J. J. Rousseau

Există, mai spun înţelepţii noştri, aceeaşi doză de fericire şi de suferinţă în toate stările. Maximă deopotrivă de periculoasă şi neîntemeiată. Căci dacă toţi sunt la fel de fericiţi, ce nevoie am să port grija cuiva? Să rămână fiecare cum este: robul să fie chinuit, infirmul să sufere, săracul să piară; nu câştigă nimic niciunul dintre ei dacă şi-ar schimba starea. Ei276) enumera grijile bogatului şi arată cât de trecătoare sunt plăcerile lui; ce sofism grosolan! Grijile bogatului nu vin de la starea lui, ci de la el însuşi, când abuzează de ea. Dacă ar fi mai nenorocit decât săracul însuşi, nu este deloc de plâns, pentru că nenorocirile sale sunt toate opera sa şi nu ţin decât de el. Insă suferinţa celui nenorocit se bazează pe fapte reale, este provocată de asprimea sorţii care îl apasă. Nici o obişnuinţă nu-i poate înlătura sentimentul fizic al oboselii, al sleirii puterilor, al foamei; nici bunul simţ, nici înţelepciunea nu-1 ajută să scape de relele stării sale. Ce câştigă Epictet277) dacă prevede că stăpânul său are să-ifrângă piciorul? II împiedică prin aceasta să i-1 frângă? Are peste suferinţa sa şi suferinţa prevederii. Dacă poporul ar fi atât de înţelept pe cât îl socotim noi de mărginit, ar putea fi altceva decât este? Ce ar putea să facă altceva decât ceea ce face? Studiază oamenii din această ordine278) şi vei vedea că, sub un alt limbaj, au tot atâta spirit şi mai mult bun simţ decât tine. Respectă deci specia ta280); gândeşte-te că e alcătuită în mod esenţial din totalitatea popoarelor, că dacă ar dispărea toţi regii şi filosofii, aceasta nici nu s-ar băga de seamă şi lucrurile n-ar merge mai rău. Într-un cuvânt, învaţă-1 pe elevul tău să-i iubească pe toţi oamenii şi chiar pe aceia care îl dispreţuiesc; fă în aşa fel ca el să nu se situeze în nici o clasă, ci să se poată regăsi în toate; vorbeşte-i despre genul omenesc cu duioşie, chiar cu milă, însă niciodată cu dispreţ. Omule, nu-1 necinsti pe om281).

277! dică: înţelepţii noştri”, menţionaţi mai sus.

) Epictet (aproximativ 50-138 e.n.), filosof grec, adept al stoicismului. A fost sclav şi apoi s-a eliberat. A trăit şi la Roma. Se povesteşte că, în timpul cât a fost sclav, stăpânul lui a început să-i sucească piciorul cu un instrument de tortură: „Ai să-1 rupi”, i-a zis Epictet; şi, fiindcă i-1 rupse în adevăr, Epictet

2? 8adau§ă: „Vezi, ţi-am spus că ai să-1 rupi”. La acest fapt face aluzie Rousseau.

2'. Ordine” – treaptă, stare socială.

) Autorul foloseşte în mod curent pentru omenire şi neamul omenesc termenii „genul omenesc” şi „specia” omenească.

) Rousspan maQ orevestitor al revoluţiilor, el însuşi omul care a revoluţionat pedagogică etc., avea oroare de revoluţia socială; era firesc

EMIL Prin aceste căi şi prin altele asemănătoare, cu totul contrare celor obişnuite, cată să pătrunzi în sufletul unui tânăr adolescent pentru a-i

210 stimula primele înclinări ale naturii, a le dezvolta şi a le extinde asupra semenilor săi; la aceasta adaug că este necesar ca aceste porniri să fie cit mai puţin posibil afectate de interes personal; îndeosebi de vanitate emulaţie, glorie, de niciunul din acele sentimente care ne silesc să ne comparăm cu alţii; căci aceste comparaţii nu se fac niciodată fără o oarecare amprentă de ură împotriva celor care se iau la întrecere cu noi chiar dacă ea rămâne ascunsă în noi. Atunci trebuie sau să nu vezi, sau să te iriţi, să fii un răutăcios sau un prost; să căutăm să evităm această alternativă. Aceste pasiuni, îmi veţi spune, atât de periculoase se vor naşte mai curând sau mai târziu fără voia noastră. Nu neg aceasta: fiecare lucru se petrece la timpul şi la locul său; spun numai că nu trebuie să le ajutăm să se nască.

Iată spiritul metodei în care trebuie să acţionezi. Exemplele şi amănuntele sunt aici inutile, pentru că aici începe diversitatea aproape infinită a caracterelor, şi un exemplu pe care 1-aş da s-ar potrivi poate abia la un caz din o sută de mii. La vârsta aceasta începe totodată pentru dascălul iscusit adevărata funcţie de observator şi de filosof capabil să cunoască arta de a pătrunde sufletele când lucrează la formarea lor. Câtă vreme tânărul nu se gândeşte şi nu ştie încă să se prefacă, poţi, după o privire ori după un gest al lui, să vezi impresia pe care i-a produs-o fiecare obiect ce i se înfăţişează; îi citeşti pe faţă toate pornirile sufletului său; urmărindu-i-le, ajungi să le prevezi şi, în fine, să i le îndrumezi.

Observăm în general că sângele, rănile, ţipetele, gemetele, înfăţişarea operaţiilor dureroase şi tot ceea ce se prezintă simţurilor ca obiecte de suferinţă impresionează mai devreme şi îndeobşte pe toţi oamenii. Ideea de distrugere, fiind mai complexă, nu impresionează defel; imaginea morţii impresionează mai târziu şi mai slab, fiindcă nimeni nu a dobândit prin el însuşi experienţa de a muri; trebuie să fi văzut cadavre pentru a simţi suferinţele celor aflaţi în agonie. Când însă această imagine s-a format o dată bine în spiritul nostru, nu există spectacol mai oribil în ochii noştri, fie din cauza ideii de distrugere totală pe care ea o dă atunci prin simţuri, fie pentru că, ştiind că acest moment este inevitabil pentru toţi oamenii, ne simţim mai puternic impresionaţi de o împrejurare de care suntem siguri că nu vom putea scăpa.

Aceste impresii diverse au modificările şi gradele lor, care depind de caracterul particular al fiecărui individ şi de obişnuinţele sale anterioare; ele sunt însă universale şi nimeni nu este cu totul lipsit de ele. Sunt impresii mai târzii şi mai puţin generale, care sunt mai specifice sufletelor sensibile; acestea sunt cele care ţi le produc suferinţele morale, durerile interne, chinurile sufleteşti, tristeţea. Sunt inşi care nu ştiu să fie mişcaţi decât prin strigăte şi plânsete; lungile şi surdele gemete ale unei inimi copleşite de disperare nu le-au provocat suspine, niciodată înfăţişarea unei suferinţe ascunse, a unei feţe trase şi livide, a unui ochi stins care deci, în condiţiile lui sociale, să nu se poată apropia de posibilitatea unei interpretări materialist-istorice a dezvoltării soiiale. „Revoluţia” socială e, în vetiL: rig lui Rousseau, efectul revoluţiei în domeniul educaţiei: o cunoscută teză idealisw.

Ai poate plânge nu i-a făcut să plângă ei înşişi; durerile sufletului CA nU „-searnnă nimic pentru ei; ele sunt apreciate, dar sufletul lor nu – n-U te nimic; nu aşteptaţi de la ei decât severitate neînduplecată, împiei sin cruzime. Ei vor putea fi integri şi drepţi, niciodată iertători, ge-trire'i miloşi. Zic că vor putea fi drepţi, dacă totuşi un om poate fi drept când n'u e milos.

Dar nu vă grăbiţi să judecaţi pe tineri după aceasta regula, îndeosebi cei care, fiind crescuţi cum trebuie să fie, nu au nici o idee despre iferinţele morale ce nu le-a fost dat să le încerce vreodată, căci, repet, jl S [nu pot deplânge decât relele pe care le cunosc; iar această insensibilitate i e enţă, care nu vine decât din ignoranţă, se schimbă îndată în înduio-are când ei încep să-şi dea seama că în viaţa omului există mii de du-

Să luăm doi tineri care ies din prima educaţie şi intră în lume prin două uşi direct opuse. Unul se urcă deodată pe Olimp şi se găseşte în mijlocul celei mai strălucite societăţi; e dus la curte, la cei mari, la cei bogaţi, în societatea femeilor frumoase. Presupun că e sărbătorit peste tot şi nu cercetez efectul acestei primiri asupra raţiunii sale; presupun că poate să-i reziste. Plăcerile zboară pe dinaintea lui, în fiecare zi îl amuză lucruri noi; se dedă la toate cu un interes care vă cucereşte. II vedeţi atent, grăbit, curios; vă impresionează prima lui admiraţie; îl socotiţi mulţumit; dar cercetaţi sufletul lui; credeţi că se bucură; eu însă cred că suferă.

Ce observă el mai întâi când deschide ochii? O mulţime de pretinse bunuri, pe care nu le cunoaşte şi care, în cea mai mare parte, nefiind decât un moment, la dispoziţia lui, par să i se arate numai pentru a-i pri-Jejui regretul de a nu le avea şi el. Dacă se plimbă printr-un palat, veţi înţelege din curiozitatea sa neliniştită că se întreabă de ce nu e şi casa Părinţilor lui la fel. Toate întrebările lui vă spun că se compară neîncetat cu stăpânul acestei case, iar tot ce găseşte umilitor în această Paralelă îi ascute vanitatea, revoltând-o. Dacă întâlneşte un tânăr mai bine îmbrăcat ca el, îl văd murmurând în ascuns contra zgârceniei părinţilor săi. Dacă e mai bine împodobit decât altul, vede cu durere că acela îl umbreşte fie prin naşterea sa, fie prin spiritul lui, şi că toată găteala sa este înjosită în faţa unei simple haine de postav. Dacă străluceşte el singur într-o societate, dacă se ridică în vârful picioarelor ca să-1 Vadă lumea mai bine, cine n-are o dorinţă ascunsă să mai taie din nas unui tânăr mândru şi îngâmfat? Totul se uneşte deodată, ca într-o înţelegere; privirile scrutătoare ale unui om serios, glumele unui răutăcios nu întârzie să ajungă la el şi, chiar dacă ar fi dispreţuit numai de un singur om, dispreţul acestui om otrăveşte îndată aplauzele celorlalţi.

Să-i dăm totul, să-i înmulţim plăcerile şi să facem să i se recunoască meritul; dacă va fi bine crescut, spiritual, amabil, va fi căutat de femei-dar căutându-le înainte de a le iubi, ele îl vor face mai curând nebun de-cât îndrăgostit; va avea multe succese, dar nu va avea nici căldură, nici pasiune pentru a le gusta. Dorinţele fiindu-i totdeauna satisfăcute şi ne-având niciodată timp să se nască, el nu simte în plăcerile sale decât' plictiseala sfielii; femeia care e făcută pentru fericirea lui îl dezgustă şi el se satură de ea chiar înainte de a o cunoaşte; dacă el continuă s-o vadă nu e decât din vanitate, iar când i se va ataşa dintr-o dorinţă adevărată' el nu va mai fi singurul tânăr, singurul strălucitor, singurul îndatoritor şi nu va găsi totdeauna în iubitele lui modele de fidelitate.

Nu vorbesc nimic despre certurile, despre trădările, despre perfidiile despre regretele de tot felul, inseparabile de o asemenea viaţă. Se ştie că experienţa lumii te dezgustă de ele; eu nu vorbesc decât de plictiselile legate de cea dinţii iluzie.

Ce contrast pentru acela care, trăind până acum în sânul familiei şi între prieteni, fiind obiectul unic al tuturor atenţiilor lor, intră deodată într-o orânduire de lucruri în care nu înseamnă mai nimic; se va simţi ca un om cufundat într-o lume străină, el care atât de multă vreme a fost centrul lumii sale! Câte ofense şi câte umiliri nu va trebui să îndure înainte de a pierde, printre necunoscuţi, prejudecata importanţei lui pe care ai săi i-au săd'it-o şi i-au nutrit-o! Copil fiind, totul i se pleca şi se învârtea în jurul lui; ca tânăr, trebuie să se plece el în faţa tuturor; sau, dacă s-ar uita puţin pe sine şi şi-ar păstra aerele vechi, câte lecţii aspre nu-1 vor face să cugete la sine! Obişnuinţa de a ddbândi lesne tot ce doreşte îl împinge să dorească multe şi îl face să simtă lipsuri continue. Tot ce-1 linguşeşte îl atrage; ar vrea să aibă tot ce au alţii; râvneşte le tot, invidiază pe toată lumea, caută să domine pretutindeni; vanitatea îl roade, ardoarea dorinţelor sale nestăpânite îi mistuie sufletul tânăr; gelozia şi ura se nasc odată cu ele; toate pasiunile istovitoare îşi iau în acelaşi timp zborul de aici; el duce cu sine tulburarea în viitoarea lumii; cu ea se întoarce în fiecare seară; vine acasă nemulţumit de sine şi de ceilalţi; se culcă cu mii de planuri zadarnice, tulburat de mii de închipuiri, şi orgoliul lui zugrăveşte până şi în vise bunurile himerice pe care ji le doreşte cu durere şi pe care nu le va avea toată viaţa. Iată elevul/ostru. Să-1 vedem pe al meu.

Dacă primul spectacol care-1 izbeşte este un prilej de tristeţe, cea lintâi întoarcere la sine însuşi este un sentiment de plăcere. Văzând de aţe rele este scutit, se simte mai fericit decât ar fi crezut că este. Ia parte a suferinţele semenilor săi, dar această participare e voluntară şi plă-ută. Simte în acelaşi timp şi milă pentru suferinţele lor, şi fericirea e a f i scutit de ele; se simte în acea stare de forţă care ne îndreaptă i afară şi ne face să ducem în altă parte activitatea ce prisoseşte bu-ăstării noastre. Ca să-i plângi pe altul, trebuie, fără îndoială, să-i cu-Dşti durerea, dar să nu o simţi şi tu. Când ai suferit sau când te temi i vei suferi, îi compătimeşti pe cei care suferă, dar când suferi tu însuţi, te compătimeşti decât pe tine. Or, dacă, toţi fiind supuşi mizeriilor CARTEA i nimeni nu dă altuia decât simţirea de oare nu are nevoie pentru – -'msuşi în momentul de faţă, urinează că mila este un sentiment 213 e plăcut, pentru că e o dovadă a stării noastre favorabile, şi că, rrmpotrivă, un om aspru la inimă este întotdeauna nenorocit, pentru i gtarea lui sufletească nu-i lasă nici un prisos de simţire pe care să-1 îjea suferinţelor altora.

Judecăm fericirea prea mult după aparenţe; o presupunem unde ste mai Putin> ° căutăm unde nu poate să fie; veselia nu este decât un semn foarte dubios al fericirii. Un om vesel nu este adeseori decât un nenorocit care înşală pe ceilalţi şi se ameţeşte pe sine însuşi. Acei inşi atât de veseli, atât de deschişi, atât de senini într-un cerc sunt aproape toţi trişti şi ursuzi acasă, iar servitorii lor duc povara distracţiei pe care „tăpânii o produc în societate. Adevărata mulţumire nu este nici veselă, nici nebunatică; râvnind un sentiment atât de dulce, gustându-1, te gân-deşti la el, te temi să nu dispară. Un om cu adevărat fericit nu vorbeşte şi nu râde deloc; el strânge, cum s-ar spune, fericirea în jurul inimii sale. Jocurile zgomotoase, bucuria neastâmpărată învăluie dezgustul şi plictiseala. Melancolia este numai prietena voluptăţii; înduioşarea şi lacrimile însoţesc plăcerile cele mai dulci şi bucuria fără margini provoacă mai degrabă lacrimi decât râsete.

Dacă mulţimea şi varietatea distracţiilor par la început a contribui la fericire, dacă uniformitatea unei vieţi statornice pare la început plictisitoare, privind lucrurile mai bine, găsim, dimpotrivă, că cea mai dulce deprindere a sufletului constă în moderarea plăcerii, care te lasă mai puţin pradă dorinţei şi dezgustului. Neliniştea dorinţelor produce curiozitate, inconstanţă; vidul plăcerilor zgomotoase produce plictiseală. Nu te plictiseşti niciodată de starea ta când nu cunoşti niciuna mai plăcută. Dintre toţi oamenii din lume, sălbaticii sunt cei mai puţin curioşi şi mai puţin plictisiţi; totul le este indiferent: ei nu se bucură de lucruri, ci de ei; îşi petrec viaţa nefăcând nimic şi nu se plictisesc niciodată.

Omul de lume se ascunde în întregime după masca sa. Nefiind mai niciodată singur cu sine, este totdeauna străin de sine şi e stingherit când e silit să se coboare în sine însuşi. Ceea ce este nu înseamnă nimic, tot ce-1 interesează este cum pare.

Nu mă pot împiedica de a-mi imagina pe faţa tânărului de care am vorbit mai înainte un nu ştiu ce obraznic, dulceag, afectat, care displace Şi-i depărtează pe oamenii nepretenţios! Iar pe faţa tânărului meu, o expresie atrăgătoare şi simplă, care arată mulţumirea, adevărata linişte a sufletului, care inspiră stimă şi încredere în el, care nu aşteaptă decât manifestarea prieteniei pentru ca să şi-o arate pe a sa celor ce i se apropie. Se crede că fizionomia nu e decât o simplă dezvoltare a însuşirilor întipărite de natură, în ceea ce mă priveşte, aş crede că, în afară de această dezvoltare, trăsăturile figurii unui om se formează pe nesimţite şi conturează fizionomia prin impresia repetată şi obişnuită a unor anumite afecţiuni ale sufletului. Că aceste afecţiuni se imprimă pe figură este un lucru foarte sigur, iar când devin obişnuinţă, trebuie să lase urme durabile. Iată cum înţeleg eu că fizionomia trădează caracterul şi ca poţi judeca uneori caracterul după fizionomie, fără ca pentru aceasta

— Emu sau despre educaţie care să fie nevoie de explicaţii misterioase care presupun cunoştinţe pe nu le avem.

Un copil nu are decât două stări afective bine accentuate, bucuria şj durerea: râde sau plânge, nu cunoaşte stările intermediare; el trece neîncetat de la una la alta din aceste stări. Această continuă schimbare face ca figura sa să nu aibă nici o impresie statornică şi să nu aibă nici o fizionomie; însă, cu vârsta, devenind mai simţitor, el este mai viu şi mai continuu impresionat, impresiile mai profunde lăsând urme mai greu de distrus; iar din starea obişnuită a sufletului rezultă o conturare a trăsăturilor pe care timpul o face de neşters. Totuşi, nu rareori vedem oameni schimbându-şi fizionomia la diferite vârste. Am văzut mulţi din aceştia şi am aflat întotdeauna că cei pe care i-am putut observa şi urmări bine îşi schimbaseră şi pasiunile obişnuite. Această singură observaţie bine confirmată mi s-ar părea decisivă şi nu este nelalocul ei într-un tratat de educaţie, în care este important să înveţi să judeci înclinările sufletului prin semnele exterioare.

Nu ştiu dacă tânărul meu va fi mai puţin demn de a fi iubit dat fiind că nu a învăţat să imite formele convenţionale şi să se prefacă a avea sentimente pe care nu le are; nu e vorba aici despre aceasta. Ştiu numai că va fi mai capabil de iubire şi cu greu aş crede că cel care se iubeşte numai pe sine s-ar putea preface atât de bine ca să placă la fel cu cel care desprinde din iubirea sa pentru alţii un nou sentiment de fericire. Insă în ce priveşte chiar acest sentiment, cred că am spus destul pentru a îndruma asupra acestui punct pe un cititor cu judecată şi a-i arăta că nu m-am contrazis.

Revin deci la metoda mea şi spun: când se apropie vârsta critică, daţi tinerilor spectacole care să-i potolească şi nu spectacole care să-i aţâţe; daţi în schimb imaginaţiei lor născânde lucruri care, în loc să le aprindă simţurile, să înfrâneze activitatea acestora. Depărtaţi-i de oraşele mari, unde gătelile şi lipsa de modestie a femeilor grăbesc lecţiile naturii şi le-o iau înainte, unde totul le pune dinaintea ochilor plăceri pe care n-ar trebui să le cunoască decât atunci când vor şti să le aleagă. Adueeţi-i înapoi în primele lor locuinţe, unde simplicitatea câmpenească permite o dezvoltare mai înceată pasiunilor vârstei; sau dacă gustul lor pentru arte îi mai ţine legaţi de oraş, preveniţi la ei, chiar prin acest gust, o trândăvie periculoasă v Alegeţi-le cu grijă societatea, ocupaţiile, plăcerile; nu le arătaţi decât tablouri impresionante, dar modeste, care îi emoţionează fără să-i ispitească şi care hrănesc sensibilitatea fără să le agite simţurile. Gândiţi-vă, de asemenea, că pretutindeni sunt unele excese de temut şi că pasiunile nemoderate fac întotdeauna mai mult rău decât acelea pe care vrei să le înlături. Nu e vorba să faci din elevul tău un infirmier, un frate de caritate282), să-i întristezi privirile prin înfăţişarea continuă a durerilor şi a suferinţelor, să-l plimbi de la infirm la infirm, din spital în spital şi de la Greve283) la închisoare. Vederea suferinţelor omeneşti trebuie să-l mişte, nu să-l facă nepăsător, întâlnind multă vreme aceleaşi

2S2) Pe acea vreme, călugării unor anumite ordine religioase se ocupau de bolnavi în spitale, ospicii etc.; „fratele de caritate”=călugăr de spital. 283) Numele pieţei din Paris unde se executau condamnaţii.

Eje nu te mai impresionează; obişnuinţa te învaţă cu toate; rea mult nu-ţi mai imaginezi şi numai imaginaţia te face ceea ce suferjnţele altora; astfel, văzând mereu oameni care suferă şi să „ 'g0tii şi medicii devin fără milă284). Elevul vostru să cunoască, mor” pr SQ'artâ oamenilor şi suferinţele semenilor săi, dar să nu le fie aşadar, marton Un singur exemplu bine ales şi arătat la 'timp potrivit Prea Drjiejui o lună de întristare şi de reflecţii. Nu atât ceea ce vede, cât îi v! Ajj-ea celor văzute îi determină judecata asupra lor, iar impresia „bilă pe car6 i~° provoacă un obiect îi vine mai puţin de la obiectul uşi, cât de la punctul de vedere din care îl faci să şi-1 amintească. Astfel', economisind exemplele, lecţiile, imaginile, vei atenua multă vreme Ynboldul simţurilor şi vei înşela natura, urmând propriile ei direcţii. 1 pe măsură ce dobândeşte cunoştinţe, alegeţi idei care să se refere la cestea; pe măsură ce se aprind dorinţele, alegeţi tablouri proprii a le înnăbuşi. Un militar bătrân, care s-a distins prin moravurile sale la fel ca şi prin curajul său, mi-a povestit că în prima sa tinereţe, tatăl său, om 'cu minte, însă foarte pios, văzând că temperamentul său născând îl lasă pradă femeilor, nu a economisit nimic pentru a-1 potoli; însă, în fine, simţind după toate îngrijirile sale că este gata să-i scape din mână, se hotărî să-l ducă într-un spital de sifilitici şi, fără să-l prevină, intră într-o sală în care o ceată din aceşti nenorociţi ispăşeau, printr-un tratament înfiorător, destrăbălarea care i-a expus la aceasta285). In faţa acestei privelişti hidoase, oare revolta întreaga sa fiinţă, tânărului i se făcu rău: Du-te, stricat mizerabil, îi zise atunci tatăl său pe un ton vehement de urmează înclinarea: care te târăşte; vei fi în curând fericit să fii primit în această sală în care, victimă a celor mai infamante dureri, vei sili pe tatăl tău să mulţumească lui Dumnezeu pentru moartea ta.

Aceste puţine cuvinte adăugate tabloului puternic care izbi pe tânăr îi produseră o impresie care nu s-a şters niciodată. Constrâns de starea sa să-şi petreacă tinereţea în garnizoane, el a preferat să îndure toate batjocurile camarazilor săi decât să le urmeze desfrâul. Fusesem om, îmi zise el, avusesem slăbiciuni; însă ajuns la vârsta mea de acum, nu am putut vreodată vedea o prostituată fără să simt oroare. Dascăle, puţine cuvinte; însă -învaţă să alegi locurile, timpul, persoanele şi apoi predă toate lecţiile prin exemple şi fii sigur de efectul lor.

Modul cum folosim copilăria nu este mare lucru; răul care se stre-r coară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi mai târziu. Dar nu este la fel cu cea dintâi vârsta286) în care omul începe |n adevăr să trăiască. Această vârsta nu durează niciodată îndeajuns penu folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o stăpânjrea sin,

286) R ar putea fi formată numai prin asemenea procedee.

Se referă la adolescenţă, vârsta pe care o tratează în această carta Emil' adică cea care începe – după el – cu al cincisprezecelea an al v f”d ormey caustic, crede că Rousseau avea totuşi mai multă nevoie de preoţi şi fii m,. 1CJ Cu unele atenuări şi reveniri, Rousseau socotea pe preoţi, pe 2? 3) llos°ii şi pe medici ca duşmani ai omenirii. E are

EMIL atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi. TT dintre cele mai bune reguli ale bunei culturi287) este să întârzii totul 216 rnai mult posibil. Daţi-i un mers încet şi sigur; împiedicaţi-1 pe ado] cent să devină bărbat în momentul în care nimic nu-i mai rămâne de f-„ cut ca să devină. In timp ce corpul creşte, se formează şi se dezv l ~ substanţele288) destinate să dea sângelui balsam şi fibrelor putere D le daţi alt curs şi dacă ceea ce e destinat perfecţionării unui individ veste formării altuia, amândoi se opresc la o stare de slăbiciune şi ope naturii rămâne imperfectă. Operaţiile spiritului resimt, la rândul l această alterare, iar spiritul, tot atât de slab ca şi corpul, n-are decât fun r> ţiuni slabe şi fără vlagă. Nişte membre groase şi puternice nu fac nic” curajul, nici geniul; şi îmi închipui că forţa sufletului nu însoţeşte r/cea a corpului atunci când organele comunicării celor două substanţe sunt rău aşezate*). Dar oricât de bine ar fi aşezate, ele vor acţiona întotdeauna slab, dacă n-au ca principiu deoât un sânge istovit, sărăcit şi lipsit de această substanţă care dă forţă şi mişcare tuturor resorturilor maşinii Se observă, în general, mai multă vigoare sufletească la oamenii ai căror an'i tineri au fost feriţi de o corupţie prematură decât la cei care au început destrăbălarea odată cu puterea de a i se deda; aceasta e, fără îndoială, unul din temeiurile pentru care popoarele cu moravuri sănătoase le întrec, de obicei, şi în bun simţ, şi, în curaj, pe cele care nu le au. Cele din urmă se disting prin nu ştiu care însuşiri mici şi subtile pe care le numim spirit, iscusinţă, fineţe, dar acele mari şi nobile funcţiuni de înţelepciune şi de raţiune, care caracterizează şi cinstesc omuil prin acţiunile sale frumoase, prin virtuţi, prin preocupări în adevăr utile, se găsesc numai la cele dinţii.