James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Sargent care rămăsese singur în urmă se apropia acum încet cu un caiet deschis în mînâ. Părul lui încîlcit şi gîtul subţire purtau mărturie şovăielilor lui şi prin ochelarii

la

33

3 — Uiise, «ol. f

înceţoşaţi ochii miopi i se ridicau rugători. Pe obrazul lui, mort şi fără sînge, era o pată decolorată de cerneală. în formă de curmală, de dată recentă şi umedă ca o urmă de melc.

Ii întinse caietul. Sus în capul rîndului se afla scris cuvîntul Adunare. Dedesubt, un şir de cifre înclinate şi jos o semnătură întortocheată şi cu funduliţe şi cerculeţe în­chise şi o pată. Cyril Sargent, numele şi pecetea sa.

— Domnul Deasy mi-a spus să le mai scriu încă o dată, zise, şi să vi le arăt dumneavoastră, domnule pro­fesor.

Stephen atinse cu vîrful degetelor marginile caietului. Zădărnicie.

— Ai înţeles acuma cum trebuie să faci adunarea ? îl întrebă.

— Numerele de la unsprezece la cincisprezece, răs­punse Sargent. Domnul Deasy a spus să le copiez de pe tablă, domnule profesor.

— Poţi s-o faci singur ? întrebă Stephen.

— Nu, domnule profesor.

Urît şi zadarnic ; gît slăbănog şi păr încîlcit, şi o pată de cerneală, o bală de melc. Şi totuşi, cineva îl iubise şi pe el, îl purtase în braţele ei şi la inima ei. Dacă n-ar fi fost aşa, stirpea omenească l-ar fi călcat în picioare, melc stîrcit, fără oase. îi iubise sîngele nevolnic, apos, trăgîndu-se dintr-al ei. Asta era deci adevărul ? Singurul lucru ade­vărat în viaţă ? Trupul prosternat la pămînt al mamei sale, crîncenul Columbanus cu zel sfînt trecîndu-i deasu­pra. Ea nu mai era acum, schelet tremurător al unei crengi arse în foc, mireasmă de lemn de trandafir şi de cenuşă umedă. Ea îl apărase, îl ferise de picioarele care l-ar fi strivit sub tălpi şi apoi pierise, aproape ca şi cum nici n-ar fi fost. Un suflet sărman pornit către ceruri ; şi pe landă, sub stelele licăritoare, o vulpe, duhoare roşcată de fiară prădalnică agăţîndu-i-^se de blană, cu ochi nemiloşi sticlin-du-i, scormonea în ţărînă, se oprea să asculte, scormonea iarăşi ţarina, asculta, scormonea mai departe.

Aşezîndu-se alături de el, Stephen îi rezolvă problema. Dovedeşte prin algebră că fantoma lui Shakespeare este bunicul lui Hamlet. Sargent îl privea pieziş prin ochelarii căzuţi într-o parte. Crosele de hockey se auzeau ciocnin-

34

du-se, alături, în vestiar ; sunet găunos al mingii şi stri­găte dinspre terenul de joc.

Pe întinsul paginii simbolurile se mişcau în dans solemn, în arabescurile tremurătoare ale literelor, purtînd tichii stranii de pătrate şi cuiburi. Daţi-vă mîna, călătoriţi mai departe, plecaţi-vă în faţa partenerului : aşa ; creaturi ale fanteziei maurilor. S-au dus şi ei de pe lumea asta, Aver-roes şi Moise Maimonide, oameni întunecaţi la faţă şi-n mişcări, fulgerînd în oglinzile lor batjocoritoare sufletul obscur al lumii, întunecime licărind în lumina strălucitoare pe care lumina n-a putut-o înţelege.

— Acum înţelegi ? Pe a doua poţi s-o faci singur ?

— Da, domnule profesor.

Cu trăsături prelungi, umbroase, de peniţă, Sargent îşi copie datele problemei. Aşteptînd mereu cîte un cuvînt de ajutor, mîna lui mişca fidelă simbolurile nesigure, şi o nuanţă palidă de ruşine îi pîlpîia sub pielea mată. Amor matrîs : genitiv subiectiv şi obiectiv. Cu sîngele ei slăbă­nog şi laptele ei subţiat şi acrit l-a hrănit şi a ascuns de privirile altora scutecele lui învăluitoare.

Asemenea lui am fost şi eu, umerii aceştia căzuţi, făp­tură disgraţioasă ca şi aceasta. Copilăria mea se apleacă pe fila asta aici, alături de mine. Prea departe s-o mai simt sub mîna mea odată, fie cît de uşor. A mea e departe şi a lui e tainică aşa cum ne sînt şi ochii. Taine, tăcute, ca nişte stane de piatră stau în palatele de piatră ale inimilor noastre arnîndouă : taine istovite de tiranie ; tirani dornici să fie descăunaţi.

Adunarea era gata.

— E foarte simplu, spuse Stephen ridicîndu-se în picioare.

— Da, domnule profesor. Mulţumesc, răspunse Sargent. îşi usca pagina cu o foaie subţire de sugativă şi se

întoarse cu caietul la loc în banca lui.

— Ia-ţi şi tu crosa şi du-te afară cu ceilalţi, spuse Stephen, urmînd înspre uşă silueta lipsită de graţie a băiatului.

— Da, domnule profesor.

Din coridor i se auzea numele strigat dinspre terenul de joc.

— Sargent!

35
- Dă fuga, spuse Stephen. Te cheamă domnul Deasy. Se opri în portal să-l urmăi'ească din ochi pe elevul întîrziat care se grăbea acum spre cîmpul neîngrijit de unde veneau glasuri ascuţite ridicate în ceartă. Fuseseră împărţiţi pe echipe şi domnul Deasy se întorcea acum păşind peste tufele rare de iarbă cu picioarele lui încălţate în ghete. Cînd ajunse în faţa şcolii, glasurile iarăşi certă­reţe îl chemară înapoi. îşi întoarse într-acolo mustaţa albă, mîniată.

— Ce mai e acuma ? striga mereu fără să-i asculte.

— Cochrane şi Halliday sînt în aceeaşi echipă, domnule director, strigă Stephen.

— Vrei să m-aştepţi un moment în cancelaria mea, spuse domnul Deasy, pînă restabilesc ordinea aici.

Şi pe cînd păşea aferat spre terenul de joc glasul lui bătrîn striga cu severitate :

— Ce s-a întîmplat ? Ce mai e acuma ?

Voci ascuţite strigau înspre el din toate părţile ; silue­tele lor îl înpresurau numeroase aseunzîndu-l, lumina vie a soarelui îi decolora mierea pe creştetul capului nu prea bine vopsit.

Aerul stătut, fumegos adăsta în cancelarie odată cu mirosul de piele învechită şi roasă a scaunelor. Ca în ziua clintii cînd s-a tîrguit cu mine tot aici. Cum a fost dintru început, astfel e şi acum. Pe bufet, tava cu monedele din vremea Stuarţilor, comoară netrebnică din ţinuturi mlăş­tinoase ; şi va fi în vecii vecilor. Şi frumos aşezate, ca linguriţele în cutia lor de catifea purpurie, decolorată, cei doisprezece apostoli după ce şi-au predicat cuvîntul în ure­chile gentililor : viaţă fără de sfîrşit.

Un pas grăbit dinspre portalul de piatră şi pe coridor. Infoindu-şi mustaţa rară domnul Deasy se opri în capui mesei.

— Intîi, micul nostru aranjament financiar, spuse.

îşi scoase din haină un portmoneu închis cu o clapă de piele. îl deschise cu zgomot şi scoase din el două banc­note, una din ele din două jumătăţi lipite laolaltă, şi le depuse cu grijă pe masă.

— Două, spuse prinzînd la loc portmoneul cu clapa şi punîndu-l în haină.

36

Şi acum, casa de fier pentru moneda de aur. Stînjenită, mîna lui Stephen aluneca peste scoicile adunate în morta­rul rece al pietrei : scoici drept monede, cochilii şi scoici bălţate ; şi asta, învîrtejită ca un turban de emir, şi asta încă, scoica Sfîntului Iacob. Visteria unui pelerin de odi­nioară, comoară moartă, scoici găunoase.

O liră de aur căzu, lucitoare şi nouă, pe moliciunea îngroşată a feţei de masă.

— Trei, spuse domnul Deasy, învîrtindu-şi în mină puşculiţa micuţă. Sînt lucruri bune, astea, la casa omului. Vezi. Aici e pentru piese de o liră. Asta e pentru şilingi, şase pence, jumătăţi de coroană. Şi aici coroane. Vezi.

Scutură din ea două coroane şi doi şilingi.

— Trei şi doisprezece, spuse. E bine aşa, cred.

— Vă mulţumesc, domnule director, spuse Stephen strîngînd banii laolaltă cu grabă sfioasă şi punîndu-i pe toţi în buzunarul pantalonilor.

— Nici o mulţumire, spuse domnul Deasy. I-ai cîştigat prin muncă.

Mîna lui Stephen, goală iarăşi, se întoarse spre scoicile găunoase. Simboluri ale frumuseţii şi puterii. O greutate în buzunar. Simboluri pătate de lăcomie şi suferinţă.

— Nu-i ţine aşa, spuse domnul Deasy. Odată-i scoţi din greşeală p.e undeva şi-i pierzi. Cumpără-ţi şi dumneata o chestie din astea. Ai să vezi că-s foarte bune.

Răspunde-i ceva.

— A mea ar fi deseori goală, spuse Stephen.

Aceeaşi cameră la acelaşi ceas, aceeaşi înţelepciune ; şi eu, acelaşi. De trei ori acum. Trei laţuri în jurul meu aici. Foarte bine. Pot să le rup chiar în clipa asta, dacă vreau.

— Pentru că nu eşti strîngător, spuse domnul Deasy arătînd cu degetul. N-ai învăţat încă ce e banul. Banul e puterea, cînd ai să ajungi la vîrsta mea. Ştiu eu, ştiu. Dac-ar şti şi tinerii ăştia. Dar ce ne spune Shakespeare ? Tu pune-ţi banul tău în pungă.

— Iago, murmură Stephen.

îşi ridică privirea de la scoicile vane către ochii ficşi ai bătrînului.

— El ştia ce e banul, spuse domnul Deasy. El a eîştigat bani. Poet, dar şi englez. Dumneata ştii care-i

37

mîndria englezului ? Ştii care e cuvîntul cel mai mîndru pe care-ai să-l auzi vreodată din gura unui englez ?

Stăpînitorul mărilor. Ochii lui reci ca marea priveau peste golful pustiu ; istoria e de condamnat ; peste mine şi peste cuvintele mele ; fără ură.

— Că în imperiul său, spuse Stephen, soarele nu apune niciodată.

— Ba ! strigă domnul Deasy. Asta nu-i de la un englez. Un celt franţuzit a spus asta. îşi lovea unghia degetului gros cu puşculiţa.

— Am să-ţi spun eu. zise solemn, care este cuvîntul lui cel mai de mîndrie. Mi-am plătit drumul.

Mare om, mare om.

— Mi-am plătit drumul. N-am luat cu împrumut niciodată nici un şiling in viaţa mea. Poţi dumneata să simţi ce simte el ? Nu datorez nimănui nimic. Poţi ?

Mulligan, nouă lire. trei perechi de ciorapi, o pereche de ghete, cravate. Curran, zece guinee, McCann, o guinee. Fred Ryan, doi şilingi. Temple, două mese de prînz. Russell, o guinee, Cousins, zece şilingi, Bob Reynolds, jumătate de guinee, Kohler, trei guinee, doamna McKernan. chiria pe cinci săptămîni. Grămăjoara asta pe care o am nici n-ajunge,

— Pentru moment, nu, răspunse Stephen.

Domnul Deasy rîse cu plăcere aleasă, punîndu-şi puşculiţa la loc.

— Ştiam că nu poţi, spuse cu bucurie. Dar într-o zi trebuie să poţi şi dumneata. Noi sîntem un popor generos, dar trebuie să fim şi drepţi.

— Mie mi-e frică de cuvintele astea mari, spuse Stephen, care ne fac atît de nefericiţi.

Domnul Deasy privi grav cîteva clipe deasupra căminului silueta corpolentă a unui bărbat în fustanelă : Albert Edward, prinţ de Wales.

— Mă consideri un bătrîn zaharisit şi un conservator învechit, spuse vocea sa gînditoare. De la O'Connell încoace am văzut trei generaţii, una după alta, trecînd. îmi aduc aminte de vremea foametei. Dumneata ştii că lojile Oranjiştilor au făcut agitaţie pentru respingerea Uniunii cu douăzeci de ani înainte de O'Connell sau

33

înainte ca prelaţii comunităţii dumneavoastră să-l fi înfierat ca demagog ? Dumneavoastră fenianii uitaţi unele

lucruri.

De amintire glorioasă, pioasă şi nemuritoare. Loja Diamond în Armagh, splendidă, acoperită cu leşurile papistaşilor. Răguşiţi, mascaţi, înarmaţi, convenţia planta­torilor. Nordul cel negru şi biblia cea adevărată, albastră. Tunşilor, jos armele ^2I.

Stephen schiţă un gest scurt.

— Şi eu am sînge de rebel în mine, spuse domnul Deasy. Din partea mamei. Dar mă trag din sir John Blackwood care a votat pentru Uniune. Cu toţii sîntem irlandezi, toţi fii de regi.

— Vai da, spuse Stephen.

— Per vias recias, spuse ferm domnul Deasy, asta a fost deviza lui. A votat pentru ea şi şi-a tras cişmele înalte să călărească spre Dublin tocmai din Arzii Doenului ca să facă asta.