J. J. Rousseau

Francisco Guicciardini (1482-1514), istoric italian, autorul lucrării Istoria războaielor Italiei.

Famiano Strada (1572-1649), iezuit roman, a scris în latină Istoria Ţărilor de. Jos.

Antonio Solis (1610-1686), istoric spaniol, a lăsat o Istorie a cuceririi Mexicului.

Nicolo Machiaveli (1469-1527), cunoscut istoric florentin, autorul vestitului ratat al prinţului, apoi Discursurile asupra lui Tit. Liviu etc.

De Thou (1553-1617), născut la Paris, a scris în latină o Istorie a timpului său. Abatele Rene Vertot, istoric francez, autor a numeroase lucrări istorice ca: evoluţiile Portugaliei, Revoluţiile Suediei etc.

O°iibiu (205-125 î-e. N.), istoric grec, care a scris Istoria timpului său.

Fealustiu (86-34 î.e.n.), istoric roman, autorul lucrării despre Conjuraţia lui Cattlina sau cel despre lugurta.

Tacit (52-120 e.n.), cunoscut istoric roman, autor al lucrării Germania, Viaţa 'W Agricola şi apoi al Analelor şi Istoriilor.

' Tueidide297) este, după părerea mea, adevăratul model al istoricilor. El povesteşte faptele fără să le aprecieze, dar nu omite nici o împrejurare care ne ajută să apreciem noi înşine. El pune tot ce povesteşte sub ochii cititorului; în loc să se aşeze între fapte şi cititor, se dă la o parte; nu ţi se mai pare că citeşti, crezi că vezi. Din nefericire, el vorbeşte întotdeauna de război şi în povestirile sale aproape că nu vezi decât. Lucrul cel mai puţin instructiv din lume, şi anume nişte lupte. Retragerea celor zece mi/298) şi Comentariile lui Cezar au aproape aceeaşi înţelepciune şi acelaşi defect. Bunul Herodot299), fără portrete, fără maxime, dar curgător, naiv, plin de amănuntele în stare să intereseze şi să placă, ar fi poate cel mai bun dintre istorici, dacă aceste amănunte n-ar degenera adesea în simplicităţi puerile, mai potrivite să strice decât să formeze gustul tine-' riniii; trebuie să ai discernământ, pentru ca să-1 citeşti. Nu spun nimic de Titus Livius, îi va veni rândul; dar el e om politic, retor, e tot ce nu*$e potriveşte acestei vârste.

Istoria în general este defectuoasă prin aceea că nu înregistrează decât faptele sensibile şi însemnate care se pot fixa prin nume, locuri, date; dar cauzele încete şi progresive ale acestor fapte, care nu se pot stabili tot atât de uşor, rămân întotdeauna necunoscute. Adesea găseşti într-o bătălie câştigată sau pierdută temeiul unei revoluţii care, chiar înaintea acestei bătălii, devenise de-acum inevitabilă. Războiul nu face altceva decât dezvăluie evenimente determinate mai dinainte de cauze morale pe care istoricii le pdt rareori vedea.

Spiritul filosofic a îndreptat în această direcţie reflecţiile mai multor scriitori ai acestui secol; dar mă îndoiesc că adevărul câştigă ceva din munca lor. Tirania sistemelor îi stăpâneşte pe toţi şi niciunul nu caută să vadă lucrurile cum sunt, ci cum se potrivesc cu sistemul său.

Adaugă la toate aceste reflecţii faptul că istoria arată mai mult acţiunile decât oamenii, pentru că nu prinde oamenii decât în anumite momente alese, în hainele lor de paradă; ea nu expune decât omul public, care s-a pregătit ca să fie văzut; ea nu-1 urmăreşte în casa lui, în cabinetul lui, în familia sa, în mijlocul prietenilor; istoria îl zugrăveşte numai când el reprezintă ceva; ea zugrăveşte mai mult haina omului decât persoana lui.

Aş prefera citirea unor vieţi particulare spre a începe studiul sufletului omenesc, căci atunci omul nu se poate ascunde, istoricul îl urmăreşte peste tot; nu-i lasă nici un moment de odihnă, nici un colţişor pentru a evita ochiul pătrunzător al spectatorului şi tocmai când unul crede că s-a ascuns mai bine, celălalt îl face mai bine cunoscut. Din cei ce scriu despre vieţi, zice Montaigne300), prefer pe aceia care se opresc mai mult la

Tueidide (aproximativ 460-395 î.e.n.), mare istoric grec; a scris Istoria războiului peloponeziac.

Scriere a cunoscutului istoric şi general atenian X e n o f o n (430-354 î.e.n.). Lucrările principale ale lui Xenofon sunt: Kyropaideia şi Apologia. Herodot (aproximativ 500-420 î.e.n.), numit „părintele istoriei”, a lăsat mai multe cărţi despre istoria vremilor lui. Nu cercetăm dacă vederile lui Rousseau despre aceşti istorici sunt întemeiate sau nu; azi, concepţia ştiinţifică despre istorie valorifică de pe poziţii total deosebite moştenirea lăsată de vechii istorici. Montaigne, Eseuri, II, 10.

Sfaturi decât la evenimente, mai mult la ce pleacă dinăuntru decât la ceea ce ajunge în afară; aceştia sunt mai potriviţi; iată de ce, în orice fel, omul meu este Plutarh.

E adevărat că geniul oamenilor adunaţi la un loc sau al popoarelor este foarte diferit de caracterul omului în particular şi ar însemna să cunoşti foarte imperfect sufletul omenesc dacă nu 1-ai cerceta şi în mulţime; dar noi e mai puţin adevărat că trebuie să începi cu studiul omului pentru a judeca oamenii şi că cel oare cunoaşte perfect înclinările fiecărui individ ar putea să prevadă toate efectele lor contopite în fiinţa unui popor.

Aici trebuie din nou să recurgem la cei vechi, din motivele pe care le-am mai spus si, mai mult, pentru că toate amănuntele familiare şi ordinare, însă adevărate şi caracteristice fiind înlăturate din stilul modern, oamenii sunt tot aşa de împodobiţi de autorii noştri în viaţa lor privată ca şi pe scena lumii. Cuviinţa, deopotrivă de severă în scrieri şi în acţiuni, nu permite să spui în public decât ceea ce este îngăduit să faci; şi, cum nu poţi arăta pe oameni decât aşa cum se înfăţişează totdeauna, nu-i cunoaştem mai bine nici din cărţile, nici din teatrele noastre. Chiar dacă s-ar face şi reface de o sută de ori viaţa regilor, noi nu vom mai avea u a Suetoniu*).

Flutarh excelează tocmai prin aceste amănunte în care nu îndrăznim să intrăm. Prezintă cu un farmec inim'italb'il portretele oamenilor mari cu ajutorul unor lucruri mărunte şi ştie să aleagă atât de fericit trăsăturile particulare, încât reuşeşte cu un cuvânt, un zâmbet sau un gest să caracterizeze pe eroul său. Cu o glumă, Hanibal îşi linişteşte armata înspăimântată şi o face să meargă râzând în bătălia vestită care 1-a făcut stăpân pe Italia302); Agesilaus, călare pe un băţ, mă face să-1 iubesc pe învingătorul marelui rege303); Cezar, trecând printr-un sat sărăcăcios şi vorbind cu prietenii săi, ne dezvăluie fără să vrea pe acel viclean care zicea că nu vrea să fie decât egalul lui Pomipeius304). Alexandru bea o

*) Unul singur dintre istoricii noştri301, care a imitat pe Tacit în descrierea faptelor mari, a îndrăznit să imite pe Suetoniu şi uneori să transcrie pe Comines în descrierea celor mărunte; şi deşi acesta i-a mărit valoarea cărţii sale, i-a adus multe critici printre noi.

301) Suetoniu (75-160 e.n.), istoric latin, autor al lucrării Viaţa celor doisprezece cezari.

Duclos (1704-1772), scriitor şi moralist francez, autor al lucrărilor Consideraţii asupra moravurilor şi Memorii secrete asupra domniilor lui Ludovic al XlV-lea şi Ludovic al XV-lea. Comines (1445-1509), cunoscut prin Memoriile sale.

„O E vorba de lupta de la Cannae. Sallwurk notează că Plutarh (în Viaţa lui Fabius Maximus, capitolul al XV-lea) povesteşte că, înainte de luptă, unui anume Giscon i se păru numărul soldaţilor romani surprinzător de mare. Hanibal îi obiectă: „Tu n-ai observat un lucru şi mai remarcabil„. „Ce anume„? Întrebă acela. „Că între toţi aceştia niciunul nu se numeşte Giscon”. Se pro-

303use un T*s general în jurul lui Hanibal, iar soldaţii merseră încrezători la luptă.

O Faptul la care face aici aluzie Rousseau se referă la o întâmplare din viaţa lui

Agesilaus, rege al Spartei (397 î.e.n.), învingătorul regelui perşilor, Artaxersex

Mnemom. Într-o zi, jucându-se cu copiii săi, la care ţinea mult, a fost surprins de un prieten când mergea călare pe un băţ. Agesilaus 1-a rugat să nu vor-

3 bească nimănui de acest lucru până în ziua când va avea şi el un copil.

) Aluzie la un fapt care se găseşte în biografia lui Cezar, scrisă de Plutarh. In calitate de comandant în Spania, Cezar trecu printr-un mic orăşel al barbarilor.

Doctorie şi nu zice nimifc; e momentul cel mai frumos din viaţa sa305)-Aristide îşi scrie numele pe o scoică şi justifică astfel porecla ce i se dăduse306); Filopoemen, lepădând mantaua, taie lemne în bucătăria gazdei sale307). Iată adevărata artă a portretizării. Fizionomia nu se desluşeşte în trăsăturile cele mari, nici caracterele în acţiunile mari; firea se descoperă în lucrurile mărunte. Afacerile publice sunt sau foarte obişnuite, sau foarte bine pregătite, iar demnitatea modernă permite autorilor noştri să se oprească aproape numai la cele din urmă.

Este de netăgăduit că unul 'dintre cei mai mari oameni ai ultimului secol a fost Dl. de Turenne. S-a găsit curajul de a-i face viaţa interesantă prin mici amănunte oare ne fac să-1 cunoaştem şi să-1 iubim, dar câte amănunte nu au fost siliţi să suprime care 1-ar fi făcut să-1 cunoaştem şi să-1 iubim mai mult! Nu voi cita decât unul, pe care-1 deţin diritr-o sursă bună şi pe care Flutarh n-ar fi căutat să-1 omită, dar pe care Ram-say nu s-ar fi străduit să-1 scrie chiar dacă 1-ar fi ştiut308).

Într-o zi foarte caldă de vară, vicontele de Turenne, îmbrăcat cu o vestă albă şi cu scufie, se găsea la fereastră în anticamera sa. Intră unul din oamenii lui şi, înşelat de îmbrăcăminte, 1-a luat drept un ajutor de Bucătar cu care acest servitor era prieten. Se apropie încetişor pe la spate: i cu o mână care nu era prea uşoară îi aplică o palmă zdravănă pe fese.) rmil lovit se întoarse repede. Servitorul, tremurând, vede faţa stăpânu-uî său, cade în genunchi deznădăjduit. Monseniore, am crezut că c reorge. Şi chiar dacă ar fi fost George, strigă Turenne, freeându-se la oate, nu trebuia să loveşti aşa de tare. Iată deci ceea ce nu îndrăzniţi Amicii săi îl întrebară, glumind, dacă în acel orăşel cu un număr mic de locuitori vor fi existând lupte politice pentru întâietate. (Pompeius, Cezar şi Crassus formaseră la Roma primul triumvirat; Pompeius însă intră curând în conflict cu Cezar, conflict care i-a fost fatal). Cezar răspunse foarte serios că ar prefera să fie întâiul în acest orăşel, decât al doilea la Roma. In Emil, cartea a II-a, autorul arată că e vorba de faptul povestit de Quintus Curtius (Viaţa lui Alexandru, III, 6), pe care Montaigne (Eseuri, I, 23) îl redă astfel: „Alexandru… Fiind înştiinţat printr-o scrisoare a lui Par-menion că Filip, medicul său cel mai iubit, a fost cumpărat cu bani ca să-1 otrăvească, în momentul în care întindea scrisoarea lui Filip ca s-o citească, da pe gât băutura pe care acesta i-o pregătise”.

Aristide, general şi om de stat atenian, supranumit cel drept, învingător la Marathon, a fost ostracizat la instigaţia lui Temistocle, rivalul său. In ziua votului de ostracizare, Aristide întâlni un cetăţean de la ţară care nu-1 cunoştea; cetăţeanul, neştiind să scrie, îi ceru să scrie numele de… Aristide„ pe scoica ce servea drept buletin de vot. Aristide îi satisfăcu dorinţa, dar îl întrebă dacă „Aristide„ 1-a ofensat vreodată personal; „nu„, răspunse cetăţeanul, dar sunt sătul să aud mereu că e numit „cel drept”. Mai târziu, Aristide _a fost rechemat în ţară şi a luptat cu succes împotriva lui Xerxes; a contribuit la formarea confederaţiei de la Delos etc. Întâmplarea cu scoica e po-'estită de Plutarh în biografia lui Aristide.

'ilopoemen, general grec (253-189 î.e.n.), obişnuia să se îmbrace simplu. Pe înd se găsea la Megara, în gazdă la un locuitor, soţia acestuia luându-1 drept n soldat sau servitor, 1-a rugat să-i ajute la treburile casei. Primi bucuros şi.; pădându-şi mantaua, se apucă să taie lemne. Aşa îl găsi stăpânul casei când 3si; bietul om nu mai ştiu cum să-şi ceară iertare. Faptul e povestit tot; Plutarh.

Snri de la Tour d'Auvergne, viconte de Turenne (1611-1675) a fost unul ntre cei mai vestiţi generali ai Franţei. Ramsay (1686-1743), scoţian, care scris în franceză Viaţa lui Turenne.

X spuneţi, nenorociţilor! Fiţi aşadar, totdeauna nenaturali, fără inimă lcăldatf-vă i„ima de fier?' „*-„ în decenţa voastră abjectăfajceţTvă' dSni de dispreţ cu ajutorul demnităţii. Insă tu, tinere, care citest” 0 „, t nasai şi simţi cu înduioşare toată. Blândeţe” „nflLz (tm) ' '

— Miujw ue 11 ci şi caiivi-o în aecenţa voastră abjectă; faceţi-vă '

Puţini oameni sunt în stare să înţeleagă ce efecte pot avea lecturile Fel conduse asupra spiritului curat al unui tânăr. Aplecaţi încă din co-larie pe cărţi, deprinşi să citim fără să cugetăm, nu suntem impresionaţi e ceea ce citim, pentru că purtăm de-aeum în noi înşine pasiunile şi pre-iudecăţile care umplu istoria şi vieţile oamenilor, şi ni se pare natural tot ce fac aceştia, pentru că suntem în afară de natură şi judecăm pe alţii după noi. Dar închipuiţi-vă un tânăr crescut după maximele mele. In-chipuiţi-vi-1 pe Emil al meu, căruia cei optsprezece ani de grijă statornică i-au păstrat o judecată dreaptă şi un suflet sănătos; închipuiţi-vi-1 la ridicarea cortinei, aruncându-şi privirea pentru prima dată asupra scenei lumii; sau, mai curând, plasat în culise, văzând cum actorii aleg şi îşi îmbracă hainele şi numărând frânghiile şi scripeţii ou al căror prestigiu grosolan sunt înşelate privirile spectatorilor. După cea dintâi surpriză, vor urma emoţii de ruşine şi dispreţ pentru specia sa; se va indigna să vadă astfel cum se înşală singur întreg genul omenesc şi cum se înjoseşte până la aceste jocuri copilăreşti; se va îndurera văzându-şi fraţii cum se sfâşie între ei pentru iluzii şi -cum se prefac în fiare, pentru că n-au ştiut să se mulţumească a fi oameni.

Desigur, date fiind dispoziţiile naturale ale elevului, dacă dascălul alege cu prudenţă lecturile sale şi dacă ştie să-1 pună pe drumul reflecţiilor pe care trebuie să le scoată din ele, acest exerciţiu va fi pentru el un curs de filosof ie practică, fără îndoială, mai bun şi mai bine înţeles decât toate speculaţiile zadarnice cu care zăpăcim spiritul tinerilor din şcolile noastre. Când Cineas, după oe a ascultat planurile fantastice ale

30 T.

— Iiiip-eri-u care a existat ua*d, uar oare această imensă putere 1-a împiedicat să se dea cu ca de pereţi şi să umple vastul palat cu ţipetele lui cerându-i lui Varus leg nile exterminate311)? Chiar dacă ar fi învins pe toţi duşmanii săi, la c i-ar fi servit triumfurile sale deşarte câtă vreme neajunsuri de tot soiul se iveau necontenit în jurul său, câtă vreme cei mai iubiţi prieteni atentau la viaţa sa şi când nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi plângă ruşinea sau moartea tuturor celor apropiaţi lui? Nenorocitul, voia să guverneze lumea şi nu ştia să-şi guverneze casa! Ce a urmat din această neglijenţă? L-
Am luat ca exemplu ambiţia; însă jocul tuturor pasiunilor omeneşti oferă lecţii asemănătoare celui care vrea să studieze istoria pentru a se cunoaşte şi a deveni înţelept pe socoteala morţilor. Nu este departe timpul în oare viaţa lui Antoniu va avea -pentru tânăr o învăţătură mai apropiată decât cea a lui August. Emil nu se va recunoaşte nicidecum în obiectele stranii care se vor înfăţişa privirilor lui în timpul noilor sale studii; însă va şti să îndepărteze din vreme iluzia pasiunilor, înainte ca ele să se nască, si, văzând că din toate timpurile ele au orbit oamenii, el va fi prevenit asupra modului în care 1-ar putea orbi şi pe el dacă vreodată s-ar lăsa pradă lor*). Aceste lecţii, o ştiu, îi sunt rău potrivite; poate că la ne-

3)0} („f D l. – -t – ' j-iiA, nu i-a victorie care costă…, _., * calii în Argos – a fost a cărui mamă se găsea pe ar putea fi lovit de călăreţi, luă

TWla – în timpul 'a unui tânăr, unei case. Femeia, crezând că fiul ei de pe aconpris r, a (tm)?].

— M „i, Cartea! Ui Varus Şi îndeoseM luptă Potriva germanilor, ţipa al doilea îmPărat roman' sufletele noastre ardoarea pasiuJUdSCă decât ceea ce cunoaşte

Totdeauna preTudecItaste cea mior. Cel ce nu vede decât ceea nu e ec ceea * t

_se pasionează deloc. Erorile iude Jtifn Ş' UU JUdSCă decât ceea ce cunoaşte pasiunilor noastre. (Notă dintr un mă n°astre produc înflăcărarea tuturor tule de după anul 1801) dmtr-Un manuscns autograf care figurează în edif târzii, nesatisfăcătoare. Dar amintiţi-vă că nu pe acestea am voie vor 1 acest studiu, începându-1, mi-am propus un alt scop, vrut sa e că acest scop va fi rău îndeplinit, aceasta va fi greşeala g j d's& * cJaSfd'ti-vă că îndată ce s-a dezvoltat amorul propriu, euZ relativ313) în 'fiecare clipă şi că niciodată tânărul nu observă pe alţii fără să remDar cu ei. E vorba deci să ştim în -ce loc se va aşeza el printre Se C°nii şaf după ce-i va fi -cercetat. Constat, după chipul în care sunt de-Se>1”nsi tinerii să citească istoria, că sunt transformaţi, ca să spun astfel, în Pnte' personajele pe care le întâlnesc; constat că se stăruie în a-i face să T Vină când Cicero, când Traian, când Alexandru; că sunt descurajaţi când edevin ei înşişi; că sunt siliţi să regrete că nu sunt decât ceea ce sunt. Această metodă are anumite avantaje care îmi convin; însă în ce priveşte ne Emil al meu, dacă în cursul studiilor sale ar dori o singură dată să fie altul decât el însuşi, fie chiar Socrate ori Cato, totul e pierdut, căci acel care începe a se înstrăina de sine ajunge să se uite cu desăvârşire.

Filosofii nu sunt cei care cunosc cel mai bine oamenii; ei nu îi văd decât prin prejudecăţile filosof iei; nu cunosc nici o altă stare314) care să aibă atâtea prejudecăţi. Un sălbatic ne judecă mai sănătos decât ar face-o un filosof. Acesta îşi simte viciile, se indignează de ale noastre şi-şi zice în sine: Suntem toţi nişte nemernici; celălalt ne priveşte fără a se emoţiona şi zice: Sunteţi nişte nebuni. Are dreptate; căci nimeni nu face răul pentru rău. Elevul meu este sălbaticul, eu deosebire că Emil a refledtat mai mult, a comparat mai -multe idei, a văzut mai de aproape erorile noastre, se păzeşte mai bine de el însuşi şi nu judecă decât ceea ce cunoaşte.

Pasiunile noastre sunt cele care ne irită contra pasiunilor altora; interesul ne face să-i urâm pe nemernici; dacă nu ne-ar face nouă rău, am simţi pentru ei mai mult milă decât ură. Răul pe care ni-1 fac nemernicii ne face să uităm pe cel ce şi-1 fac lor înşişi. Le-am ierta mai uşor viciile, dacă am putea şti -cum îi pedepseşte propriul lor sufleit. Simţim ofensa, dar nu vedem pedeapsa; avantajele sunt aparente, pedeapsa este interioară. Cel care crede că se bucură de fructul viciilor sale nu este mai puţin chinuit decât -cel care n-a făptuit nimic; scopul este schimbat, neliniştea aceeaşi: pot să-şi arate fericirea şi să-şi ascundă inima, conduita le-o dezvăluie în ciuda lor; -dar pentru a le cunoaşte inima nu trebuie să ai Jna la fel.

Pasiunile pe care le împărtăşim ne ademenesc; cele care ne lovesc interesele ne revoltă şi, printr-o inconsecvenţă care ne vine de la ele, dez-aprobăm la alţii ceea ce am voi să imităm. Aversiunea şi iiluzia sunt ine-itabile când eşti silit să suferi din partea altuia răul pe care 1-am face 5] noi dacă am fi în locul lui.

Ce ar trebui, aşadar, pentru a observa bine pe oameni? Un mare interes de a-i cunoaşte, o mare imparţialitate în a-i judeca; o inimă des-J de sensibilă pentru a înţelege toate pasiunile umane şi destul de li-ni? Ţâţa pentru a nu le încerca. Dacă este în viaţă un moment favorabil

3Â4> eul care intră în relaţii cu ceilalţi oameni. Sens de categorie de oameni.

— 0 – Emil sau despre educaţie fi de a vedea, de a simţi, faţă de al celorlalţi oameni, are drepCARTE

Iui de a 'jnS2 crede din aoest motiv că se bucură de o natură mai dea- -Cin acestui studiu, acesta este cel pe care 1-am ales pentru Emil; mai înainte oamenii i-ar fi fost streini, mai târziu el ar fi fost la fel cu ei. Opin] ai cărei joc îl vede, nu a dobândit încă nici o putere asupra lui. Pasiunile al căror efect îl simte, nu i-au tulburat sufletul deloc. Este om, se interj sează de fraţii săi; este drept, judecă -pe egalii săi. Or, desigur, dacă îi judecă bine, nu va voi să fie în locul nimănuia dintre ei; căci scopul tuturor frământărilor lor fiind întemeiat pe prejudecăţi pe care el nu le. Are, îi 'pare un scop fără temei. In ceea ce-1 priveşte, tot ce doreşte este în puterea lui. De cine ar putea să mai depindă el, care-şi este suficient sieşi şi liber de prejudecăţi? Are braţe, sănătate*), moderaţie, puţine trebuinţe şi cu ce să le satisfacă. Crescut în cea mai absolută libertate, cel mai -mare dintre relele pe care le concepe este robia. El deplânge pe acei regi nenorociţi, sclavi ai tuturor celor care li se supun; el deplânge pe acei falşi înţelepţi, înlănţuiţi în deşartă lor reputaţie. El deplânge pe acei bogaţi ridicoli, martiri ai luxului lor; el deplânge pe acei voluptos! De paradă, care se dedau o viaţă întreagă plictiselii pentru a părea că au plăceri. Va deplânge pe duşmanul ce-i va face rău; căci, în răutate” acestuia el îi va recunoaşte mizeria, îşi va zice: silindu-se să-mi facă rău, acest om a făcut ca soarta lui să atârne de a mea.

Încă un pas, şi atingem scopul. Amorul propriu este un instrument util, dar primejdios; adesea, el răneşte mâna care-1 întrebuinţează şi rareori face bine fără rău. Observându-şi locul pe care îl ocupă în specia umană şi văzându-se atât de fericit aşezat, Emil va fi ispitit să atribuie propriei sale raţiuni opera raţiunii tale şi să atribuie meritului său efectul fericirii sale. Îşi va spune: Eu sunt înţelept, iar oamenii sunt nebuni. Plângându-i, îi va dispreţul; socotindu-se fericit, se va preţui mai 'mult şi, simţindu-se mai fericit decât ei, se va socoti mai vrednic de a fi fericit. Iată eroarea de care mă tem mai mult, fiindcă e cel mai greu de înlăturat. Dacă ar rămânc în această stare, ar fi câştigat prea puţin din toate îngrijirile mele: dacă ar fi să aleg, nu ştiu dacă n-aş prefera să aibă iluzia prejudecăţilor decât pe cea a orgoliului.

Oamenii mari nu se înşală deloc asupra superiorităţii lor. O văd, ce simt şi totuşi sunt modeşti. Cu cât sunt mai mari, cu atât cunosc mai mult tot ceea ce 'le lipseşte. Ei sunt mai puţin îngâmfaţi de superioritatea pe; care o au asupra noastră ci mai degrabă umiliţi de sentimentul mizeriei lor, si, stăpâni pe aceste bunuri exclusive, ei sunt prea înţelepţi pentru a se lăuda cu un dar pe care nu şi 1-au dăruit ei. Omul de bine poate fi mândru de virtutea sa, pentru că este a lui; dar de ce să fie mândru omul de spirit? Ce a făcut Racine ca să nu fie Pradon? Ce a făcut Boileau ca să nu fie Cotin? 313).

Aici este cu totul altceva. Să rămârtem totdeauna în ordinea obişnuita a lucrurilor. Nu am presupus că elevul meu ar fi un geniu neobisnui sau o minte mărginită. L-am ales printre spiritele ordinare pentru a ara. Ce putere are educaţia asupra omului. Toate cazurile rare sunt în regulilor. Când, aşadar, Emil, ca urmare a îngrijirilor mele, preferă

) Cred că pot socoti fără înconjur sănătatea şi buna constituţie printre ay tajele dobândite prin educaţia sa, sau mai curând printre darurile naturii r1 care educaţia sa i le-a conservat.,

315) Pradon şi Cotin, poeţi francezi din secolul al XVII-lea, de talie mediocra.

Naşterea sa a fost mai fericită decât a altora, Emil n-are drep-sebitâ Şi. Gg' Ţrebuie să-i deschizi ochii, sau mai degrabă să previi eroa-