Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

într-o oră, eram cu toţii goi, îşi aminti Kenji. Planul jocului a fost isteţ. Cei doi fotbalişti pentru Francesca. Cele două madone, pentru mine.

Se foi în pat, amintindu-şi intensitatea plăcerii lui şi râsul Francescăi când îl găsise împreunat cu cele două tinere în şezlongul supradimensionat de lângă golf.

Când, după patru zile, am ajuns la New York, editorul mi-a spus că el considera că trebuie să abandonez proiec­tul Newton. Nu l-am contrazis. Probabil că eu însumi aş fi propus asta.
11
Ellie era fascinată de figurinele de porţelan. Ridică una dintre ele, o fetiţă îmbrăcată într-o rochie de balet albas­tru-deschis, şi o întoarse pe toate părţile.

— Uită-te la asta, Benjy, îi spuse fratelui ei. Cineva a făcut-o singur-singurel.

— Aceea este, de fapt, o copie, zise patronul spaniol al prăvăliei, dar un artist a făcut originalul după care calcula­torul a luat mulajul. Procesul de reproducere este acum atât de precis încât până şi specialiştilor le este greu să spună care sunt copiile.

— Le-aţi adunat pe toate pe Pământ? întrebă Ellie arătând spre suta de figurine de pe masă, închise în mici casete de sticlă.

— Da, răspunse cu mândrie domnul Murillo. Deşi eram funcţionar în Sevilla - mă ocupam de autorizaţii pen­tru construcţii şi treburi de genul ăsta - , aveam împreună cu soţia un mic magazin. Ne-am îndrăgostit de arta porţe­lanului în urmă cu vreo zece ani şi de atunci am devenit colecţionari împătimiţi.

Doamna Murillo, bătând de asemenea spre cincizeci de ani, ieşi din camera din spate, unde despacheta marfa.

— Cu mult înainte de a afla că am fost selectaţi de ASI, am hotărât ca, indiferent de restricţiile ce ni se vor impune la bagaje în Nina, să luăm cu noi întreaga colecţie, spuse ea.

Benjy ţinea balerina la numai câţiva centimetri de faţă.

— Fru-moa-să, zâmbi el larg.

— Mulţumesc, zise Murillo. Speraserăm să întemeiem un club de colecţionari în Colonia Lowell. Alţi trei-patru pasageri din Nina au adus de asemenea câteva piese.

— Putem să ne uităm la ele? întrebă Ellie. Vom avea mare grijă.

— Sigur, încuviinţă doamna Murillo. Până la urmă, o dată ce totul se va aranja, vom vinde sau vom da la schimb unele obiecte - bineînţeles, dublurile. În momentul de faţă, sunt expuse doar pentru a fi admirate.

În timp ce Ellie şi Benjy examinau figurinele, în maga­zin mai intrară câteva persoane. Soţii Murillo deschiseseră afacerea numai de câteva zile. Vindeau lumânări, şerveţele extravagante şi alte mici podoabe casnice.

— N-ai pierdut deloc timpul, Carlos, îi spuse un american bătrân domnului Murillo câteva minute mai târziu.

După salutul lui era evident că şi el călătorise în Nina.

— Pentru noi a fost mai simplu, Travis, replică Murillo. Nu suntem decât doi şi avem nevoie doar de un loc mic în care să trăim.

— Noi nici acum nu ne-am instalat într-o casă se plânse Travis. Este clar că o să trăim în satul ăsta, dar Chelsea şi copii nu găsesc o casă care să le placă... Chelsea e încă speriată de întregul aranjament. Crede că ASI nu ne spune adevărul nici chiar acum.

— Recunosc că-i extrem de greu de acceptat că staţia asta spaţială a fost construită de extratereştri doar ca să ne poată studia... şi în mod sigur ar fi mai uşor de crezut povestea spusă de ASI dacă ar exista fotografii ale Bazei de Tranzit. Dar de ce ne-ar minţi?

— Au mai minţit şi înainte. Nimeni n-a pomenit măcar de locul ăsta, până cu o zi înainte de rendez-vous... Chelsea crede că facem parte dintr-o colonie spaţială ASI experi­mentală. Spune că vom rămâne aici un timp, iar apoi vom fi transferaţi pe Marte, astfel încât să poată fi comparate cele două tipuri de colonii.

— Înţeleg că Chelsea nu s-a schimbat de când am părăsit Nina, râse Murillo apoi deveni mai serios. Ştii, şi eu cu Juanita avem dubii, mai ales după ce a trecut prima săp­tămână şi n-am zărit urmă de extratereştri. Am petrecut două zile întregi, rătăcind prin împrejurimi şi vorbind cu alţi oameni - practic, am întreprins propria noastră investi­gaţie. În cele din urmă, am concluzionat că povestea ASI trebuie să fie adevărată. În primul rând, e prea absurdă ca să fie o minciună. În al doilea rând, femeia aceea, Wakefield, a fost foarte convingătoare. La întâlnirea deschisă a răspuns la întrebări aproape două ore, şi nici eu, nici Juanita n-am detectat vreo neconcordanţă.

— Îmi vine greu să-mi imaginez că cineva poate dormi doisprezece ani, clătină Travis din cap.

— Aşa-i. Şi nouă ne-a fost. Însă am inspectat somna­iul în care se presupune că a dormit familia Wakefield. Totul era exact cum descrisese Nicole la întrunire. Clădirea este imensă. Există destule cuşete şi camere pentru a găz­dui pe toată lumea din colonie, dacă va fi nevoie... Cu siguranţă, nu are nici o logică să crezi că ASI ar fi construit o clădire aşa uriaşă doar pentru a susţine o minciună.

— S-ar putea să ai dreptate...

— Oricât, ne-am hotărât să profităm cât putem de toate astea. Cel puţin deocamdată. Şi în nici un caz nu ne putem plânge de condiţiile de trai. Totul din gospodărie este de mâna întâi. Avem chiar propriul nostru Lincoln care să ne ajute atât în casă cât şi în prăvălie.

Ellie urmărea foarte atentă discuţia. Îşi aminti ce-i spusese mama în seara precedentă, când o întrebase dacă putea să se plimbe cu Benjy prin sat.

— Cred că da, iubito, dar dacă cineva te recunoaşte ca fiind o Wakefield şi începe să te ia la întrebări, să nu vorbeşti cu el. Fii politicoasă, apoi vino acasă cât mai repede. Domnul Macmillan nu vrea deocamdată să vorbim despre experienţa noastră cu oricine nu face parte din per­sonalul ASI.

În timp ce Ellie admira figurinele de porţelan şi asculta atentă conversaţia dintre Murillo şi bărbatul pe nume Travis, Benjy porni să cutreiere singur magazinul. Când Ellie îşi dădu seama că nu mai era lângă ea, intră în panică.

— La ce te holbezi, amice? auzi un glas aspru, băr­bătesc, în cealaltă parte a magazinului.

— Pă-rul ei e foar-te fru-mos, răspunse Benjy. Bloca intervalul împiedicându-i pe bărbat şi pe soţia lui să înainteze. Zâmbi şi întinse mâna spre părul superb, lung şi blond al femeii.

— Pot să-l ating? întrebă el.

— Eşti nebun?... bineînţeles că nu! Şi-acum, cară-te!

— Jason, cred că-i retardat, spuse liniştită femeia, apu­când braţul soţului care se pregătea să-l împingă pe Benjy.

În acea clipă Ellie ajunse lângă fratele ei. Îşi dădea seama că bărbatul era furios, dar nu ştia de ce. Îl împunse cu blândeţe pe Benjy în umăr.

— Uite, Ellie, exclamă el surescitat, uită-te la părul ei fru-mos şi gal-ben.

— Cretinu' ăsta-i prietenul tău? o întrebă bărbatul pe Ellie.

— Benjy e fratele meu, răspunse ea cu dificultate.

— Ei bine, scoate-l de aici! Îmi deranjezi soţia. Ellie îşi adună curajul şi spuse:

— Domnule, fratele meu nu vrea să facă nici un rău. Niciodată n-a mai văzut de aproape un păr lung şi blond.

Faţa bărbatului se încreţi de mânie şi nedumerire.

— Ceeee? exclamă el şi se uită la soţia lui. Ce-i cu ăştia doi? Unu-i idiot, iar celălalt...

— Nu sunteţi copiii soţilor Wakefield? îl întrerupse un glas plăcut de femeie din spatele lui Ellie.

Fata se întoarse. Doamna Murillo se interpuse între adolescenţi şi cei doi. Ea şi soţul ei traversaseră magazinul, de îndată ce auziseră glasuri ridicate.

— Ba da, doamnă, răspunse moale Ellie. Noi suntem.

— Vrei să spui că ăştia doi fac parte dintre copiii care au venit din spaţiu? întrebă bărbatul numit Jason.

Ellie reuşi să-l tragă repede pe Benjy spre uşa prăvăliei.

— Ne pare foarte rău, spuse ea înainte de a ieşi. N-am avut intenţia să creăm probleme.

— Ciudaţilor! auzi Ellie pe cineva spunând în timp ce uşa se închidea în urma ei.

Fusese încă o zi extenuantă. Nicole era foarte obosită. Stătea în faţa oglinzii şi se ştergea pe faţă.

— Ellie şi Benjy au avut o experienţă neplăcută în sat, vorbi Richard din dormitor. N-au vrut să-mi spună prea multe despre asta.

Nicole petrecuse treisprezece ore, ajutând la proce­sarea pasagerilor din Nina. Indiferent cât se străduiseră ea, Kenji şi alţii, părea că nimeni nu era mulţumit şi întot­deauna existau şi alte sarcini care trebuiau îndeplinite. Mulţi dintre noii colonişti fuseseră de-a dreptul iritaţi, când Nicole încercase să le explice procedurile stabilite de ASI pentru distribuirea hranei şi alocarea spaţiilor de locuit şi a zonelor de lucru.

Trecuseră prea multe zile în care nu dormise suficient. Femeia îşi privi pungile de sub ochi. Dar trebuie să ter­minăm cu grupul ăsta, până soseşte Santa Maria, îşi spuse ea. Cu ei va fi mult mai greu.

Trecu în dormitor, unde Richard stătea pe pat în pijama.

— Cum a fost ziua ta? îl întrebă.

— Nu rea... Destul de interesantă, de fapt... Încet, dar sigur, inginerii umani încep să se înţeleagă cu Einsteinii.

Făcu o pauză.

— Ai auzit ce am spus despre Ellie şi Benjy?

Nicole suspină. Din tonul lui Richard, înţelesese ade­văratul lui mesaj. În ciuda oboselii, ieşi din dormitor şi porni pe coridor.

Ellie dormea deja, dar Benjy era încă treaz în camera pe care o împărţea cu Patrick. Nicole se aşeză lângă el şi-i luă mâna.

— Bu-nă, ma-mă, spuse băiatul.

— Unchiul Richard mi-a spus că tu şi cu Ellie aţi fost azi după-amiază în sat.

O expresie de durere încreţi faţa băiatului preţ de câteva secunde, apoi dispăru.

— Da, ma-mă.

— Ellie mi-a spus c-au fost recunoscuţi şi că unul din­te colonişti le-a spus nişte cuvinte urâte, zise Patrick din Cealaltă parte a camerei.

— Aşa-i, iubitule? îl întrebă Nicole pe Benjy, mângâindu-i mâna.

Băiatul încuviinţă din cap abia perceptibil, apoi se uită în tăcere la ea.

— Ce este cretin, ma-mă? întrebă el deodată, cu ochii plini de lacrimi. Nicole îl cuprinse în braţe.

— Te-a numit cineva azi cretin? rosti cu blândeţe. Benjy aprobă din cap.

— Cuvântul n-are un înţeles anume, zise Nicole. Oricine este altfel, sau poate criticabil, ar putea fi numit cretin. Oamenii folosesc cuvinte ca acesta atunci când nu gândesc. Cel care te-a numit cretin a fost probabil derutat sau supărat de alte evenimente din viaţa lui şi s-a luat de tine din cauză că nu te-a înţeles... Ai făcut ceva care l-a deranjat?

— Nu, ma-mă. I-am spus doar că-mi plăcea părul gal­ben al fe-me-ii.

Lui Nicole trebuiră câteva minute ca să înţeleagă ce se întâmplase în prăvălia cu porţelanuri. Când consideră că Benjy se simţea bine, traversă camera ca să-l sărute pe Patrick înainte de culcare.

— Dar tu? îl întrebă. Ai avut o zi bună?

— În general, răspunse Patrick. Am avut un singur incident neplăcut, în parc. Încearcă să zâmbească. Câţiva dintre băieţii noi jucau baschet şi m-au invitat să joc şi eu... Am fost absolut jalnic. Doi dintre ei au râs de mine.

Nicole îl îmbrăţişă lung şi cu tandreţe. Patrick e puter­nic, îşi zise în drum spre dormitor. Dar chiar şi el are nevoie de sprijin. Inspiră adânc. Oare fac ce trebuie? se întrebă pentru a suta oară de când se implicase în toate aspectele planificării coloniei. Mă simt foarte răspunză­toare pentru tot ce este aici. Vreau ca Noul Eden să devină aşa cum trebuie... Totuşi copiii mei au nevoie să le acord mai mult timp... Voi atinge vreodată echilibrul corect?

Richard era încă treaz când femeia se cuibări lângă el. Îi povesti relatarea lui Benjy.

— Îmi pare rău că n-am putut să-l ajut, spuse Richard, dar sunt anumite lucruri pe care numai o mamă...

Nicole era atât de extenuată, încât adormi înainte ca Richard să-şi fi terminat fraza. El îi atinse braţul cu fer­mitate.

— Nicole, mai este ceva despre care trebuie să dis­cutăm. Din nefericire, nu poate aştepta şi s-ar putea să nu avem timp să vorbim între patru ochi mâine dimineaţă.

Ea îl privi întrebător.

— E vorba despre Katie. Am nevoie cu adevărat de ajutorul tău... mâine seară are loc altă petrecere a tineretu­lui. Dacă ţii minte, săptămâna trecută i-am spus lui Katie că se poate duce, dar numai dacă merge şi Patrick şi dacă se întorc acasă la o oră rezonabilă... Ei bine, în seara asta am văzut-o întâmplător stând în faţa oglinzii într-o rochie nouă. Era scurtă şi foarte decoltată. Când am întrebat-o de rochie şi i-am spus că nu părea ţinuta potrivită pentru o petrecere oarecare, a apucat-o furia. A susţinut că o „spi­onez” şi apoi m-a informat că sunt „irecuperabil de igno­rant” în privinţa modei.

— Tu ce ai spus?

— Am dojenit-o. Mi-a aruncat o privire de gheaţă şi n-a spus nimic. După câteva minute a plecat de acasă fără un cuvânt. Ceilalţi copii şi cu mine am cinat fără ea... Katie a venit acasă cu numai treizeci de minute înaintea ta. Mirosea a tutun şi a bere. Când am încercat să vorbesc cu ea, a spus doar „Nu mă bate la cap”, apoi s-a dus în camera ei şi a trântit uşa.