J. J. Rousseau



Yüklə 2.9 Mb.
səhifə34/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   72
) Zurich-ul, vestit încă de pe atunci pentru industriile şi meşteşugarii săi, avea,.

250. P°aţe, un consiliu industrial superior la care se referă, ironic, autorul în context.

> în sistemul închis al breslelor feudale, exercitarea unei meserii ca „maistru”

Presupunea trecerea prin stadiul de „ucenic” şi „calfă”. Rousseau recomandă.

251. ici ca elevul său să aibă calităţile unui maistru, dar să nu râvnească la titlu.

> Recunoaştem noţiunea actuală de „odihnă activă” cu deosebit de preţioasele ei implicaţii educative pentru organizarea regimului adecvat muncii şi recreaţiilor. Ideea se întâlneşte bine precizată şi la Locke.

— Lată-ne întorşi la noi înşine. Iată cum copilul nostru, gata să nu mă”

~ fie copil, a revenit la fiinţa sa. Acum simte mai bine ca oricând necesi* > tatea care-1 leagă de lucruri. După ce am început prin a-i exercita corpul şi simţurile, i-am exercitat spiritul şi judecata. In fine, am reunit întrebuinţarea membrelor cu cea a facultăţilor sale; am făcut din el o fiinţă M care acţionează şi gândeşte; ne mai rămâne ca să desăvârşim omul, să-1 B facem o fiinţă iubitoare şi simţitoare, adică să-i perfecţionăm raţiunea H prin sentiment, înainte însă de a intra în această nouă ordine de lucruri să ne aruncăm ochii asupra aceluia pe care îl părăsim şi să vedem cât se poate mai exact până unde am ajuns.

Elevul nostru n-avea la început decât senzaţii, acum are idei; simţea numai, acum judecă.” Căci din compararea mai multor senzaţii succesive sau simultane şi din judecata pe care o facem asupra lor, se naşte un fel de senzaţie mixtă sau complexă, pe care o numesc idee. *

Modul cum se formează ideile este ceea ce dă un caracter propriu spiritului omenesc. Spiritul care nu îşi formează ideile decât pe raporturi reale este un spirit solid; cel care se mulţumeşte cu raporturi aparente este un spirit superficial; cel care vede raporturile aşa cum sunt este un spirit just; cel care le apreciază rău este un spirit fals; cel care scorneşte raporturi imaginare, care nu se bazează nici pe realitate, nici pe aparenţe, este un nebun; cel care nu compară deloc este un prost. Aptitudinea mai mare sau mai mică de a compara ideile şi de a găsi raporturi între ele face ca oamenii să aibă mai multă sau mai puţină ascuţime de spirit.

Ideile simple nu sunt decât senzaţii comparate. Există judecăţi în senzaţiile simple, ca şi în senzaţiile complexe, pe care le numesc idei simple, în senzaţie, judecata este pur pasivă; ea afirmă că simţi ceea ce simţi. În percepţie sau idee, judecata este activă; ea apropie, compară, determină raporturi pe care nu le determină simţurile. Iată toată deosebirea; dar ea e mare. Natura nu se înşală niciodată, noi suntem cei care ne înşelăm totdeauna*).

Văd că i se serveşte unui copil de opt ani îngheţată; duce lingura la gură fără să ştie ce este şi, simţind răceala, strigă: A, mă arde! Are o senzaţie foarte vie şi, fiindcă nu cunoaşte niciuna mai vie decât căldura focuâui, crede c-o simte pe aceasta. Totuşi, el se înşală; fiorul frigului îi face rău, dar nu-1 arde, iar aceste două senzaţii nu sunt asemănătoare,

*) Variantă: Spun că este imposibil ca simţurile noastre să ne înşele, căci este totdeauna adevărat că noi simţim ceea ce simţim; şi epicureii aveau dreptate în aceasta. Senzaţiile nu ne fac să cădem în eroare decât prin judecăţile pe care ne place să le adăugăm aici despree cauzele producătoare chiar ale senzaţiilor înseşi, sau asupra raporturilor dintre ele, sau asupra naturii obiectelor pe care le percepem prin ele. Or, într-acestea se înşală epicureii, pretinzând că judecăţile pe care le facem asupra senzaţiilor noastre n-ar ii niciodată false. Noi simţim senzaţiile noastre, dar nu simţim judecăţile noastre, ci le producem252.

M2) Varianta, cuprinsă în ediţia din -1801, se află în manuscrisul autograf, sub formă de adaos la text; dar în aceată ediţie lipsea atât alineatul la care era adăugată această variantă, cât şi cel precedent („Modul cum se formează. Ideile…”). Această menţiune e dată de Petitain în ediţia sa; Sallwiirk_ socoteşte că prezentarea textului în ediţia din Amsterdam e mai corespunzătoare; la aceasta ne-am oprit şi în traducerea de faţă.

Că cei care le-au simţit şi pe una, şi pe alta nu le confundă deloc. Pensenzaţia îl înşală, ci judecata pe care o face.

Iu s, gj se întâmplă cu cel care vede întâia oară o oglindă sau o maşină t'că sau care intră într-o pivniţă ad'âncă în miezul iernii sau verii, e. moâie în apă căldicică mâna foarte încălzită sau foarte rece, sau °r'1 '„tnvârteşte între două degete încrucişate o mică bilă etc. Dacă se Cal”lturneşte 'să spună ce vede, ce simte, judecata sa fiind numai pasivă, TflU e cu putinţă să se înşele; când judecă însă faptul după aparenţă, e nUfv compară 'şi stabileşte prin inducţie raporturi pe care nu le observă, t mei se înşală sau se poate înşela. Pentru a-şi corecta sau preveni eroarea, are nevoie de experienţă.

Arată elevului tău noaptea nişte nori trecând între el şi lună; el va de cg iuna este cea care merge în sens contrar, iar norii stau pe loc; o va crede printr-o inducţie grăbită, pentru că el vede de obicei că obiectele mici se mişcă mai mult decât cele mari şi pentru că norii i se par mai mari decât luna, a cărei depărtare nu o poate aprecia. Dacă se găseşte pe un vapor care pluteşte pe mare şi priveşte ţărmul de departe, va cădea în greşeala contrară şi va crede că vede pământul alergând, pentru că, nesimţind deloc că el este cel care e în mişcare, priveşte vaporul, marea sau ţărmul şi întregul său orizont ca pe un tot nemişcător, în care ţărmul pe care-1 vede fugind nu-i pare decât o parte.

Când un copil vede pentru prima oară un băţ afundat pe jumătate în apă, vede un băţ frânt; senzaţia e adevărată şi ea ar fi adevărată chiar dacă nu am şti temeiul acestei aparenţe. Dacă-1 întrebi deci ce vede, el va răspunde: un băţ frânt; şi spune adevărul, căci e foarte sigur că are senzaţia unui băţ frânt. Dar când, înşelat de judecata sa, merge mai departe şi după ce a afirmat că vede un băţ frânt, mai afirmă că ceea ce vede este în adevăr un băţ frânt, atunci spune ceva fals. Pentru ce? Pentru că atunci ar deveni activ şi n-ar mai judeca prin privire, ci prin inducţie, afirmând că simte ceea ce nu simte, că judecata pe care o primeşte de la un simţ ar fi confirmată prin altul.

Deoarece toate erorile noastre vin din judecăţile noastre, se înţelege că dacă n-am avea niciodată nevoie de a judeca, n-am avea nici o nevoie de a învăţa; nu ne-am putea înşela niciodată, am fi mai fericiţi în ignoranţa noastră decât putem fi în ştiinţa noastră. Cine neagă că savanţii Ştiu mii de lucruri adevărate pe care ignoranţii nu le ştiu niciodată? Sunt însă, din pricina aceasta, savanţii mai aproape de adevăr? Dimpotrivă, ei se depărtează de el pe măsură ce înaintează în căutarea lui, căci vanitatea de a judeca progresând mai mult decât luminile253), fiecare adevăr Pe care îl descoperă este însoţit de o sută de judecăţi false. Este cu totul evident că societăţile savante din Europa nu sunt decât şcoli publice de minciuni; şi este foarte sigur că există mai multe erori în Academia de Ştiinţe decât într-un neam întreg de huroni254).

) Cunoştinţele dobândite.

) Popor indigen al Americii, din familia irochezilor, întâlnit de francezi cu ocazia debarcării lor în Canada. Expresia „adevărat huron” înseamnă „bădăran”, „necioplit”.

EMIL


Deoarece cu cât ştiu mai mult, oamenii se înşală mai mult, singurul mijloc de a evita eroarea este ignoranţa253). Nu judeca şi nu te vei în~ sela niciodată. Aceasta este lecţia naturii ca şi cea a raţiunii. Afară de un mic număr de raporturi imediate şi foarte sensibile pe care le 311 lucrurile cu noi, tot restul ne este cu totul indiferent. Un sălbatic n-a-face un pas pentru a merge să vadă cea mai frumoasă maşină şi toate minunile electricităţii. Ce-mi pasă? Este cuvântul cel mai' obişnuit al ignorantului şi cel mai convenabil pentru înţelept. „'

Insă, din nenorocire, nu ni se mai potriveşte acest cuvânt. Ne pasă de toate lucrurile, de vreme ce suntem legaţi de toate lucrurile; iar curiozitatea ni se măreşte în mod necesar odată cu trebuinţele. Iată de ce atribuim filosofului o foarte mare curiozitate, iar sălbaticului niciuna Acesta din urmă n-are trebuinţă de nimeni.

— Celălalt are nevoie de toată lumea şi mai ales de admiratori.

Mi se va spune că ies din natură; nu cred. Ea îşi alege instrumentele şi regulile după trebuinţă, nu după opinie. Or, trebuinţele se schimbă odată eu situaţia oamenilor. E mare deosebire între omul natural trăind în suarea naturală şi omul natural trăind în context social. Emil nu este un sălbatic pe care să-1 goneşti în pustiuri, ci un sălbatic făcut să trăiască în oraşe256). Trebuie să ştie să-şi câştige viaţa aici, să se folosească de locuitorii lor şi să trăiască, dacă nu ca ei, cel puţin cu ei.

Deoarece va trebui să judece, chiar fără voia sa, în mijlocul atâtor raporturi noi de care va depinde, să-1 învăţăm deci să judece bine.

Modul cel mai bun de a învăţa să judeci bine este acela care caută să simplifice cât mai mult experienţele noastre şi, de s-ar putea, chiar să ne scutească de ele fără să cădem în eroare. De unde concluzia că, după verificarea îndelungată a constatărilor unui simţ prin ale altuia, trebuie să învăţăm a verifica constatările fiecărui simţ prin el însuşi, fără a cere ajutorul altuia. Atunci, fiecare senzaţie va deveni pentru noi o idee şi această idee va fi întotdeauna conformă cu adevărul. Acesta este câştigul cu care m-am silit să umplu această a treia vârstă a vieţii umane.

Acest mod de a proceda cere o răbdare şi o prudenţă de care puţini dascăli sunt capabili şi fără de care niciodată discipolul nu va învăţa să judece. Dacă, de exemplu, în cazul înşelării asupra băţului frânt, te vei grăbi să scoţi băţul din apă pentru a-i arăta eroarea, poate îl vei aduce la realitate; dar ce 1-ai învăţat cu aceasta? Nimic decât ceea ce ar fi învăţat îndată singur. O, nu aşa trebuie să pro'cedezi! E vorba mai puţin de a-1 învăţa un adevăr decât de a-i arăta cum trebuie să acţioneze pentru a descoperi totdeauna adevărul. Pentru a-1 instrui mai bine, nu trebuie să-1 scoţi prea curând din greşeală.

Să luăm ca exemplu pe Emil şi pe mine. Mai întâi, la cea de a doua din chestiunile presupuse, orice copil crescut în mod obişnuit nu va întârzia să răspundă afirmativ. Desigur, va spune el, este un băţ frânt. M” îndoiesc mult că Emil mi-ar da acelaşi răspuns. Nevăzând nevoia de a u

255) CI nota noastră 210 cu privire la pretinsul antiintelectualism rousseauist.

256) Pasaj deosebit de important; sprijinindu-ne pe el, se înlătură interpretările eronate şi simpliste ale celor care pretindeau că în Emil Rousseau precomzeazd întoarcerea omului la faza primitivă a societăţii.

25=) Cf. nota noastră? In „ -'- ' se arăta savant, nu e niciodată grăbit să judece; el nu judecă de-Ş* e 3evidenţă şi, în acest caz, el este destul de departe de descoperirea cât Pe re gtje m pg măsură judecăţile noastre asupra aparenţelor sunt ei' e iluziei, fie chiar numai în domeniul perspectivei. SUPu iţţei ştiind din experienţă că întrebările mele cele mai neserioase „resc totdeauna un anumit scop pe care nu-1 observă la început, el Urnl te obişnuit să răspundă în mod nesocotit; dimpotrivă, el stă la în-”u. Jjă sj ie examinează cu atenţie şi cu mare grijă înainte de a răspunde. *°-ioda'tă nu-mi dă un răspuns de care să nu fie el însuşi mulţumit, iar l VCLI greu Poarte fi mulţumit. In fine, nici el, nici eu nu umblăm să cu-eoastem adevărul lucrurilor, ci numai să ne ferim de eroare. Ne'-ar fi mai ereu să ne mulţumim cu un motiv care nu e bun decât să nu găsim niciunul Nu ştiu e un cuvânt oare ni se potriveşte la amândoi şi pe care-1 repetăm foarte des pentru că nu ne costă mai nimic nici pe unul, nici altul. Insă fie că-i scapă un asemenea răspuns nesocotit, fie că-1 evită prin comodul nostru nu ştiu, replica mea este aceeaşi: să vedem, să cercetăm.

Acest băţ afundat pe jumătate în apă este fixat într-o poziţie perpendiculară. Ca să ştim dacă e frânt, cum se pare, câte lucruri nu avem de făcut înainte de a-1 scoate din apă ori de a pune mâna pe el?

1. Mai întâi privim în jurul băţului şi vedem că f rin tura se întoarce odată cu noi. Deci numai ochiul nostru este cel care o schimbă, iar privirile nu mişcă corpurile.

2. Ne fixăm bine privirea asupra vârfului bastonului care iese în afara apei; atunci băţul nu mai este frânt, vârful aflat în apropierea ochiului nostru acoperă exact vârful celălalt*). Oare ochiul nostru a îndreptat băţul?

3. Clătinam suprafaţa apei; vedem că băţul se frânge în mai multe bucăţi, se mişcă în zig-zag şi urmează ondulaţiile apei. Oare mişcarea pe care o dăm acestei ape este de ajuns ca să rupă, să înmoaie şi să topească astfel băţul?

_ 4. Scurgem apa şi vedem că băţul se îndreaptă puţin câte puţin pe măsură ce apa scade. Nu vedem oare aici destul pentru a lămuri faptul Şi a descoperi refracţia? Nu este deci adevărat că vederea ne înşală, pentru că noi nu avem nevoie decât de ea pentru a îndrepte erorile pe c-are i le atribuim.

Să presupunem că avem de-a face cu un copil atât de prost încât acesta -a nu înţeleagă rezultatul acestor experienţe; atunci trebuie să chemăm pipăitul în ajutorul vederii. In loc să scoţi băţul din apă, lasă-1 aşa, iar Copilul să-1 pipăie de la un vârf la altul; el nu va simţi nici un unghi: Daţul nu este deci frânt.

T” t~mi veW sPune că aici nu sunt numai judecăţi, ci raţionamente în ata regula. Este adevărat; dar nu vedeţi că de îndată ce spiritul ajunge pm găsit contrariul printr-o experienţă mai exactă. Refracţia acţionează circu-ar Şi băţul pare mai gros la vârful care este în apă decât la celălalt: acest ucru nu schimbă nimic din puterea raţionamentului, dar consecinţa nu e mai puţin justă.

Până la idei, orice judecată devine un raţionament? Conştiinţa oricărui senzaţii este o propoziţie, o judecată. Deci, de îndată ce comparăm 0 senzaţie cu alta, raţionăm. Arta de a judeca şi arta de a raţiona sunt exact acelaşi lucru.

Emil nu va şti niciodată dioptrica257) sau doresc s-o înveţe cu ajutorij] acestui băţ. Nu va diseca insecte; nu va număra petele soarelui; nu va şti ce este un microscop şi un telescop, învăţaţii voştri elevi vor râde de ignoranţa lui. Nu vor greşi; dar înainte de a se servi de asemenea instrumente, eu aştept ca el să le inventeze. Nu te îndoieşti de faptul că acest lucru nu se va întâmpla aşa de curând.

Iată spiritul întregii mele metode în această chestiune. Dacă copilul învârteşte o mică bilă între două degete încrucişate şi crede că simte două bile, nu-i voi da voie să se uite până nu va fi convins dinainte că e numai una.

Aceste lămuriri vor fi de ajuns, cred, pentru a indica limpede progresul pe care 1-a făcut până aici spiritul elevului meu şi calea urmată spre a realiza acest progres. Te-ai speriat poate de cantitatea lucrurilor pe care i le-am trecut pe dinainte. Te temi să nu-i strivesc spiritul sub această mulţime de cunoştinţe. Dimpotrivă, îl învăţ mai degrabă să le ignoreze deci t să le ştie. li arăt drumul ştiinţei, uşor, în adevăr; dar lung, imens şi anevoie de străbătut, îl las să facă primii paşi pentru a cunoaşte începutul, dar nu-i permit să meargă mai departe.

Silit să înveţe singur, va face apel la propria sa raţiune, nu la raţiunea altuia; căci, dacă nu te supui opiniei, nu trebuie să te supui nici autorităţii, iar cele mai multe din erori ne vin mai mult de la alţii decât de la noi. Din acest exerciţiu continuu trebuie să rezulte o vigoare a spiritului, asemănătoare aceleia dobândite de corp prin muncă şi prin oboseală. Un alt avantaj îl constituie faptul că înaintezi numai pe măsura puterilor tale. Spiritul, nu mai puţin decât corpul, nu duce decât ceea ce poate duce. Când gândirea îşi însuşeşte lucrurile înainte de a le depune în memorie, ceea ce va scoate apoi din ea va fi al ei. Încărcând prea mult memoria fără ştirea gândirii, te expui să nu scoţi niciodată nimic din ea care să-i aparţină cu adevărat.

Emil are cunoştinţe puţine, dar cele pe care le are sunt în adevăr ale sale; nu ştie nimic pe jumătate, în puţinul număr de lucruri pe care le ştie, şi le ştie bine, cel mai important este că sunt multe pe care le ignorează şi pe care va putea să le ştie odată, că sunt mai multe pe care le cunosc alţi oameni şi pe care el nu le va cunoaşte niciodată şi că sunt nesfârşit de multe altele pe care nici un om nu le va şti niciodată. Are un spirit universal, nu ca urmare a cunoştinţelor, ci a facultăţii de a le dobândi; un spirit deschis, inteligent, gata la orice si, cum zice Mon-taigne: dacă nu instruit, cel puţin în stare să se instruiască238). Mi-este

25?) dioptrica – parte a fizicii care se ocupă de acţiunea mediilor asupra luminii ce le străbate.

258) Montaigne (Eseuri, II, 17): „Sufletele frumoase sunt acele suflete universale şi gata la orice; dacă nu sunt instruite, sunt în stare să se instruiască”. In acest context, cuvântul „cunoştinţe” e corespondentul cuvântului „lumieres” („lu~ s dacă ştie să descopere pe la ce foloseşte cu privire la orice CAR e aU e care-1 face şi pe acel pentru ce referitor la tot ceea ce crede.

LuCrU „ncă o dată: scopul meu nu este să-i dau ştiinţa, ci să-l învăţ s-o 1

CaC-' dească la nevoie, să-l fac s-o preţuiască exact cât merită şi să-l <1°'Din~ iubească adevărul mai mult decât orice*. Cu această metodă fac. Încet, dar nu faci niciodată un pas inutil şi nu eşti silit deloc să te întorci înapoi.

Emil n-are decât cunoştinţe naturale şi pur fizice. Nu cunoaşte nici numele istoriei, nici ce este metafizica şi morala. Cunoaşte rapor-esenţiale ale omului cu lucrurile, dar niciunul din raporturile 'râie ale omului cu omul. Ştie puţin să generalizeze ideile şi să facă hstracţii. Vede calităţi comune mai multor corpuri, fără să raţioneze asupra acestor calităţi în sine. Cunoaşte întinderea abstractă cu ajutorul figurilor geometriei, cunoaşte cantitatea abstractă cu ajutorul semnelor algebrei. Aceste figuri şi aceste semne sunt suporturile abstracţiilor pe care se sprijină simţurile sale. Nu caută deloc să cunoască lucrurile prin natura lor, ci numai prin raporturile care îl interesează. Apreciază lucrurile din afară numai după raportul pe oare-1 au cu el, dar această apreciere este exactă şi sigură, în ea nu încap nici fantezia, nici convenţiile sociale. Se ocupă mai mult de ceea ce este util şi, fără să părăsească vreodată acest mod de apreciere, nu pune deloc preţ pe opinie. Emil e muncitor, cumpătat, răbdător, ferm, curajos. Imaginaţia sa, nicidecum febrilă, nu-i măreşte niciodată primejdiile; este sensibil la puţine rele şi ştie să sufere cu statornicie, pentru că nu s-a învăţat să lupte împotriva destinului, în ce priveşte moartea, nu ştie încă bine ce e, dar, obişnuit să se supună fără împotrivire legii necesităţii, când va trebui să moară, va muri fără să geamă şi fără să se zbuciume; atâta îţi dă voie natura să faci în această clipă pe care toţi o urăsc. A trăi liber şi a ţine la puţine lucruri omeneşti este mijlocul cel mai bun de a învăţa să mori.

Într-un cuvânt, Emil e virtuos în tot ceea ce se raportează la el însuşi. Ca să aibă şi virtuţi sociale, îi lipseşte numai cunoaşterea relaţiilor care cer aceste virtuţi; îi lipsesc numai cunoştinţele pe care spiritul său e Pe deplin gata să le primească.

Se consideră pe sine fără să ţină seama de alţii şi-i pare bine că nici alţii nu se gândesc la el. Nu cere nimănui nimic şi crede că nu datorează nimănui nimic. E singur în societatea umană şi se bizuie numim„). In secolul al XVIII-lea, concepţia filosofică a luminismului – sau „filosof ia luminilor„ – susţinea că progresul şi fericirea omului se pot realiza Pnntr-o cât mai largă difuziune a ştiinţei, a „luminilor„, în masele populare. <~md Rousseau accentuează mai mult dezvoltarea capacităţii de cunoaştere decât cunoştinţele ca atare, se depărtează de curentul filosofic luminist şi se apropie „~ nrnlt de vederile formaliste ale umanismului Renaşterii, în speţă ale lui

%.

Variantă: Căci, încă o dată, scopul meu nu este să-i dau ştiinţa, ci să-l fac s-o cunoască, să-l învăţ s-o dobândească la nevoie, spre a-l face s-o aprecieze a”t cât valorează şi a-l face să iubească adevărul mai presus de orice.



EMIL mai pe sine. Are dreptul să se bizuie pe sine mai mult decât pe oricar

1 altul, căci el este tot ce poate să fie cineva la vârsta lui. Nu face raV

192 un fel de greşeli sau face numai din acelea care ne sunt inevitabile-n-are nici un viciu sau n-are decât acele vicii de care nu se poate păz-nici un om. Are corpul sănătos, membrele sprintene, spiritul corect şi fără prejudecăţi, inima liberă şi fără pasiuni. Amorul propriu, prim* şi cea mai naturală dintre toate pasiunile, abia de s-a ivit. Fără să tulbure liniştea nimănui, a trăit mulţumit, fericit şi liber, pe cit a în găduit natura. Crezi că un copil care ajunge astfel la cincisprezece ani şi-a pierdut anii precedenţi?

R

CARTEA IV



Ce repede trecem pe acest pământ! Primul sfert din viaţă se scurge înainte de a şti să-1 folosim; ultimul sfert se scurge şi el după ce am încetat de a ne mai bucura de viaţă. Întâi nu ştim deloc să trăim; apoi nu mai putem; iar în intervalul care separă aceste două extremităţi inutile, trei sferturi din timpul ce ne mai rămâne sunt consumate cu somnul, cu munca, cu durerea, cu constrângerea şi cu necazurile de tot felul. Viaţa e scurtă datorită în mai mică măsură duratei ei limitate, cât mai ales prin aceea că şi acel puţin timp aproape că nu-1 gustăm deloc. Oricât ar fi de îndepărtat momentul morţii de cel al naşterii, viaţa e întotdeauna prea scurtă când acest interval e rău întrebuinţat259).

Ne naştem, ca să zic astfel, de două ori: o dată pentru a exista, altă dată pentru a trăi; întâi ne naştem pentru specie, a doua oară pentru sex260). Cei care privesc femeia ca bărbat imperfect greşesc fără îndoială; dar analogia exterioară este în favoarea lor. Până la vârsta nubilă261), cele două sexe nu au nimic aparent care să le distingă: acelaşi chip, acelaşi obraz, aceeaşi pieliţă, aceeaşi voce, totul e egal; fetele sunt copii, băieţii sunt copii; acelaşi cuvânt ajunge pentru fiinţe atât de asemănătoare. Bărbaţii cărora li s-a oprit de timpuriu dezvoltarea ulterioară a sexului păstrează această înfăţişare toată viaţa, sunt nişte copii mari, iar femeile păstrând aceeaşi înfăţişare, par, din mai multe puncte de vedere, că n-au fost niciodată altfel.

) Echţm Richard trimite acest context la Sen e c a, Scrisori către Lucilius, I: „Cea mai mare parte a vieţii se trece făcând rău, o buna parte a nu face nimic, viaţa întreagă a face altceva decât ceea ce ar trebui”. ~) Ca bărbat sau ca femeie. ') Adică: pubertatea.

°~

Insă omul, în general, nu e făcut să rămână totdeauna în starea copilărie. Iese din ea la momentul prescris de natură, iar acest morn de criză, deşi foarte scurt, are influenţe de lungă durată. E



După cum mugetul mării precede de departe furtuna, această rev luţie furtunoasă se anunţă prin murmurul pasiunilor născânde; o fi ' bere surdă vesteşte apropierea primejdiei. O schimbare în fire, izbucn-' frecvente, o continuă agitaţie a spiritului fac pe copil aproape de ned' ciplinat. Devine surd la vocea care-1 făcea ascultător; e un leu în f j bere; nu mai cunoaşte pe îndrumător, nu mai vrea să fie condus. 6r~ * La semnele morale ale unei dispoziţii în schimbare se adaugă schim bări sensibile în figură. Fizionomia începe să i se maturizeze şi dobin deşte un caracter distinct; puful rar şi moale care i se ivise pe obraji se înnegreşte şi se întăreşte. Vocea i se schimbă, mai bine zis o pierde-nu e nici copil, nici bărbat şi nu poate lua tonul nici unuia din doi Ochii săi, aceste organe ale sufletului, care până acum nu spuneau nimic găsesc un limbaj şi o expresie; un foc născând îi însufleţeşte, privirile lor mai vii au încă o sfântă nevinovăţie, dar nu mai au prostia lor primară; el simte că de-acum poate spune mult cu ei; începe să înveţe a-i lăsa în jos şi să roşească; devine sensibil înainte de a şti ce simte; e neliniştit fără motiv de a fi. Toate acestea pot veni treptat şi să-ţi dea încă răgaz; dar dacă vioiciunea sa devine prea neastâmpărată, dacă pornirea sa violentă se schimbă în furie, dacă trece brusc de la supărare la înduioşare, dacă piânge fără motiv, dacă i se ridică pulsul şi i se aprinde privirea când se găseşte în preajma lucrurilor care încep să fie periculoase pentru el, dacă mâna unei femei atingând mâna sa îl face să tremure, dacă se tulbură sau se intimidează lângă ea, Ulise, înţeleptule Ulise! Ia seama la tine! Burdufurile pe care le astupai cu atâta grijă s-au deschis, vânturile s-au şi pornit; nu părăsi cârma nici un minut, altfel totul este pierdut262).



Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   72


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə