James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

voce... sarebbe un cespite di rendita, via. Invece, Lei si sacrifica.

— Sacrii ir. Io Incruento, spuse Stephen zîmbind, balan-sîndu-şi bastonul de frasin în ritm lent legănat, ţinîndu-l uşor de mijloc.

— Speriamo, spuse cu amabilitate faţa rotundă, mus­tăcioasă. Ma, ăia retta a me. Ci rifletta.

în faţa braţului sever de piatră al lui Grattan, porun­cind oprire, un tramvai de Inchicore descarcă o droaie dezordonată de highlandezi dintr-o fanfară militară.

— Ci rifletterd, spuse Stephen, lunecîndu-şi privirea de-a lungul pantalonului voluminos.

— Ma, sul serio, eh ? spuse Almidano Artifoni.

Mina lui grea o apucă cu fermitate pe a lui Stephen. Ochi umani. îl priviră curioşi o clipă şi se întoarseră apoi repede spre un tramvai de Dalkey,

— Eccola, spuse Almidano Artifoni cu o grabă priete­noasă. Venga a trovarmsi e ci pensi. Addio, caro.

— Arrivederla, maestro, spuse Stephen ridicîndu-şi pălăria cînd îşi eliberă mîna. E grazie.

— Di che ? spuse Almidano Artifoni. Scusi, eh ? Tante belle cose.

Ridicînd drept semnal un sul de note muzicale, Almi­dano Artifoni tropăi în pantalonii lui ampli după tram­vaiul de Dalkey. în zadar alerga, semnaîizînd zadarnic prin revărsarea de scoţieni cu genunchii dezgoliţi care se înghe­suiau cu accesoriile lor muzicale prin portalurile de la Trinity.

Domnişoara Dunne îşi ascunse exemplarul din Femeia în alb împrumutat de la biblioteca de pe strada Capei adînc în sertar şi-şi vîrî o foaie de hîrtie vesel colorată în maşina de scris.

Prea multe mistere aici. O fi îndrăgostit cu adevărat de Marion asta ? S-o dau înapoi şi să iau alta de Mary Cecil Haye.

Discul alunecă în şănţuleţul lui, se clătină o clipă, se imobiliza şi îi ochi rotund : şase.

Domnişoara Dunee clincheti în clapele maşinii de scris r

273

— 16 iunie 1904.

Intre colţul la Monypeny şi lespedea unde nu era sta­tuia lui Wolfe Tone, cinci oameni-reclamă. în jobene albe se strecurară rotindu-şi pancartele H.E.L.Y.'S. şi o luară greoi îndărăt pe unde veniseră.

Pe urmă ea îşi fixă privirile pe afişul cu Mărie Ken,-dall, încîntătoare subretă, şi, moţăind apatică, înscrise pe notesul ei mai multe 16-uri şi nişte S-uri mari. Păr ca muştarul şi obrajii unsuroşi de fard. Nu-i de loc drăguţă, nu-i aşa ? Cum îşi tot mai ţine-n sus fustuliţa aia. Mă-ntreb dacă are să fie tipul diseară la fanfară. Dac-aş putea s-o conving pe croitoreasă să-mi facă o fustă acordeon, ca aia a lui Susy Nagle. E de efect. Shannon şi toţi cocheţii de la clubul de yahting nu-şi mai luau ochii de pe ea. Sper câ n-are să mă ţină dracului aici pînă la şapte.

Telefonul îi sună brutal la ureche.

— Alo. Da, vă rog. Nu, vă rog. îi sun eu după cinci.¹ Numai aceştia doi, domnule, pentru Belfasc şi Liverpool. Foarte bine, domnule. Atunci, pot să plec după şase, dacă nu v-aţi întors dumneavoastră. Şase şi un sfert. Da, vă rog. Douăzeci şi şapte şi şase pence. îi spun. Da : unu, şapte, şase.

însemnă trei cifre pe un plic.

— Domnule Boylan ! Alo ! V-a căutat 'domnul acela de la Sport. Domnul Lenehan, da. A spus că are să fie la Ormond la patru. Nu. Da, domnule, îi sun eu după cinci.

Două feţe trandafirii se întoarseră în licărirea micii torţe. .

— Cine-i ? întrebă Ned Lambert. Tu eşti Crotty ?

— Ringabella şi Crosshaven, răspunse o voce, şi se cunoştea că vorbitorul pipăie după treaptă.

— Hei, Jack, tu eşti ? spuse Ned Lambert, ridicîn-du-şi în semn ele salut o şipcă flexibilă pe sub bolţile pîlpîi-toare. Hai încoace. Bagă de seamă la trepte aici.

Chibritul din mîna înălţată a preotului se consumă într-o flacără lungă, molatecă, şi lunecă lent la pămînt. Fă-rîma lui roşiatică le muri la picioare şi în jurul lor se în­chise aerul muced.

274

— Ce interesant! spuse un accent rafinat în întuneric.

— Da, domnule, spuse cordial Ned Lambert. Sîntera acum în istorica sală a consiliului a abaţiei Sfintei Măria. exact în locul unde Thomas mătăsarul s-a proclamat rebel în 1534. Acesta este locul cel mai istoric din tot Dublinul. O'Madden Burke are să scrie ceva despre asta într-una din zilele astea. Vechea Bancă a Irlandei era peste drum de noi, pînă la vremea Uniunii, şi templul evreiesc de la început era şi el aici pină şi-au clădit sinagoga, dincolo, pe bulevardul Adelaide. N-ai mai fost niciodată pe aici, Jack, nu-i aşa ?

— Nu, Ned.

— A venit călare în jos pe Promenada Damelor, spuse vocea cu accent rafinat, ■ dacă ţin eu bine minte. Reşedinţa Kildare era în Thomas Court.

— Aşa e, spuse Ned Lambert. întocmai aşa, domnul meu.

— Dac-ai să fii atât de amabil, atunci, spuse preotul, poate data viitoare ai să-mi permiţi...

— Sigur, spuse Ned Lambert. Puteţi s-aduceţi aparatul de fotografiat oricînd doriţi. Am să dau la o parte sacii ăştia de la fereastră. Puteţi s-o luaţi de-aici, sau de-aici.

Se mişca de colo pînă colo prin semiîntunericul tăcut, palid, lovind cu şipca grămezile de saci şi indicînd diferite unghiuri favorabile pe podea.

Dintr-o faţă prelungă_ o barbă şi o privire aţintită se plecau spre tabla de şah ²'³

— îţi mulţumesc foarte mult, domnule Lambert, spuse preotul. Nu-ţi mai răpesc timpul preţios...

— Cu toată plăcerea, domnul meu, spuse Ned Lambert. Mai treceţi pe-aici oricînd doriţi. Să zicem săptămîna viitoare. Vedeţi pe acolo ?

— Da, da. La revedere, domnule Lambert. Mi-a părut foarte bine că v-am cunoscut.

— Plăcerea e de partea mea, domnul meu, răspunse Med Lambert.

îşi urmă oaspetele spre ieşire şi apoi îşi azvîrli şipca printre pilaştri. împreună cu J.J. O'Moîloy ieşi încet în abaţia Sfintei Măria, unde nişte căruţaşi încărcau pe plat­formele camioanelor saci cu roşcove şi făină de nucă de palmier, pentru firma O'Connor, Wexford.

273

Se opri să citească de pe cartea de vizită pe care-o avea în mînă.

— Reverendul Hugh C. Love, Rathcoffey. Adresa ac­tuală : Biserica Sfîntul Michael, Sallins. Simpatic, tînărul. Mi-a spus că scrie o carte despre alde Fitzgerald. Se pricepe la chestiile istorice, pe cuvînt.

încet, cu grijă, tânăra fată îşi desprinse de pe fusta colorată o crenguţă agăţată acolo.

— Credeam că pui la cale un nou complot cu praf de puşcă, spuse J.J. O'Molloy.

Ned Lambert trosni din degete prin aer.

— Doamne, strigă. Am uitat să i-o spun pe aia cu lordul Kildare după ce-a pus focul la catedrala Cashel. O ştii ? îmi pare-al dracului de rău c-am făcut una ca asta, zice, dar jur în faţa lui Dumnezeu c-am crezut că-i arhiepiscopul înăuntru. S-ar fi putut st. nu-i placă, însă. Ce spui ? La dracu', am să i-o spun oricum. Ala era lor­dul cel mare, Fitzgerald Mor. Aia mai zic şi eu oameni, neamul Geraldine.

Caii prin faţa cărora trecea tresăreau nervoşi* sub hăţurile atîrnîndu-le moi. Lovi uşor cu palma o crupă pagă zvîenind lîngă el, şi strigă :

— Prr, băiatule !

Se întoarse spre J.J. O'Molloy întrebîndu-l :

— Ei, Jack. Ce e ? Ce te doare ? Stai niţel. Stai aşa. Cu gura căscată şi capul mult lăsat pe spate se opri

locului şi, după o clipă, strănută tare.

— Ciu ! zise. Dracu* să te ia !

— Praful de la sacii ăştia, spuse politicos J.J. O'Molloy.

— Nu, icni Ned Lambert. Am ră... răcit... azi noapte... draculuL. ieri noapte... era curent al dracului...

Şedea cu batista în mînă, gata pentru următorul..;

— Azi dimineaţă... am fost... la săracu'... cum îi spune... Ciu !... Sfinte Sisoie !

Tom Rochford luă discul cel mai de deasupra din fişi­erul pe care-l strîngea la piept peste jacheta lui bord'o.

— Vedeţi ? spuse. Să zicem c-a ieşit numărul şase. 11 bagi aici. Pe urmă apeşi pe Gata.

276

Strecură discul în gaura din stînga. El alunecă pe şănţuleţ, se clătină o clipă, se imobiliza, şi îi ochi rotund : şase.

Juriştii eminenţi de modă veche, demni, încremeniţi în gesticulaţiile pledoariilor, îl priveau pe Richie Goul-ding trecînd dinspre birourile de conturi spre curtea cu juri, şi purtînd cu sine servieta firmei Goulding, Collis şi Ward, şi ascultau cum o doamnă mai vîrstnică, surî-zînd neîncrezătoare din dantura ei falsă îşi foşnea fus­tele ample de mătase neagră dinspre procuratura amira­lităţii spre curtea de apel.

— Vedeţi ? spuse el. Uite, ăsta ultimu' pe care l-am vîrît aici. Numere ieşite. După cum împinge maneta asta, vezi ?

Le arătă fişicul crescînd de discuri în dreapta.

— Grozavă idee, spuse Flynn Năsosul, trăgînd pe nas. Aşa că dacă un tip vine mai tîrziu, vede ce e la rînd şi ce a ieşit.

— Vezi ? spuse Tom Rochford.

Strecură un alt disc, de data aceasta pentru el; şi-l urmări cum alunecă, se clatină, îşi arată faţa rotundă, se imobilizează : patru. Tragi acuma de Gata.

— Mă-ntîlnesc cu el acuma la Ormond, spuse Lene-han, şi-am să pipăi terenul. Serviciu contra serviciu.

— Te rog, spuse Tom Rochford. Spune-i că fierb ca un Boylan de nerăbdare.

— Bună seara, spuse M'Coy brusc, cînd începeţi voi doi...

Flynn Năsosul se aplecă spre manetă trăgînd pe nas asupra ei.

— Dar cum funcţionează, Tommy ? întrebă.

— Bai-bai, spuse Lenehan, ne vedem mai tîrziu.

îl urmă pe M'Coy afară şi traversă piaţeta de la Crampton Court.

— E un erou, spuse cu simplitate.

— Ştiu, spuse M'Coy. Chestia cu conducta."

— Conductă ? spuse Lenehan. Era o groapă cît toate zilele.

Trecură pe lîngă teatrul de varietăţi al lui Dan Lowry, unde Mărie Kendall, îneîntătoare subretă, le surîdea de pe un afiş cu un surîs unsuros de fard.

277

Continuîndu-şi drumul în jos pe strada Sycamore, pe lingă music-hallul Empire, Lenehan îi arătă lui M'Coy cum se petrecuseră lucrurile. Una din gurile alea de con­trol ingustă cit o conductă, dracului, şi-acolo nenorocitul ăsta rămăsese prins, aproape sufocîndu-se de gazele de la haznale. Şi-atunci pe loc a coborît Tom Rochford, în redingota lui de bookmaker, cu tot, cu o i'rînghie înfăşu­rată de mijloc. Şi să mă ia dracu' dacă n-a reuşit să lege frânghia şi de nenorociţii' ăla şi i-au tras în sus pe amîndoi.

— Ăsta a fost un adevărat gest de eroism, spuse. La Delfinul se opriră să lase trăsura ambulanţei să

treacă în galop prin faţa lor către strada Jervis.

— Pe aici, spuse, luînd-o la dreapta. Vreau să intru o clipă la Lynam să văd cota de pornire a lui Sceptru. Cît e ora după ceasul tău cu lanţ de aur cu tot ?

M'Coy privi în prăvălia întunecoasă a lui Marcus Ter-tius Moses, şi apoi la ceasul de la O'Neill.

— Trei trecute, spuse. Cine-o călăreşte ?

— O'Madden, spuse Lenehan. Şi poţi să mă crezi că-i o iapă pe cinste.

Aşteptîndu-l pe aleea Temple, M'Coy mână, împin-gînd-o încet cu vîrful pantofului, o coajă de banană de pe trotuar spre rigolă. Al dracului de uşor poţi să cazi şi să-ţi frîngi ceva cînd treci pe aici beat pe întuneric.

Porţile parcului se deschiseră larg să permită ieşirea cavalcadei viqeregale.

— Unu pe unu, spuse Lenehan întoreîndu-se. Am dat de Lyons Cocoşul acolo, venise să parieze pe un cal ne­norocit la care i-a vîndut nu ştiu cine pontul şi care n-are nici o şansă. Pe aici.

Urcară scările trecînd apoi pe sub arcadele Porţii Negustorilor. O siluetă în negru, cu spatele la ei, cerceta cărţile din căruciorul unui anticar.

— Uite-l, spuse Lenehan.

— Mă-ntreb ce-o fi cumpărînd, spuse M'Coy, arun-cînd o privire peste umăr.

— Leopoldo sau Bloom — a înflorit secara, spuse Le­nehan.

— E mort după cărţi de ocazie, spuse M'Coy. Eram cu el într-o zi şi-l văd cum cumpără o vechitură de undeva

278

din strada Liffey, pe doi şilingi. Avea gravuri frumoase, făcea cel puţin dublu banii, stele, şi luna şi comete cu coadă lungă. Ceva despre astronomie. Lenehan rîse.

— Să-ţi spun eu una bună de tot cu coada de cometă, spuse. Haide pe la soare.

Traversară pe podul de metal şi o luară de-a lungul cheiului WeTlington, pe lîngă zidul rîului.

Tînărul Patrick Aloysius Dignam ieşi din prăvălia Mangan fostă Fehrenbach, în mînă cu o livră şi jumătate de cotlet de porc.

— A fost odată o petrecere pe cinste la şcoala de corecţie Glencree, spunea Lenehan binedispus. Dineul lor anual, ştii. O chestie formală, cămăşi scrobite. Era şi lordul primar, Val Dillon era pe atunci, şi sir Charles Cameron şi a vorbit Dan Dawson şi a fost şi muzică. A cîntat Barteil D'Arcy, şi Benjamin Dollard...

— Ştiu, îl întrerupse M'Coy. A cîntat şi doamna mea acolo o dată.

— Da ? spuse Lenehan.

O tăbliţă cu Camere nemobilate reapăru la fereastra casei cu numărul 7 pe strada Eccles.

îşi întrerupse povestirea o clipă izbucnind însă într-un rîs hîrîit.

— Dar stai să-ţi spun, zise. Delahunt din strada Camden era cu furnizarea de haleală, şi servitorul dumi-tale, subsemnatul, se ocupa cu vinurile. Erau şi Bloom şi nevastă-sa. Ştiu c-am mîncat şi-am tot băut : porto şi sherry şi curacao — tot am dat gata. Am băgat în noi ca nebunii. După lichide am trecut la partea solidă. Friptură rece cu toptanul şi tarte...

— Ştiu, spuse M'Coy. în anu' cînd a cîntat doamna mea acolo...

Lenehan îl luă cordial de braţ.

— Da' stai să vezi, spuse. Ni s-a pus iar masa de prînz, ca să zic aşa, după miezul nopţii, după toată aiu­reala asta şi cînd am luat-o din loc era dis-de-dimineaţă după o noapte de pomină. Şi cînd ne întorceam acasă era o noapte splendidă de iarnă pe Muntele cu Pene. Bloom şi Chris Callinan erau pe o parte a vagonului, şi eu şedeam

279