J. J. Rousseau

Ce înseamnă a spune că omul este slab? Cuvântul slăbiciune arată un raport, un raport cu fiinţa la care 1-am aplicatCel căruia puterile îi întrec trebuinţele, fie că este o insectă sau un vierme, este o fiinţă tare; cel căruia trebuinţele îi depăşesc puterile, fie că este un elefant, un leu, un cuceritor, un erou sau un Dumnezeu, va fi o fiinţă slabăngerul răzvrătit, care nu şi-a cunoscut natura, era mai slab decât fericitul muritor care trăieşte paşnic, potrivit firii sale.

— Omul este foarte puternic când se mulţumeşte să fie ceea ce este; el e foarte” slab când vrea să se ridice deasupra umanităţii. Să nu vă închipuiţi deci că, mărindu-vă facultăţile, vă măriţi puterile; dimpotrivă, le micşoraţi dacă mândria vi se întinde mai mult decât ele. Să măsurăm raza sferei noastre şi să rămânem în centru, ca insecta în mijlocul pânzei sale; vom fi întotdeauna mulţumiţi cu noi înşine şi nu vom avea să ne plângem de slăbiciune, căci n-o vom simţi niciodată.

Toate animalele au exact facultăţile necesare pentru a se conserva. Numai omul are şi facultăţi de prisos. JNTu e oare ciudat.ca acest prisos să fie instrumentul mizeriei sale? In toate ţările, braţele omului fac mai mult decât trebuie pentru întreţinerea lui. Dacă ar fi destul de înţelept şi n-ar ţine seama de acest prisos, ar avea întotdeauna strictul necesar, pentru că n-ar avea niciodată prea mult. Trebuinţele mari, zicea Favori-nus103), se nasc din averile mari; adesea, cel mai bun mijloc de a dobândi lucrurile care ne lipsesc este să ne lipsim de cele pe care le avem. Stră-duindu-se să ne mărim fericirea, o schimbăm în nenorocire.

— ROrice om care n-ar voi decât să trăiască ar trăi fericit; prin urmare,.ar trăi bun; căci ce folos ar avea să fie rău? 4-

Dacă am fi nemuritori, am fi fiinţe foarte nenorocite. E dur, fără îndoială, să mori; însă este plăcut să speri că nu vei trăi totdeauna şi că o viaţă mai bună va pune capăt suferinţelor vieţii acesteia. Dacă ni s-ar oferi nemurirea pe pământ, cine ar vrea să accepte acest trist prezent? *) Ce mijloc, ce speranţă, ce consolare ne-ar rămâne împotriva asprimilor sorţii şi împotriva nedreptăţilor oamenilor? 104) Ignorantul, care nu prei vede nimic, simte puţin preţul vieţii şi se teme puţin că va pierde-o; /omul luminat vede bunuri de un preţ mult mai mare pe care le preferă acestei vieţi. Numai semi-învăţătura şi falsa înţelepciune, care, prelun-gindu-ne privirea până la moarte şi nu dincolo, fac din ea răul nostru cel mai mare cu putinţă. Necesitatea de a muri nu este pentru omul înţelept decât raţiunea de a suporta suferinţele vieţii. Dacă n-am fi siguri că odată o vom pierde, ar costa prea mult ca s-o păstrăm.

Relele noastre morale sunt toate în închipuire, afară de una singură, care e crima; şi aceasta depinde de noi; suferinţele fizice se distrug sau ne distrug. Timpul sau moartea sunt remediile noastre, dar noi suferim cu atât mai mult cu cât ştim mai puţin să suferim şi ne facem mai mult chin ca să ne vindecăm de Iboli decât cel pe care 1-am avea dacă le-am suporta. Trăieşte conform naturii105), fii răbdător şi alungă doctorii; nu vei evita moartea, dar o vei simţi o singură dată, pe când ei o aduc în fiecare zi în imaginaţia ta tulburată, iar arta lor mincinoasă, în loc să-ţi prelungească viaţa, te face să nu te bucuri de ea. Voi întreba totdeauna ce „°3) Favorinus (90-135 e.n.), retor şi sofist în epoca lui Traian; din scrierile lui s-au păstrat fragmente, prin elevul său Aulus Gellius. In Noctes atticae (IX, 8) – Nopţi atice – ale acestuia din urmă, se găseşte următorul pasaj: „Omul care posedă multe lucruri are nevoie de multe lucruri şi sărăcia mare rezultă nu din lipsă multă, ci din abundentă mare. Când cineva e bogat, are dorinţe noi, ca să păstreze ceea ce posedă. De aceea, omul care are multă avere Şi vrea să se pună la adăpost de grijă, trebuie să caute să-şi micşoreze averea, nu să şi-o mărească: cu cât va avea mai puţin, cu atât va avea şi trebuinţe mai puţine„, într-o zi, Favorinus a exprimat această idee, în aplauzele ascultătorilor: „Cel care are 15000 de haine ar dori neapărat să aibă mai multe. Eu când simt nevoia să adaug ceva la ceea ce am, am numai atunci destul când, f din ceea ce am, am scos o parte”.

W4e P°aţe imagina că vorbesc aici de oameni care reflectează, nu de toţi oamenii.; Accent de resemnare într-o conştiinţă zguduită de povara nedreptăţilor sociale, 0 j*le timpului şi a propriilor sale suferinţe fizice.

) Diogene Laerţiu, Zenon, par. 89, nota Sallwiirk: „Trebuie să trăieşti potrivit naturii în general şi îndeosebi a celei omeneşti” – o maximă cunoscută a stoicilor. Diogene Laerţiu, scriitor grec (secolul al III-lea e.n.), a lăsat o lucrare despre vieţile filosofilor.

Ne real a făcut oamenilor această artă106). Unii din cei pe care îi vin-ică ar fi murit, ee-i drept: dar milioane pe care îi omoară ar fi rămas viaţă. Om chibzuit, nu juca la această loterie în care prea multe şanse 11 împotriva ta.

— Suferă, mori sau vindecă-te, dar înainte de toate, tieşte până în ceasul tău din urmă. „

Totul este numai nebunie şi contradicţie în instituţiile omeneşti, rtăm mai multă grijă vieţii pe măsură ce ea îşi pierde din valoare. Bănii o regretă mai mult decât tinerii; ei nu vor să piardă preparativele care le-au făcut ca să se bucure de viaţă; la şaizeci de ani, este crud mori înainte de a fi început să trăieşti. Se crede că omul are o dra->te vie pentru conservarea sa şi asta e adevărat; însă nu se observă această dragoste, aşa cum o simţim, este în mare parte opera oame-ar. Fireşte că omul nu poartă grija de a se conserva dccât în măsura care mijloacele stau în puterea sa; de îndată ce aceste mijloace îi pa, se linişteşte şi moare fără să se frământe inutil. Cea dinţii lege a mnării ne vine de la natură. Sălbaticii, ca şi animalele, se luptă foarte în împotriva morţii şi o îndură aproape fără să se plângă. Distrugând astă lege, se formează alta, care izvorăşte din raţiune; dar puţini ştiu deducă şi această resemnare artificială nu este niciodată atât de de-iă şi întreagă ca cea dinţii.

Prevederea! Prevederea, care ne poartă neîncetat să privim dincolo aoi şi adesea ne plasează unde nu vom ajunge niciodată, iată adevăra-izvor al tuturor mizeriilor noastreCe manie la o fiinţă atât de trecăe ca omul, să privească totdeauna departe, într-un viitor care se lineşte aşa de rar, şi să neglijeze prezentul de care e sigurmanie cu mai nefericită, cu cât creşte neîncetat cu vârsta; bătrânilor, care sunt tdeauna neîncrezători, prevăzători, zgârciţi, le place mai mult să se? Ască azi de un lucru necesar decât să nu aibă lucruri de prisos 'peste iţă de ani. Astfel, ne ţinem de tot, ne agăţăm de tot; timpurile, locu-oamenii, lucrurile, tot ce există, tot ce va exista., sunt însemnate pen-fiecare din noi: persoana noastră nu este decât partea cea mai mică noi înşine. Fiecare se întinde, cum s-ar spune, pe întreg pământul şi ne sensibil pe toată această mare suprafaţă. Este de mirare că re-noastre se înmulţesc în toate punctele unde putem fi răniţi? Câţi fi nu sunt dezolaţi de pierderea unei ţări pe care n-au văzut-o nici-ă? E de ajuns să te atingi de negustori în India, pentru a-i face să la Paris107).

'are natura este cea care poartă astfel pe oameni, atât de departe de şişi? Este oare ea aceea care vrea ca fiecare să-şi afle destinul de la şi uneori să-1 afle cel din urmă, încât cutare moare fericit sau nenofără să fi ştiut vreodată ceva despre acest lucru? Văd un om tânăr, '. Cartea I, nota noastră 38 şi 60.

) mul are o grijă extremă ca să-şi prelungească fiinţa în toate sensurile… Lăm totul cu noi; nimeni nu se gândeşte destul să fie numai unul… Cu cât ne, ărim posesiunea, cu atât ne expunem mai mult loviturilor soartei. Manifesta-a dorinţelor noastre trebuie să fie restrânsă în limita strimtă a celor mai >ropiate comodităţi. Acţiunile care se conduc fără această reflecţie sunt acţiuni; site şi bolnăvicioase” (M o n t a i g n e, Eseuri, III, 10). Nota e dată în ediţia îtitain; ea nu aparţine autorului, cum credea Adamescu, ci editorului.

L j viguros, sănătos; prezenţa sa inspiră bucurie; ochii săi vestesc mul-7 mirea, bunăstarea, poartă cu sine imaginea fericirii. Vine o scrisoare/le la POŞ; omul fericit o priveşte, este adresată lui, o deschide, o citeşte Deodată faţa i se schimbă; devine palid, leşină. Revenindu-şi, lân ' ge agită, geme, îşi smulge părul, face să răsune văzduhul de ţipetele sale, pare lovit de convulsiuni groaznice. Nebunule, ce rău ţi-a făcut hâr'tia asta? Ce braţ ţi-a rupt? Ce crimă te-a făcut să comiţi? În fine, ce a schimbat ea în tine ca să te pună în starea în care te văd?

Dacă scrisoarea s-ar fi rătăcit, dacă o mână caritabilă ar fi aruncat-o în foc, mi se pare că soarta acestui muritor, fericit şi nefericit în acelaşi timp, ar fi fost o problemă ciudată. Nenorocirea sa, veţi spune, era reală. Prea'bine, însă el n-o simţea. Unde era: deci? Fericirea sa era imaginară, înţeleg, sănătatea, veselia, bunăstarea lui, mulţumirea spiritului nu mai sunt decât închipuiri. Nu mai existăm unde suntem, nu mai avem o frică atât de mare de moarte, dacă rămâne ceea ce ne face să trăim? 108)

Omule, închide-ţi existenţa în sinea ta şi nu vei mai fi nefericit. Ră-mâi în locul pe care ţi 1-a fixat natura în şirul fiinţelor şi nimic nu va putea să te scoată de acolo; nu te răzvrăti împotriva asprei legi a necesităţii şi nu-ţi irosi, pentru a-i rezista, forţele pe care cerul nu ţi le-a dat ca să-ţi întinzi sau să-ţi prelungeşti existenţa, ci numai ca s-o păstrezi cum îi place şi cât îi place. Libertatea şi puterea ta nu se întind mai departe decât puterile tale naturale; restul este numai sclavie, închipuire, trufie. Chiar dominarea este servilă când ţine de opinia lumii, căci de-pinzi de prejudecăţile acelora pe care îi guvernezi prin prejudecăţi. Ca să-i conduci cum vrei, trebuie să te conduci cum le place. Dacă ei şi-ar. Schimba modul de gândire, ar trebui şi tu să-ţi schimbi, de nevoie, modul de a acţiona. Celor din preajma ta le e de ajuns să ştie să conducă opiniile poporului pe care crezi că-1 guvernezi sau ale favoriţilor care te guvernează, sau ale familiei tale, sau chiar opiniile tale proprii; aceşti viziri, aceşti curteni, aceşti preoţi, aceşti soldaţi, aceşti valeţi, aceste femei flecare şi până şi copiii, chiar de-ai avea geniul*) lui Temistocle, te vor conduae ca pe un copil în mijlocul legiunilor tale. Orice ai face,. Niciodată autoritatea ta reală nu va merge mai departe decât facultăţile tale reale, îndată ce trebuie să vezi prin ochţii altora, trebuie să vrei prin voinţa lor. Tu zici cu mândrie: popoarele mele sunt supuşii mei.109) Fie; „ar tu, ce eşti? Supusul miniştrilor tăi. Dar miniştrii tăi, la rândul lor, ce sunt? Supuşii funcţionarilor, ai amantelor lor, valeţii valeţilor lor. Luaţi!) FŞi P. Richard fac aici trimitere la S e n e c a, Scurtimea vieţii, I şi VII: „, Cea mai mare parte a oamenilor învinuiesc natura de răutate; ne-am născut, f spun ei, pentru un timp foarte scurt. De fapt, timpul pe care îl avem nu este scurt, însă pierdem mult… Fiecare se aruncă în vâltoarea vieţii şi suferă de dorinţa viitorului şi de dezgustul prezentului!” l Acest copil mic pe care îl vedeţi aici, zicea Temistocle prietenilor săi, este arbitrul Greciei; căci el o guvernează pe mama sa, mama sa mă guvernează

Pe mine, eu _ îi guvernez pe atenieni, iar atenienii îi guvernează pe greci.

<~>„ ce conducători mici s-ar descoperi adeseori în imperiile cele mai mari, dacă de la prinţ te-ai coborî treptat până *la cea dintâi mână care mişcă totul în aog secret! 9

)? Lutarh, Cuvinte însemnate ale regilor şi generalilor, par. 40; nota Petitain. Temistocle a comandat armata greacă împotriva regelui persan Xerxpc '* >* 460 î.e.n.).

Tot, uzurpaţi tot şi pe urmă aruncaţi banii cu mâinile pline, aşezaţi tunuri ridicaţi spânzurători, roţi; daţi legi şi edicte; înmulţiţi spionii, soldaţii' călăii, închisorile, lanţurile; bieţi oameni mici, la ce vă servesc toate acestea? Nu veţi fi nici mai bine serviţi, nici mai puţin furaţi, nici mai puţin înşelaţi, nici mai absoluţi. Veţi zice întotdeauna: vrem şi' veţi face întotdeauna ce vor vrea alţii.

Singurul care face ce vrea este acela care n-are nevoie, în acest scop să adauge braţele altuia braţelor sale; de aici urmează c%el dinţii dintre toate bunurile nu este autoritatea, ci libertatea. Omul în YdevarTber vrea numai ceea ce poate şi face ce-i place/Iată maxima mea -fundamentală. Nu e Vorba decât s-o aplicăm copilăriei şi toate regulile educaţiei vor decurge din ea.

Societatea a făcut pe om mai slab, nu numai ridicându-i dreptul ce-1 avea asupra propriilor sale forţe, ci mai ales, făeându-i-le nesatisfăcătoare, tată de ce dorinţele i se înmulţesc cu slăbiciunea sa; şi iată ce face slă-Diciunea copilăriei comparată cu vârsta matură. Dacă vârstnicul esle o „iinţă puternică, iar copilul o fiinţă slabă, motivul nu e pentru că cel din-; îi ar avea în mod absolut mai multă forţă decât cel de-al doilea, ci pen-; ru că primul poate, în mod natural, să se satisfacă prin sine, 'pe când: elălalt nu poate. Omul va avea deci mai multe dorinţe, iar copilul mai nulte fantezii, cuvânt110) prin care înţeleg toate dorinţele care nu sunt adevărate trebuinţe şi care nu se pot satisface decât cu ajutorul altuia.

Am arătat temeiul acestei stări de slăbiciune. Natura o ajută prin Iragoştea devotată a taţilor şi a mamelor; însă această dragoste poate ivea excesul său, defectul său, abuzurile sale. Părinţii care trăiesc în ocietate duc în ea pe copilul lor înainte de vârsta. Dându-i mai multe tre-minţe decât are, ei nu-i micşorează slăbiciunea, ci i-o măresc. Ei i-o năresc şi mai mult pretinzându-i ceea ce natura nu-i cere, supunând lorinţelor lor, puţinul de forţe pe care-1 are pentru a servi dorinţele sale, ransformând de o parte sau de alta în sclavie dependenţa reciprocă în are-1 ţine slăbiciunea sa şi ataşamentul lor.

Omul înţelept ştie să rămână la locul său; însă copilul, care nu şi-1 unoaşte, nu ştie să se ruenţină în acest loc. El are printre noi mii de losibilităţi de a ieşi din el; revine celor care-1 conduc obligaţia de a-1 re-ine, iar aceasta nu este o treabă uş9ară. El nu trebuie să fie nici ani-lal, nici om, ci copil; el trebuie să-şi simtă slăbiciunea şi nu să sufere lin cauza ei; el trebuie să fie dependent, însă nu supus; el trebuie să eară şi nu să comande; el nu e supus altora decât din cauza trebuinţelor Ji şi pentru că aceştia văd mai bine decât el ceea ce îi este folositor, | eea ce poate ajuta sau dăuna conservării sale. Nimeni nu are dreptul, j ici chiar tatăl, de a comanda copilului ceea ce nu-i este de nici un folos, înainte ca prejudecăţile şi instituţiile omeneşti să fi alterat porni-1 île naturale, fericirea copiilor ca şi a adulţilor constă în folosirea liber-îţii lor; însă această libertate este mărginită la copii prin slăbiciu-ea lor. Cine face ce vrea este fericit, dacă se satisface prin sine; e cazul mului trăind în stare naturală. Cel care face ce vrea nu e fericit, dacă ebuinţele îi depăşesc forţele; aşa se întâmplă cu copilul în aceeaşi stare.

') Adică cuvântul „fantezii”.

Copiii nu se bucură, chiar în starea de natură, decât de o libertate imperCARTEA fectă, asemănătoare celei de care se bucură adulţii în stare socială. Fiecare 'din noi, neputând trăi fără altul, devine din nou, sub acest raport, slab şi nenorocit. Eram făcuţi pentru a fi oameni; legile şi societatea ne-au întors în copilărie. Bogaţii, cei mari, regii, toţi aceştia sunt copii care, văzând că cei din jur se grăbesc să le uşureze suferinţa, simt o vanitate copilărească şi sunt mândri de îngrijiri ce nu li s-ar da dacă ar fi adulţi.

Aceste consideraţii sunt importante şi servesc la rezolvarea tuturor contradicţiilor sistemului social. Există două feluri de dependenţe111): a lucrurilor, care ţine de natură; a oamenilor, care ţine de societate. Dependenţa de lucruri, neavând nici o moralitate, nu dăunează libertăţii şi nu generează vicii. Dependenţa de oameni, fiind anarhică*), le generează pe toate şi prin ea stăpânul şi scavul se degradează mutual. Dacă există un mijloc oarecare de a îndrepta acest rău în societate, el constă în a substitui legea omului şi în a înarma voinţele generale cu o forţă real superioară acţiunii oricărei voinţe particulare. Dacă legile naţiunilor ar putea avea, ca cele ale naturii, o inflexibilitate pe care nici o forţă omenească n-a putut-o învinge, atunci dependenţa de oameni ar redeveni dependenţă de lucruri; s-ar reuni în republică toate foloasele stării naturale cu cele ale stării sociale; s-ar uni libertatea, care-1 menţine pe om lipsit de vicii, cu moralitatea, care-1 ridică la virtute.

Menţineţi copilul numai sub dependenţa lucrurilor; veţi fi urmat ordinea naturii în progresul educaţiei sale. Dorinţelor lui nesocotite opu-neţi-i numai obstacole fizice sau pedepse care se nasc chiar din faptele lui, de care îşi aminteşte la nevoie. Fără să-i interzici înfăptuirea răului, e de-ajuns să-1 împiedici. Experienţa sau neputinţa trebuie singure să-i m) Adică două forme de dependenţă a omului: pe de o parte, dependenţa omului de lucruri; aceasta e legată de natură; iar pe de altă parte, dependenţa omului de ceilalţi oameni, care e legată de societate.

*) în ale mele Principii de drept politic este demonstrat că nici o voinţă particulară nu poate fi ordonată în sistemul social112).

Lucrarea lui Rousseau Despre contractul social sau Principiile dreptului politic cuprinde dezveltarea acestor idei; pentru lămuriri cităm din cartea a Il-a, capitolul I: „Cea dintâi şi cea mai importantă consecinţă a principiilor pe care le-am stabilit este că singură voinţa generală poate să îndrumeze forţele statului, potrivit scopului instituirii ei, care este binele comun. Căci dacă opoziţia intereselor particulare a făcut necesară stabilirea societăţilor, numai acordul acestor interese a făcut-o posibilă” (J. J. Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 114).

Din cartea a Il-a, capitolul al II-lea:„…Voinţa generală este întotdeauna dreaptă şi… Tinde întotdeauna spre folosul public; aceasta nu înseamnă însă că hotărârile poporului vor avea mereu aceeaşi rectitudine, îţi doreşti totdeauna binele, dar nu totdeauna îl ştii care este: poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat şi atunci el pare a voi ceea ce este rău” (Ibidem, p. 120).

Din cartea a iV-a, capitolul al ITI-lea: „Numai legea poate sa impună această sarcină (a „magistraturii„ = a conducerii în democraţia adevărată – n.n.) aceluia asupra căruia vor cădea sorţii. Căci atunci, condiţiile fiind egale pentru toţi, iar alegerea nedepinzând de nici o voinţă omenească, nu există vreo aplicaţie particulară care să altereze universalitatea legii” (Ibidem, p. 241- în cartea a V-a se reiau unele probleme atinse în acest alineat.

Ţină loc de lege. Nu răspundeţi prin nimic dorinţelor lui pentru că cere, ci numai pentru că are trebuinţă113). Să nu ştie ce este supunerea când acţionează, nici ce este puterea ci n d acţionezi pentru el. Să simtă libertatea şi în acţiunile sale, şi în ale voastre. Suplineşte-i forţa care-i lipseşte numai atât cât are nevoie pentru a fi liber şi nu pentru a fi poruncitor: primind cu oarecare umilire serviciile voastre, să dorească momentul în care se va putea lipsi de ele şi se va simţi onorat să se servească singur. Natura are, pentru a întări corpul şi a-1 face să crească, mijloace pe care nu trebuie să le împiedicăm niciodată. Nu trebuie constrâns un copil să stea când vrea să umble, nici să umble când vrea să stea pe loc. Când voinţa copiilor nu este stricată prin greşeala noastră, ei nu vor nimic de prisos. Trebuie să sară, să alerge, să ţipe când au poftă. Toate mişcările sunt trebuinţe ale constituţiei lor care caută să se întărească, dar să ne ţinem în gardă faţă de ceea ce doresc şi nu pot face singuri, fiind obligaţi alţii s-o facă pentru ei. Atunci trebuie să deosebim cu grijă adevărata trebuinţă, trebuinţa naturală, de cea de fantezie care începe a se laşte, sau de aceea care vine din prisosul vieţii, despre care am vorbit114). Am spus mai sus ceea ce trebuie făcut când un copil plânge qp să libă cutare sau cutare lucru. Voi adăuga numai că de îndată ce poate ere vorbind ceea ce doreşte, dar îşi sprijină cererea cu plânsul pentru a bţine mai rejpelde sau pentru a învinge un refuz, ea trebuie să-i fie efuzată în mod irevocabil. Dacă trebuinţa e cea care 1-a făcut să vor-easeă, trebuie să ştiţi şi să îndepliniţi de îndată ceea ce cere; însă dacă >dezi cu ceva la lacrimile sale, înseamnă să-1 provoci să le verse, in->amnă să-1 înveţi să se îndoiască de bunăvoinţa ta şi să creadă. Că supă-irea poate acţiona mai mult asupra voastră decât blândeţea. Dacă nu vă ede bun, el va fi îndată rău; dacă vă crede slab, el va fi îndată încăpă-iat; important este să acordăm întotdeauna la primul semn ceea ce nu >im să refuzăm. Nu fiţi deloc darnic în refuzuri, dar nici să nu reveniţi upra lor vreodată.

Feriţi-vă mai ales de a da copiilor formule deşarte de politeţe, care servesc ca vorbe magice pentru a supune voinţei lor tot ce-i încon-iră şi a dobândi îndată tot ce le place. In educaţia ceremonioasă a celor jaţi nu se omite niciodată faptul de a-i învăţa să poruncească în mod iticos, prescriindu-li-se termenii de care trebuie să se servească pentru nimeni să nu îndrăznească să li se opună; copiii lor n-au nici ton, i construcţii de frază rugătoare; sunt tot atât de aroganţi, dacă nu chiar i mult, atunci când se roagă decât atunci and poruncesc, ca şi cum fi mai siguri că vor fi ascultaţi. Se vede că în gura lor, dacă bine-? Şti înseamnă voiesc eu, iar te rog înseamnă îţi ordon. Admirabilă tete, care nu-i face decât să schimbe înţelesul cuvintelor şi să nu ta vorbi altfel decât poruncind! In ceea ce mă priveşte, termndu-mă puţin că Emil va fi grosolan decât că va fi arogant, prefer să spună: on rugător fă cutare lucru, decât să poruncească: te rog. Nu mă in-sează cuvântul de care se serveşte, ci înţelesul pe care i-1 dă.

LOcke (cf. Sallwtirk, op. Cit., voi. I, p. 85) scrie: „Cel dinţii lucru pe care -ar avea de învăţat (copiii) ar fi că nu trebuie să dobândească niciodată ceva ientru că le place, ci pentru că s-a găsit că este potrivit pentru ei”, f. p. 55.

Există un exces de severitate şi un exces de indulgenţă, amândouă. Deopotrivă de evitat. Dacă îi lăsaţi pe copii să sufere, le expuneţi sănătatea, viaţa, şi-i faceţi nenorociţi în prezent; dacă îi cruţaţi cu prea multă grijă'de orice neajuns, le pregătiţi mari nenorociri, îi faceţi delicaţi, sensibili, îi scoateţi din starea lor de oameni în care vor reintra odată fără voia noastră. Ca să nu-i expuneţi unor rele ale naturii, le pregătiţi cele pe care natura nu li le-a dat. îmi veţi zice că şi eu intru în cazul acelor părinţi răi, pe care îi învinovăţeam că sacrifică fericirea copiilor în vederea unui timp îndepărtat, ce poate nu va veni niciodată.

Nicidecum. Libertatea pe care o dau elevului meu îl despăgubeşte larg de uşoarele neajunsuri la care-1 las să fie expus. Văd nişte mici ştrengari jucându-se pe zăpadă, învineţiţi de frig şi abia putându-şi mişca degetele. Depinde de ei să se ducă să se încălzească, dar nu fac nimic în acest sens; dacă îi forţăm, ar simţi de o sută de ori mai mult asprimea constrângerii noastre decât cea a frigului. Deci, de ce vă plângeţi? Voi face pe copilul vostru nenorocit, neexpunându-1 decât la supărări pe care vrea să le sufere? Îi fac bine acum lăsându-1 liber; îi fac bine în viitor înarmându-1 contra relelor pe care va trebui să le suporte. Dacă ar fi putut alege între a fi elevul meu sau al vostru, credeţi că va sta un moment la îndoială?

Vă închipuiţi oare că ar fi posibilă o fericire adevărată pentru vreo fiinţă în afară de constituţia sa? Şi nu scoţi oare pe om din constituţia115) sa când vrei să-1 fereşti de toate relele speciei sale? Da, susţin acest lucru: pentru a cunoaşte marile bucurii, omul trebuie să cunoască relele cele mici; aşa e natura lui. Dacă din punct de vedere fizic îi merge prea bine, moral el se corupe. Omul care n-ar cunoaşte durerea, n-ar cunoaşte nici duioşia compătimirii, nici simţirea delicată a milei; sufletul lui nu ar fi mişcat de nimic; el n-ar fi sociabil, ar fi un monstru printre semenii săi.

Ştiţi care este cel mai sigur mijloc de a-1 face nenorocit pe copilul vostru? Să-1 obişnuiţi a obţine totul; dorinţele lui crescând neîncetat datorită uşurinţei cu care ele sunt satisfăcute, mai curând sau mai târziu neputinţa vă va sili, fără voia voastră, să-1 refuzaţi; iar acest refuz neobişnuit îi va produce un necaz chiar mai mare decât acela pricinuit de lipsa lucrului pe care şi-1 doreşte, întâi o să-ţi ceară bastonul pe care-1 ţii; îndată va voi ceasornicul tău, apoi pasărea care zboară, steaua pe care o vede strălucind, va dori tot ce va vedea; nefiind Dumnezeu, cum să-1 poţi mulţumi?