni, îi facem să se gân-dească la fericirea de a nu se mai ruga lui Dumnezeu. Ca să le insuflam milă, îi punem să dea de pomană, parcă ne-ar fi ruşine s-o dăm noi înşine. Nu se cuvine s-o dea copilul, ci învăţătorul: oricât de drag i-ar fi elevul, să nu-i lase această cinste; trebuie să înţeleagă că la vârsta sa încă nu e demn de ea. Pomana este fapta unui om care înţelege valoarea lucrului dat şi nevoia aproapelui său139). Copilul care nu cunoaşte nimic din toate acestea nu poate să aibă ni'ci un merit că dă; nu dă din milă, nu face binefacere; e aproape ruşinat să dea, în vreme ce, sprijinit pe exemplul lui şi al tău, crede că numai copiii trebuie să dea şi că fiind mare nu mai trebuie să dai pomană.

Observaţi că nu punem niciodată pe copil să dea decât lucruri a căror valoare n-o cunoaşte, monede de metal pe care le are în buzunar şi care nu-i servesc decât pentru asta. Un copil ar da mai curând 100 de na-/poieoni decât o prăjitură. Puneţi însă pe acest risipitor să dea lucrurile ' care-i sunt scumpe, jucării, bomboane, prăjituri şi vom şti de îndată dacă i-aţi făcut în adevăr generos.

Se maii găseşte un mijloc pentru aceasta, anume să înapoiezi repede copilului ceea ce a dat, în aşa fel ca să se obişnuiască să dea tot ceea ce ştie că îi va reveni. N-am văzut la copii decât aceste două feluri de generozitate: să dea ceea ce nu le e bun la nimic sau să dea ceea ce sunt siguri că vor primi înapoi. Faceţi în acest fel, zice Locke, ca ei să se convingă prin experienţă că cel mai generos este totdeauna cel 'Care are cea mai mare parte. Aceasta înseamnă să faci un copil generos în aparenţă şi avar de fapt. El adaugă că copiii vor dobândi astfel obişnuinţa generozităţii. Da, a unei generozităţi cămătăreşti, care dă un ou pentru a avea un bou. Însă, când va fi vorba să dea cu adevărat, rămas bun obişnuinţei; dacă nu li se mai dau înapoi, ei vor înceta îndată să mai dea. Trebuie să avem în vedere mai degrabă deprinderea sufletului 'decât cea a mâini-lor. Toate celelalte virtuţi pe -care le învaţă copiii se aseamănă acesteia, iar pentru a le predica aceste virtuţi solide le folosim anii tineri în tristeţe. Iată o educaţie savantă!

Dascălilor, lăsaţi nimicurile; fiţi virtuoşi şi buni, exemplele voastre să se întipărească în memoria elevilor voştri, aşteptând să poată pătrunde în inimile lor. În loc să mă grăbesc să cer de la al meu acte de caritate, prefer să le fac în prezenţa sa şi să-i iau chiar mijlocul de a mă imita, aceasta fiind o cinste care nu e pentru vârsta sa; căci este important ca

139) Este vorba, fireşte, de o obligaţie caracteristică orânduirii sociale în care ordinea morală a lucrurilor se judecă pe temeiul învăţăturii creştine, care consideră, în mod fatalist, şi bogăţia, şi mizeria derivând din aceeaşi sursă divină.

El să nu se deprindă a privi datoriile oamenilor numai ca datorii ale copiilor. Dacă, văzându-mă că ajut pe săraci, mă întreabă asupra acestui lucru şi, dacă e timpul să-i răspund*), îi voi spune: „Dragul meu, când. Săracii au acceptat ca să existe oameni bogaţi, bogaţii au promis să hrănească pe toţi cei ce nu au din ce trăi nici prin avere, nici prin munca lor”. „Ai promis deci şi dumneata asta?” va întreba el. „Fără îndoială; nu sunt stăpân pe averea care-mi trece prin mâini decât respectând condiţia legată de proprietatea sa”.

După ce a ascultat această cuvântare (şi s-a văzut cum poţi pune un copil în stare s-o înţeleagă), un altul decât Emil ar fi ispitit să mă imite-şi să se poarte ca un om bogat; într-un asemenea caz, 1-aş împiedica cel puţin de a o face cu ostentaţie; aş prefera să mă frustreze de dreptul, meu şi să dea pe ascuns; aceasta este o fraudă a vârstei sale şi singura pe care i-aş ierta-o.

Ştiu că toate aceste virtuţi dobândite prin imitaţie sunt virtuţi de maimuţă şi că nici o faptă bună nu este bună din punct de vedere moral decât atunci când o faci ca atare, iar nu pentru că au făcut-o alţii. Dar, la o vârstă în care inima nu simte încă nimic, trebuie să-i facem pe copii sa imite acţiunile cu care voim să-i deprindem, până când vor putea să le facă ei din discernământ şi din iubirea binelui. Omul este imitator, animalul de asemenea; gustul imitaţiei este bine orânduit de natură, dar an societate el degenerează în viciu. Maimuţa imită pe om, de care se teme, dar nu imită animalele pe care le dispreţuieşte; socoteşte că e bine ceea ce face o fiinţă mai bună decât ea. Printre noi, dimpotrivă, măscăricii de tot felul imită frumosul pentru a-1 înjosi, pentm a-1 face ridicol; simţindu-şi josnicia, caută să fie deopotrivă cu cei care valorează mai mult decât ei sau, dacă se silesc să imite ceea ce admiră, atunci se vede. an alegerea obiectelor, gustul fals al imitatorilor; ei vor mai mult să se impună celorlalţi şi să-şi vadă talentul aplaudat decât să devină mai buni şi mai înţelepţi. Motivaţia care stă la baza imitaţiei printre noi porneşte din dorinţa de a apărea totdeauna sub altă înfăţişare. Dacă reuşesc în întreprinderea mea, Emil nu va avea desigur această dorinţă. Trebuie deci să ne lipsim de binele aparent care o poate produce.

Aprofundaţi toate regulile educaţiei voastre şi astfel le veţi găsi pe toate fără înţeles, mai ales în ceea ce priveşte virtuţile şi moravurile, jaingura lecţie de morală potrivită copilăriei şi cea mai importantă la orice vârstă este să nu faci jiiciodată rău nimănui. Chiar norma de a face bine, dacă nu „este”subordonaţi” aces teTâ7~e'primejdioasă, falsă, contradictorie. Cine nu face vreun bine? Toată lumea: cel nemernic, ca şi ceilalţi; el face pe unul fericit în dauna a o sută de nefericiţi şi de aici vin toate nenorocirile noastre. Cele mai sublime virtuţi sunt negative: ele sunt, de asemenea, şi cel mai greu de înţeles, pentru că nu le poţi arăta şi sunt mai presus de plăcerea atât de scumpă inimii omului de a face pe altul mulţumit de noi. O, cât bine face în mod necesar semenilor săi acela, dacă o fi vreunul, care să nu le facă niciodată rău! De câtă tărie sufletească, de câtă tărie de caracter are nevoie pentru aceasta! Nu cugetând asupra

*) Se înţelege că nu mă ocup de chestiunile sale când îi place lui, ci când îmi place mie; altfel, m-aş supune dorinţelor lui şi m-aş pune în cea mai periculoasa dependenţă în care un guvernor ar putea fi faţă de elevul său.

Acestei maxime, ci silindu-te s-o pui în practică simţi cât e de m-are şi cât este de greu să reuşeşti s-o înfăptuieşti. *)

Iată câteva slabe idei despre precauţiile cu care aş vrea să fie date copiil°r învăţăturile pe care nu li le putem refuza fără a-i pune în pericol de a-şi face rău lor înşile şi altora şi, îndeosebi, de a dobândi obişnuinţe rele care cu greu ar fi apoi corectate; să fim însă siguri că această necesitate se va prezenta rar pentru copiii crescuţi aşa cum se cuvine, pentru că este imposibil ca ei să devină nesupuşi, răi, mincinoşi, lacomi, dacă nu li s-ar semăna în inimi viciile care-i fac să fie astfel. Ceea ce am spus deci asupra acestui punct serveşte mai mult excepţiilor decât regulilor; însă aceste excepţii sunt mai frecvente pe măsură ce copiii au mai multe prilejuri să iasă din starea lor şi să contracteze viciile oamenilor. Celor crescuţi în mijlocul lumii le trebuie în mod necesar învăţături mai timpurii decât celor ce sunt crescuţi departe de ea. Această educaţie solitară va fi deci preferabilă chiar dacă n-ar face altceva decât să dea copilăriei timpul de a se maturiza. Mai există un alt gen de excepţii, contrare, pentru acei pe care o natură fericită îi ridică deasupra vârstei lor. Aşa cum există oameni care nu depăşesc niciodată faza copilăriei, alţii, ca să zicem astfel, nu trec deloc prin ea şi sunt oameni aproape formaţi de la naştere. Răul este că această ultimă excepţie este foarte rară, foarte greu de cunoscut, şi că fiecare mamă, imaginându-şi că un copil poate să fie o minune, nu se îndoieşte deloc că al ei n-ar fi unul din aceştia. Mai mult, ele iau drept semne extraordinare chiar pe cele care arată lucruri obişnuite: vioiciunea, glumele, zburdălniciile, naivitatea glumeaţă, toate semne caracteristice vârstei, care arată cel mai bine că un copil nu este decât un copil. Este oare de mirare faptul că cel ce vorbeşte mult şi căruia i s-a permis să spună orice, care nu este împiedicat de nici un considerent, de nici o bună-cuviinţă, va realiza şi unele coincidenţe fericite? Va fi mai bine decât a făcut-o vreodată, aşa cum s-ar întâmpla unui astrolog care, printre miile lui de minciuni să nimerească şi un adevăr. Ei mint atâta, spunea Henric al IV-lea, încât la sfârşit vor spune adevărul. Cine vrea să găsească câteva cuvinte potrivite n-are decât să spună multe prostii. Să-i păzească Dumnezeu de rău pe inşii la modă care n-au alt merit pentru a fi sărbătoriţi.

Ideile cele mai strălucitoare se pot strecura în creierul copiilor sau, mai degrabă, cuvintele cele mai bune în gura lor, ca şi diamantele cele

*) Regula să nu faci rău nimănui aduce cu sine pe cea de a te lega cât mai puţin posibil de societatea omenească; căci, în starea socială, binele unuia face în mod necesar răul altuia. Acest raport este în esenţa lucrurilor şi nimic nu-1 poate schimba. Se poate cerceta, pe temeiul acestui principiu, care este cel mai bun: omul social sau solitarul. Un autor ilustru afirmă că numai cel rău stă singuri40); eu afirm că numai cel bun stă singur. Dacă această propoziţie este mai puţin pretenţioasă, ea este mai adevărată şi mai bine gândită decât precedenta. Dacă cel rău ar fi singur, ce rău ar face? Numai în societate îşi îndreaptă loviturile împotriva celorlalţi ca să-i vatăme. Dacă s-ar întoarce acest argument în sprijinul omului de bine, răspund prin paragraful căruia îi aparţine această notă.

1 Autorul „ilustru” este Diderot, care afirmă acest lucru în prefaţa Fiului natural. Rousseau revine adeseori asupra acestei sentinţe a prietenului său din timpul când Rousseau era singur la Ermitage (cf. J.- J. Rousseau, Confes-sions, IX).

Mai preţioase în mâna lor, fără ca prin aceasta ideile sau diamantele să le aparţină; la această vârstă nu există nici o proprietate adevărată, de nici un fel.

Lucrurile pe care le spune un copil nu sunt pentru el ceea ce sunt pentru noi; nu le leagă de aceleaşi idei. Aceste idei, dacă are aşa ceva în adevăr, n-au în capul lui nici urmare, nici legătură; nimic fix, nimic sigur în tot ce gândeşte. Observă pe pretinsul tău copil-minune. In unele momente vei găsi în el resortul unei activităţi extreme, o claritate de spirit în stare să spargă norii. Cel mai adesea, acelaşi spirit ţi se va părea slab, muced şi parcă învelit într-o ceaţă deasă. Când ţi-o ia înainte, când rămâne nemişcat. La un moment dat, îţi vine să zici că e un geniu şi mediat după aceea că e un prost. Te-ai înşela şi într-un caz şi în altul:; un copil. E un pui de vultur, care într-o clipă se înalţă în aer şi în; lipa următoare cade iar în cuib141).

Poartă-te deci cu el după vârstă lui, cu toate aparenţele, şi fereşte-te ă nu-i sleieşti puterile voind să le pui prea mult la încercare. Dacă. Cest creier tânăr se încălzeşte, dacă vezi că începe să clocotească, lasă-1 ă clocotească în voie, dar nu-1 aţâţa niciodată, de teamă să nu se risi-iească; iar când primele fumuri s-au împrăştiat, reţine, comprimă-le pe elelalte până când, cu anii, ele au să se prefacă în căldură şi într-o ade-ărată forţă. Altfel, îţi iroseşti timpul şi îngrijirea şi-ţi distrugi singur ropria-ţi operă; după ce te-ai îmbătat în mod nesocotit cu toţi aceşti buri inflamabili, nu-ţi va rămâne decât o drojdie fără nici o tărie.

Din copii zăpăciţi ies oameni de rând; nu cunosc deloc vreo observaţie lai generală şi mai sigură decât aceasta. Nimic nu e mai greu decât să îosebeşti în copilărie prostia adevărată de acea prostie aparentă şi în-lătoare, care anunţă spiritele puternice. Pare deocamdată ciudat ca le două extreme să aibă semne atât de asemănătoare; totuşi, aşa tre-iie să fie; căci, la o vârstă când omul n-are nici o idee adevărată, toată „sebirea dintre copilul deosebit de inteligent şi cel neinteligent este că l din urmă nu primeşte decât idei false, iar cel dintâi, negăsind decât idei Ise, nu primeşte niciuna; se aseamănă deci prostu'lui prin aceea că unul i e capabil de nimic, pe oând celuilalt nu-i iconvine nimic. Singurul semn -i deosebeşte depinde de întâmplare, care poate oferi celui din urmă eo idee potrivită înţelegerii lui, pe când cel dintâi e totdeauna şi pre-; indeni acelaşi. Cato cel tânăr, în timpul copilăriei, părea un imbecil casa sa. Era tăcut şi încăpăţânat. Iată singura părere pe care o aveau spre el. Unchiul său nu 1-a cunoscut decât în anticamera lui Silla143).

Fenelon (în Educaţia fetelor) scria în acelaşi sens următoarele: „De altă parte, neştiind încă să gândească sau să facă ceva prin ei înşişi, ei observă tot şi vorbesc puţin, dacă nu-i obişnuieşti să vorbească mult; de acest lucru trebuie să te fereşti. Adesea, plăcerea pe care vrem s-o obţinem de la copiii drăguţi îi strică: îi obişnuim să spună tot ce le vine în minte şi să vorbească despre lucruri asupra cărora nu au încă cunoştinţe distincte; le rămâne astfel pentru întreaga viaţă obişnuinţa de a judeca în pripă şi de a spune lucruri asupra cărora n-au deloc idei clare; ceea ce produce un fel foarte rău de a fi al spiritului”! 42).

Fenelon, Education des filles, Paris, Flammarion (f.a.), p. 17.

Datele sunt luate din Plutarh, care a fost „prima… Şi ultima” lectură a lui

Rousseau. Iată ce scrie Plutarh despre Csto cel tânăr (zis din Utica, oraş în care s-a sinucis): „Se zice că din copilărie… Nu se mira şi nu se arăta mişcat j

T

Dacă n-ar fi intrat niciodată în această anticameră, poate c-ar fi trecut drept un dobitoc până la vârstă raţiunii; dacă Cezar n-ar fi trăit, poate c§ totdeauna am fi considerat vizionar pe acelaşi Cato care a înţeles geniul funest al acestuia şi i-a prevăzut cu mult înainte toate proiectele. O cit sunt de expuşi să se înşele acei care-i judecă aşa de grăbit pe copii! Sunt, adesea, mai copii decât copiii. Am văzut la o vârstă destul de înaintată un om144) care mi-a făcut cinstea să-mi fie prieten şi care în familia sa şi printre amici trecea drept un spirit mărginit; acest cap excelent se forma în tăcere. Deodată, el s-a arătat filosof şi nu mă îndoiesc că posteritatea îi va marca un loc distins şi de cinste printre cugetătorii cei mai buni şi printre metafizicienii cei mai adânci ai secolului său.



Respectaţi copilăria şi nu vă grăbiţi s-o judecaţi nici în bine, nici în rău. Lăsaţi excepţiile să se arate, să se dovedească, să se confirme mult timp înainte de a adopta pentru ele metode particulare. Lăsaţi natura să-şi exercite acţiunea multă vreme înainte de a vă apuca să acţionaţi în locul ei, de teamă să nu-i contrariaţi acţiunile. Veţi zice că timpul este preţios şi nu trebuie să-1 pierdem. Nu vedeţi că e mai bine să nu faci nimic decât să-1 pierzi folosindu-1 rău şi că un copil rău instruit e mai departe de înţelepciune decât unul care n-a fost instruit deloc. V-aţi speriat văzând că-şi iroseşte primii ani fără să facă nimic! Cum! Nu e nimic să fii fericit? Nu e nimic să sari, să te joci, să alergi toată ziua? Toată viaţa nu va fi atât de ocupat. Platon, în tepublica sa, care e socotită atât de severă, nu-i creşte pe copii decât în serbări, jocuri, cântece, pierdere de vreme; s-ar zice că a făcut tot ce trebuie învăţându-i să se bucure; iar Seneca, vorbind despre vechea tinerime romană, zicea: stătea înde nimic… Era greu să-1 impresionezi atât încât să-1 faci să râdă şi foarte rar i se vedea un zâmbet pe faţă… Când a început să înveţe, se arăta greoi, pricepea prost şi încet, dar ceea ce înţelegea o dată reţinea temeinic„. Pedagogul său, Sarpedon, 1-a introdus adesea în casa lui Silla, autorul listelor de prescripţie, casă care devenise locul de supliciu al adversarilor săi. În casa lui Silla, Cato văzu, la patrusprezece ani, oameni pedepsiţi, torturaţi şi ucişi. „Văzând capetele celor mai ilustre personaje din Roma, întreabă pe sclavul său: de ce nu-1 ucide cineva pe acest om? Pentru că, îi răspunse acesta, toţi se tem de el mai mult decât îl urăsc. Cum, zise copilul, şi tu nu mi-ai dat o sabie ca să-1 ucid şi să scap patria de acest monstru” (cf. Sallwiirk, op. Cit., voi. I, p. 118).



Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   72
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə