J. J. Rousseau

) C am p e (1746-1818), pedagog aparţinând curentului filantropinist german -alături de Basedow, Salzmann şi alţii – afirmă următoarele cu privire la alineatul precedent: „întrebarea: de unde vin copiii? Este ce-i drept naturală la toţi copiii; insă, dacă li se răspunde scurt şi just despre ceea ce este esenţial, rareori curiozitatea lor obişnuieşte să meargă mai departe. Ei sunt mulţumiţi pe deplin cu un răspuns general. Cum se nasc? Naşterea le atrage curiozitatea numai atuncicând observă că se încearcă să li se ascundă ceva”. Iar Locke e de părere că în asemenea împrejurare să se spună copiilor că e un lucru pe care nu se cuvine să-1 cunoască.

Cu privire la acest alineat, Sallwurk aminteşte contrapropunerea aceluiaşi Lampe: să se lase copiii să vadă cum nasc animalele puii şi să li se spună apoi: „Tot astfel ies copiii din trupul mamei lor, unde Dumnezeu îi zămisleşte aşa cum a creat cutare viţel sau mânz în corpul vacii sau al iepei”. D-na de <-renlis susţine că adevărul în această chestiune trebuie spus numai aproximativ ici. Sallwurk, op. Cit., voi. II, p. 12).

EMIL zenţa lor, ei caută îndată să vadă cum li s-ar potrivi şi lor; este fireş ~ ca acţiunile altuia să le servească de model oând judecăţile altuia i-a< servit drept legi. Servitori care depind de ei, în consecinţă interesai să le fie pe plac, îi răsfaţă în dauna bunelor moravuri; guvernant vesele le spun la patru ani lucruri pe care nici cea mai obraznică din6 tre ele nu ar îndrăzni să le spună la patrusprezece ani. În curând, ele uită ceea ce au spus; însă ei nu uită ceea ce au auzit. Convorbirile ' f ară perdea pregătesc moravurile uşuratice: lacheul hoţ face pe copil stricat; iar secretul unuia serveşte de garanţie pentru secretul celuilalt Copilul crescut potrivit cu vârsta sa e singur. Nu cunoaşte decât legăturile prin obişnuinţă; o iubeşte pe sora lui aşa cum îşi iubeşte ceasornicul, iar pe prieten ca pe câinele său. Nu se socoteşte de nici un sex de nici o specie; bărbatul şi femeia îi sunt deopotrivă de străini; nu raportează la persoana sa nimic din ceea ce aceştia fac sau spun; nu-i vede nici nu-i ascultă, sau nu le dă nici un fel de atenţie; nu-1 interesee-ă vorbele şi nici exemplele lor: toate acestea nu-1 privesc deloc. Prin această metodă nu i se transmite o eroare prin şiretenie, el rămâne la necunoaşterea naturii. Vine timpul în care aceeaşi natură va avea grijă să-1 lumineze pe elevul său şi abia atunci ea îl pune în starea să profite fără risc de lecţiile, pe care i le dă. Iată principiul: amănuntele regulilor nu ţin de subiectul meu, iar mijloacele pe care le propun pentru alte scopuri servesc de exemple şi pentru acesta.

, Vreţi să puneţi ordine şi regulă în pasiunile care se nasc? Măriţi spaţiul de timp în care ele se dezvoltă, pentru a avea vreme să se aşeze pe măsură ce se nasc. Atunci nu le mai rânduieşte omul, ci natura însăşi, iar grija voastră e doar aceea de a o lăsa să le facă cum trebuie. Dacă elevul vostru ar fi singur, n-aţi avea nimic de făcut; dar tot ce-1 înconjoară îi înflăcărează imaginaţia. Torentul prejudecăţilor îl târăşte cu sine; ca să-1 opreşti, trebuie să-1 împingi în sens contrar. Trebuie ca sentimentul să înlănţuie imaginaţia, iar raţiunea să reducă la tăcere opinia oamenilor. Izvorul tuturor pasiunilor este sensibilitatea, iar imaginaţia le determină înclinarea. Orice fiinţă care este conştientă de raporturile sale e nemulţumită când aceste raporturi se modifică şi când îşi imaginează sau îşi închipuie că-şi imaginează altele mai potrivite cu natura sa. Numai erorile imaginaţiei transformă în vicii pasiunile tuturor fiinţelor. Cu existenţă limitată, chiar pe ale îngerilor, dacă vor fi având şi ei*); căci ei ar trebui să cunoască natura tuturor fiinţelor, ca să ştie ce raporturi se potrivesc mai bine naturii lor.

Iată deci sumarul întregii înţelepciuni omeneşti în stăpânirea pasiunilor: 1. A înţelege adevăratele raporturi ale omului atât în ceea ce priveşte specia, cât şi în ceea ce priveşte individul; 2. A orândui toate afecţiunile sufleteşti după aceste raporturi.

*) Variantă: s 'ii y en a268. _.

3BS) Manuscrisul autograf cuprinde această variantă, care înseamnă: „dacă exista aşa ceva” (adică îngeri). Petitain crede că autorul a fost forţat să pună în locul acestor cuvinte s'ils en ont, adică „dacă (îngerii) vor fi având şi ei (vicii – *V.1? În primele ediţii ale lui Emil; dar forma dată în text se găseşte în ediţia geneveză şi e probabil că autorul a rămas la aceasta (cf. J.- J. Kousseau, Oeuvres completes, tome II, 1861, p. 532).

Aţe omul să-şi rânduiască afecţiunile după cutare sau cutare CAI pxrg îndoială, dacă poate să-şi îndrepte imaginaţia asupra unui '- rapor. Ct gau sg_j dea cutare sau cutare obişnuinţă. Dealtfel, aici e ' anume puţin de ceea ce poate face omul asupra lui însuşi decât de vorba tem face asupra elevului nostru prin alegerea împrejurărilor ceea ce p sjtugm_ A prezenta mijloacele propice menţinerii sale în ordi-jn car. Mseamnă a spune destul despre modul în care el poate ieşi in A+ita timp cât sensibilitatea sa este limitată la propria sa persoană, u are nimic moral în acţiunile sale; numai când sensibilitatea începe eSe extindă în afara lui, el dobândeşte mai întâi sentimente, apoi nof'3 nile de bine sau rău, care-1 fac să devină cu adevărat om şi parte ntegrantă a speciei sale. Asupra acestui prim punct trebuie deci să ne fixăm observaţiile noastre.

Ele sunt dificile prin aceea că, pentru a le face, trebuie să înlăturăm exemplele care sunt sub ochii noştri şi să căutăm pe acelea în care dezvoltările se succed după ordinea naturii.

Un copil format, politicos, civilizat, care n-aşteaptă decât puterea de a pune în acţiune învăţăturile premature pe care le-a primit, nu se în-sală niciodată asupra momentului în care îi vine această putere. Departe de a-1 aştepta, îl grăbeşte; dă sângelui o fierbere precoce şi ştie bine care trebuie să fie obiectul dorinţelor sale mult timp înainte de a le fi încercat. Nu natura îl aţâţă pe el, el forţează natura; ea nu are ce să-1 mai înveţe după ce 1-a făcut om. Era om, prin ideile sale, cu mult timp înainte de a fi în adevăr.

Adevăratul mers al naturii este mai treptat, mai încet. Puţin câte puţin sângele se încălzeşte, se formează suflurile vitale, se constituie temperamentul. Lucrătorul cel înţelept care conduce fabrica are grijă să-şi perfecţioneze toate instrumentele înainte de a le întrebuinţa; o lungă nelinişte precede primele dorinţe, care sunt înşelate de o ignoranţă îndelungată; doreşti fără să ştii ce. Sângele fierbe şi se agită; o supraabundenţă de vitalitate caută să se reverse în afară. Ochiul se înflăcărează şi urmăreşte celelalte fiinţe, începi să ai interes faţă de cei ce ne înconjoară, să simţi că nu eşti făcut să trăieşti singur; astfel inima se deschide afecţiunilor umane şi devii capabil de iubire.

Cel_dmţâi sentiment de care e capabil un tânăr care a primit o educaţie aleasă nu e iubirea, ci prietenia. Primul act al proaspătei sale imaginaţii este acela de a-1 învăţa că există fiinţe asemănătoare cu el şi că specia îl influenţează înainte de sex. Iată deci un alt avantaj al nevinovăţiei prelungite: să profiţi de sensibilitatea lui născândă, pentru a arunca în sufletul tânărului adolescent primele seminţe ale iubirii de Oameni. Avantaj cu atât mai preţios, cu cât acum este singurul timp din viaţă în care strădaniile de acest fel pot avea un adevărat succes.

Am observat totdeauna că tineri corupţi de timpuriu şi lăsaţi pradă femeilor şi ticăloşiilor erau neumani şi cruzi; pornirea temperamentului n făcea nerăbdători, răzbunători, furioşi; imaginaţia lor plină de un sin-gyr lucru respingea tot restul; nu cunoşteau nici mila, nici curiozitatea; Şi-ar fi sacrificat tatăl, mama şi întregul univers pentru cea mai mică plăcere a lor. Dimpotrivă, un tânăr crescut într-o fericită simplicitate este

EMIL condus de primele îndemnuri ale naturii spre pasiunile duioase şi afe tuoase; inima sa compătimitoare este mişcată de suferinţele semenilor să„ tresare de bucurie când îşi revede prietenul; braţele sale ştiu să găseasc”' îmbrăţişări mângâietoare, ochii săi ştiu să verse'lacrimi de întristare- „j* simte ruşinat dacă displace cuiva şi regretă dacă a ofensat pe cineva Dacă înflăcărarea sângelui îl face vioi, iritat, înfuriat, vezi îndată dunj aceea întreaga bunătate a inimii sale în stăruinţa de a se căi; plâng geme pe rana pe care a provocat-o, ar vrea să plătească cu sângele său sângele pe care 1-a vărsat; toată iritarea lui se stinge, toată mândria lui se umileşte în faţa sentimentului greşelii sale. Dacă el este cel care fost ofensat, o scuză, un singur cuvânt îl dezarmează în plină furieel iartă greşelile altuia cu aceeaşi inimă bună cu care le repară pe ale sale Addescente_jiu_este nici_vârsta_răzbunării. Nici a urii, eajâsţevârstacorn-păjjaurii1_a_ertării, a generozităţii. Da, susţin, şi nu-mTeste teamSTdeloc că voi fi dezminţit de exp~erienţa~, că un copil care nu este rău din naştere şi care şi-a păstrat până la douăzeci de ani nevinovăţia este la această vârstă cel mai generos, cel mai bun, cel mai iubit şi cel mai plăcut dintre oameni. Nu vi s-a spus niciodată ceva asemănător; o ştiu bine; filosofii voştri, crescuţi în deplina corupţie a colegiilor, nu au de unde să ştie acest lucru269).

Slăbiciunea omului e cea care-1 face sociabil; suferinţele noastre comune sunt cele care îndreaptă inimile noastre spre umanitate, nu i-am datora nimic dacă n-am fi oameni. Orice ataşament este semnul unei lipse: dacă fiecare dintre noi n-ar avea nici o nevoie de_ceilalţi, nujie-am prea gindlsăne unim cu ei270). Astfel, din chiar slăEiciunea noastră se naşte plăpânda noastră fericire. O fiinţă în adevăr fericită este o fiinţă solitară. Singur Dumnezeu se bucură de o fericire absolută; dar care dintre noi cunoaşte această fericire? Dacă o fiinţă imperfectă ar putea să-şi fie sieşi suficientă, s-ar putea bucura de ceva? Ar fi singură, ar fi nenorocită. Nu concep ca cel care n-are trebuinţă de nimic să poată iubi ceva; nu concep ca cel care nu iubeşte nimic să poată fi fericit.

Rezultă că noi ne ataşăm de semenii noştri mai puţin pentru a împărtăşi plăcerile lor, cât mai ales pentru a fi alături de suferinţele lor; căci în aceasta vedem mult mai bine identitatea naturii noastre şi garanţiile ataşamentului lor faţă de noi. Dacă trebuinţele comune ne unesc prin interes, suferinţele comune ne unesc prin afecţiune, înfăţişarea unui om fericit inspiră altora mai puţină iubire decât invidie; am fi gata_să-l acuzăm că ne uzurpă un drept pe care el nu-1 are creându-şi o fericire exclusivă; iar amorul nostru propriu suferă când vedem că acel om n~”je nici o nevoie de noi. Dar cine nu-1 plânge pe nenorocitul pe care-1 vede suferind? Cine n-ar fi gata să-1 scape de toate relele, dacă în acest scop i-ar fi de ajuns numai dorinţa? Imaginaţia ne pune mai curând în locul nenorocitului decât în locul celui fericit; simţim că una din aceste stan ne atinge mai de aproape decât cealaltă. Mila este dulce, căci punându-ne

=ffi>) E vorba de şcolile publice din epoca respectivă din Franţa. -

27°) Petitain (în J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, 1861, p. 533) ia trimitere la Cicero (De natura deorum, I, 44): Omnis în imbecillitate gratia et caritas. (In slăbiciunea noastră este întreaga iubire şi milă).

Ul celui care suferă, simţim totuşi plăcerea de a nu suferi oa el.

*n -r este amară prin aceea că înfăţişarea unui om fericit, departe de

Invidi invidios să-i împărtăşească bucuria, îl face să regrete că nu a-* ţ în i0cul lui. Se pare că unul nu scapă de relele pe care le îndură eSteCelălalt ne răpeşte bunurile de care se bucură.

Ş1 Cyrej aşadar, să stimulezi şi să întreţii în sufletul unui tânăr primele ifestări ale sensibilităţii care se naşte şi să-i îndrepţi caracterul spre hefacere şi bunătate? Caută să nu i se dezvolte deloc orgoliul, vanitea invidia, datorită imaginii înşelătoare a fericirii oamenilor; nu-i înrtisâ ochilor cu precădere ceremoniile curţilor, luxul palatelor, atracţia pectacolelor271); nu-1 duce în saloane, în adunări strălucitoare; nu-i preita înfăţişarea exterioară a marii societăţi decât după ce lai făcut anabil s-o judece. A-i arăta lumea înainte de a cunoaşte oamenii nu înseamnă a-1 forma, ci a-1 corupe; nu înseamnă a-1 instrui, ci a-1 înşela.

Oamenii nu sunt în mod natural nici regi, nici nobili, nici sfetnici de curte, nici bogaţi; toţi s-au născut goi şi săraci, toţi sunt supuşi suferinţelor vieţii, necazurilor.

— Relelor, nevoilor, durerilor de tot soiul; în fine toţi sunt supuşi morţii. Iată ce este în adevăr omul; iată de ceea ce nici'un muritor nu este scutit, începe dar prin a studia în natura umană ceea ce este mai nedespărţit de ea, ceea ce constituie mai bine omenescul.

, La şasesprezece ani adolescentul ştie ce înseamnă a suferi, căci a suferit el' însuşi, dar cu greu îşi dă seama că şi alte fiinţe suferă; a vedea fără să simtă nu înseamnă a şti şi, cum am mai spus-o de o sută de ori, copilul, neputându-şi imagina ceea ce simt alţii, nu cunoaşte decât relele proprii; când însă prima văpaie a simţurilor îi aprinde focul imaginaţiei, începe să se simtă pe sine în semenii săi, să fie mişcat de plânge-rile lor şi să sufere pentru durerile lor. Atunci tristul tablou al umanităţii suferinde va trebui să-i trezească în suflet cea dinţii înduioşare pe care n-a încercat-o niciodată.

Nu fcjisoare către d'Alembert asupra spectacolelor, Rousseau afirma că teatrul dce nimic pentru a îmbunătăţi moravurile, însă face mult pentru a le strica.

Dacă nu este uşor să observaţi la copiii voştri acest moment, cine poartă vina? Ii instruiţi de timpuriu să simuleze sentimente, îi învăţaţi de mici acest limbaj, astfel că, vorbind totdeauna pe acelaşi ton, ei îndreaptă împotriva voastră învăţămintele pe care i le-aţi dat şi nu vă mai |aşa nici un mijloc de a distinge momentul când, încetând să mai mintă, încep să simtă ceea ce spun. Dar să observăm pe Emil al meu; vârstă la care ne găsim, el nu a simţit nimic şi nici nu a minţit, înainte. E a şti ce înseamnă a iubi, el nu a spus nimănui: te iubesc. Nimeni nu – indicat atitudinea pe care trebuie s-o ia intrând în camera tatălui său, Sale sau a guvernorului său 'bolnav. Nu i s-a arătat defel meş-~e ~? I arata tristeţea pe care el n-o avea. Nu s-a prefăcut nici-că plânge de moartea cuiva, pentru că el nu ştie ce înseamnă a AoeeaŞi insensibilitate pe care o are în inima sa este şi în felul său se Purta. Indiferent faţă de tot ce este în afara propriei sale per-' nu se interesează de nimeni, aşa cum fac toţi ceilalţi copii. Tot deosebeşte de ei este că nu vrea să pară că se interesează şi nu ei.

1IL

Dat fiind că a reflectat puţin asupra fiinţelor sensibile, Emil va st; târziu ceea ce înseamnă a suferi şi a muri. Plânsetele şi ţipetele vor î cepe să-i tulbure adâncul; vederea sângelui oare curge îl va face să-xj întoarcă privirea,; convulsiile unui animal care moare îi va produce un fel de nelinişte înainte de a şti de unde îi vin aceste noi frământări. Dacă ar fi rămas prost şi sălbatic, nu le-ar cunoaşte; dacă ar fi mai instruit le-ar cunoaşte izvorul; el a comparat acum prea multe idei pentru a nu simţi nimic, dar încă nu destule pentru a înţelege ceea ce simte.

Astfel se naşte mila, cel dintâi sentiment relativ272) care înduioşează sufletul omului conform ordinii naturii. Ca să devină sensibil şi milos copilul trebuie să ştie că semeni de-ai săi suferă ce a suferit şi el, că simt dureri pe care le-a simţit şi el şi altele de oare trebuie să aibă idee, deoarece ar putea să le simtă şi el. In adevăr, în ce mod suntem pătrunşi de sentimentul milei dacă nu transportându-ne în afara persoanei noastre şi identiificându-ne cu animalul oare suferă, părăsind, altfel spus, fiinţa noastră pentru a o lua pe a lui? Noi suferim, numai în-trucât judecăm că suferă el; căci nu suferim în noi, ci în el. De aceea, nimeni nu devine'sensibil decât în momentul în care imaginaţia sa prinde viaţă şi începe să-1 transporte în afara lui.

Pentru a stimula şi întreţine aiceastă sensibilitate fragedă, pentru a o conduce sau a o urmări în înclinarea sa naturală, ce altceva trebuie făcut decât să înfăţişăm tânărului lucruri. Asupra cărora va putea să acţioneze forţa expansivă a inimii sale, care o măresc, oare o extind asupra celorlalte fiinţe, care îl fac să se regăsească pretutindeni în aifara sa, să îndepărteze cu grijă pe cele care i-o micşorează, i-o concentrează şi întind resortul eului omenesc? Adică, în alţi termeni, să stimulezi în el bunătatea, omenia, mila, binefacerea, toate pasiunile atrăgătoare şi dulci care plac în mod firesc oamenilor şi să împiedici naşterea invidiei, cupidităţii, urii, a tuturor pasiunilor respingătoare şi crude care nu numai că anulează,

Cred că pot rezuma toate reflecţiile precedente în două sau trei maxime precise, clare şi uşor de înţeles.

Prima maximă omenefti să se Boţească în locul oamenilor mai fedecât noi, ci numai m locul acelora care sunt mai de plâns. Deoât (tm) f sesc excepţii la această maximă, ele sunt mai mult aparente decât reale. Nu poţi sa te socoteşti în locul bogatului sau puternicului de care te legi; chiar dacă te legi sincer, nu faci decât să-ţi însuşeşti o parte din bunăstarea lui. Câteodată îl iubeşti când îl vezi că suferă, dar, câtă „ dfcă'S „r? Lat, iV' înseamnă, în context, un sentiment pe care îl trăim numai adică nH H? Su ° altă fiinţă; un atare sentiment nu este absolut, celelalte fiinţe legăturile Pe care le-am avea cu ceilalţi oameni sau cu prosperă, el nu are prieten adevărat decât pe cel care nu se ia CARTE, gnţe gj care ji plânge mai mult decât îl invidiază, cu toată

Pr°q? Ntem impresionaţi de fericirea unor anumite stări, de exemplu viaţa nenească şi pastorală. Farmecul de a vedea fericiţi pe aceşti oameni Cim secade nu este otrăvit de invidie; ei ne interesează cu adevărat. De CU oare? Pentru că simţim că ne stă în putere să ne coborâm la această Cfare de pace şi nevinovăţie şi să ne bucurăm de aceeaşi mulţumire. Este Slternativa cea mai proastă oare dă naştere unor idei plăcute, ştiut fiind ca este destul să vrem să ne bucurăm de ele pentru ca să şi putem,. Totdeauna simţi plăcerea să vezi propriile tale resurse, să priveşti propriul tău bine chiar când nu vrei să te foloseşti de ele.

Rezultă deci că, dacă vrei să faci pe un tânăr să simtă omenescul, departe de a-1 pune să admire soarta strălucită a altora, trebuie să-i arăţi părţile triste ale vieţii, fă-1 să-i fie teamă de ele. Atunci, ca o consecinţă evidentă, el trebuie să-şi croiască un drum spre fericire, oare să nu fie pe urmele nimănui.

A doua maximă

Deplângem totdeauna numai acele rele ale altuia de care nu ne socotim scutiţi noi înşine.

Non ignara mali, miseris succurrere disco273)

(Eneida, I, 632)

Nu cunosc nimic aşa de frumos, aşa de adânc, aşa de mişcător, aşa de adevărat ca acest vers.

De ce regii n-au milă de supuşii lor? Pentru că sunt socotiţi că nu vor fi niciodată oameni. Pentru ce bogaţii sunt aşa de aspri cu cei săraci? Pentru că nu se tem că vor ajunge şi ei săraci. De ce nobilimea are un dispreţ atât de mare pentru popor? Pentru că un nobil nu va fi niciodată om de rând. De ce turcii sunt de obicei mai omenoşi, mai ospitalieri decât noi? Perttru că în guvernarea lor cu totul arbitrară, măreţia şi averea particularilor, fiind întotdeauna nesigure şi schimbătoare, nu privesc înjosirea şi mizeria ca o stare străină de ei*); fiecare poate să ajungă mâine în situaţia celui pe care îl ajută azi. Această reflecţie ce revine neîncetat în romanele orientale dă lecturii acestora un nu ştiu ce înduioşător, oare nu are nimic din rigiditatea moralei noastre seci.

Nu-1 deprinde deci pe elevul tău să privească necazurile celor nenorociţi şi munca celor săraci de la înălţimea gloriei sale şi nu spera că-1 vei învăţa să-i deplângă dacă-i socoteşte străini de el. Fă-1 să înţeleagă bine că soarta acestor nenorociţi poate fi şi a sa, că toate nenorocirile

— TJ) In traducerea lui G. Coşbuc: Ştiu ce-i amarul şi eu; am milă de oameni ce sufăr (Aeneis, I, 632, ed. A 4-a, Bucureşti, Cartea Românească). Cuvinte adresate lui Aeneas de Dido, regina Cartaginei.

*) Aceasta pare că s-a schimbat puţin acum: stările par a deveni mai fixe, iar oamenii devin astfel mai aspri.

HL lor sunt în preajma lui şi că mii de împrejurări neprevăzute şi inevitabile îl pot prăvăli dintr-un moment într-altul spre aceeaşi soartă ca a lor. In_ '8 vaţă-1 să nu se bizuie nici pe naşterea sa, nici pe sănătatea sa, nici pe bogăţiile sale; arată-i toată instabilitatea274) soartei. Caută-i totdeauna exemple frecvente de inşi care, dintr-o stare mai ridicată decât a sa, au căzut mai jos decât acei nenorociţi; nu intră acum în discuţie dacă aceasta se datorează vinii lor sau nu; ştie el oare ce este o greşeală? Nu stânjeni niciodată ordinea cunoştinţelor sale şi nu-1 lumina decât prin ideile care sunt pe măsura înţelegerii sale; nu e nevoie să fie prea savant pentru a înţelege că toată prevederea omenească nu-i poate spune dacă peste o oră va fi viu sau mort, dacă durerile renale nu-1 vor face să scrâşnească din dinţi înainte de a se înnopta, dacă peste o lună va fi bogat sau sărac, dacă peste un an, poate, nu va trage la rame, pe sub plesnitura vânei de bou, spre Alger. Mai cu seamă, să nu-i spuneţi toate acestea la rece, aşa cum i le spune catehismul, să vadă, să simtă nenorocirile omeneşti: 'cutremuraţi-l, înfricoşaţi-i imaginaţia asupra pericolelor de care orice om este încolţit neîncetat de pretutindeni; să vadă în jurul său toate aceste prăpăstii, astfel înoât, auzindu-vă cum le descrieţi, să se ghemuiască lângă voi, de frică să nu se rostogolească în ele. Să nu-1 facem timid şi frieos, îmi veţi zice. Vom vedea până la urmă; în ceea ce priveşte prezentul însă, să începem prin a-1 fae uman. Iată ceea ce urmărim în mod deosebit.

A treia maximă

Mila pentru suferinţa altuia nu se măsoară după cantitatea acestei suferinţe, ci după sentimentul pe care îl atribuim celui care suferă.

Nu-1 deplângi pe un nenorocit decât dacă crezi că e de plâns. Sentimentul fizic275) al suferinţelor noastre este mult mai puţin mărginit decât ni se pare; le simţim continuitatea prin memorie, iar imaginaţia le prelungeşte şi în viitor, făcându-ni-le în adevăr de plâns. Iată, cred, una din cauzele care ne călesc mai mult faţă de suferinţele animalelor decât de cele ale oamenilor, deşi sensibilitatea comună ar trebui să ne identifice deopotrivă şi cu ei. Nu deplângem calul căruţaşului în grajd, căci nu credem că, mâncând fânul, se gândeşte la bătăile pe care le-a primit şi la ostenelile ce-1 aşteaptă. Nu deplângem nici mielul care paşte, deşi ştim că peste puţin timp va fi dat la tăiere, fiindcă credem că nu prevede moartea ce-1 aşteaptă. Prin extindere, ne călim astfel şi faţă de soarta oamenilor; iar bogaţii se consolează de răul pe care-1 fac celor săraci, presupunându-i atât de prosti încât nu simt nimic. In general, judec preţul pe care-1 pune fiecare pe fericirea semenilor săi prin importanţa pe care pare că le-o dă. E natural să nu pui mare preţ pe fericirea oamenilor pe care îi dispreţuieşti. Nu vă mai miraţi, aşadar, când oamenii politici m) Richard observă, cu toată justeţea, că această instabilitate şi incertitudine a condiţiei umane este obişnuită la toţi moraliştii şi filosofii, atât vechi cât şi moderni.

75) E vorba de trăirea sau simţirea „durerii” organice („fizice”) în situaţiile grele.

Cu atâta dispreţ de popor, nici când cei mai mulţi filosofi se CARI

SSSfesc să facă pe om atât de ticălos. -

P orul e cel care constituie genul omenesc; ceea ce nu e popor pre- <=x j> Pop puţină importanţă, încât nici nu merită oboseala să fie luat finta ă Omul'este acelaşi în toate stările; dacă e aşa, stările cele mai în groase merită mai mult respect. Dinaintea celui care cugetă dispar nUIf1 distincţiile sociale: el vede aceleaşi pasiuni, aceleaşi sentimente la t0a l de rând şi la omul ilustru; nu discerne decât limbajul lor, decât un OIorit mai mult sau mai puţin aspru; iar dacă distinge vreo diferenţă Csentială la ei, aceasta este în dauna celor mai prefăcuţi. P Poporul se arată aşa cum este şi aceasta nu place; dar oamenii de lume trebuie să se deghizeze, căci dacă s-ar arăta cum sunt, ar produce groază, f