Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Kenji a greşit, gândi Nicole. Ar fi trebuit să ţin o con­ferinţă de presă azi dimineaţă. Atunci aş fi putut să-mi explic decizia.

Aproape o sută de colonişti erau adunaţi în scuarul principal din Oraşul Central, agitându-se în faţa complexu­lui de detenţie al Noului Eden unde era ţinut Pedro Martinez de când fusese acuzat că o violase pe Mariko Kobayashi.

Judecătorul Mîşkin stătea în vârful treptelor din faţa centrului de detenţie şi vorbea mulţimii furioase printr-un megafon. Douăzeci de bioţi, în majoritate Garcia dar şi câţiva Lincoln şi Tiasso, făcuseră un lanţ în faţa lui şi împiedicau mulţimea agitată să urce treptele ca să ajungă la judecător.

— Oameni buni, vorbea rusul cărunt, dacă Pedro Martinez este cu adevărat vinovat, atunci va fi condamnat. Dar constituţia noastră îi garantează un proces cinstit...

— Ţine-ţi gura, moşule, strigă cineva din mulţime. Îl vrem pe Martinez.

În stânga, în faţa teatrului, şase tineri orientali ter­minau un eşafod. Mulţimea scoase un chiot de bucurie, când unul dintre ei legă de bara transversală a spânzurătorii o funie groasă prevăzută cu un laţ. Un japonez corpolent de vreo douăzeci de ani îşi croi drum în faţa mulţimii.

— Cară-te din drum, moşule, spuse el. Şi ia cu tine şi prostiile astea mecanice. Noi nu ne răfuim cu tine. Suntem aici ca să facem dreptate familiei Kobayashi.

— Să n-o uităm pe Mariko! strigă o tânără.

Se auzi un zgomot puternic; un băiat cu părul roşu lovi un Garcia în faţă cu o bâtă de base-ball din aluminiu. Cu ochii distruşi şi faţa desfigurată, Garcia nu reacţionă, dar nici nu cedă locul din cordon.

— Bioţii nu vor riposta, spuse Mîşkin la megafon. Ei sunt programaţi să fie pacifişti. Dar distrugerea lor nu serveşte nici unui scop. Violenţa prostească nu are sens.

În acel moment, mulţimea dezlănţuită salută prin urale apariţia a două bârne uriaşe, cărate de câte zece tineri.

— Acum îi vom înlătura pe bioţii care-l apără pe ucigaşul Martinez, spuse tânărul japonez purtător de cuvânt. E ultima ta şansă, moşule. Mişcă-te din drum înainte să fii rănit.

Mulţi indivizi din mulţime alergară să ia poziţie lângă bârnele pe care intenţionau să le folosească drept berbeci de asalt. În clipa aceea, Nicole ajunse în scuar.

Sări repede de pe bicicletă, trecu prin cordon şi urcă scările în fugă pentru a sta lângă Mîşkin.

— Hiro Kobayashi! strigă ea la megafon, înainte ca mulţimea s-o recunoască. Am venit să-ţi explic de ce nu va fi nici un proces cu juraţi pentru Pedro Martinez. Vrei să ieşi în faţă, ca să te pot vedea?

Hiro Kobayashi, care stătea la distanţă la marginea scuarului, păşi încet spre baza treptelor în faţa lui Nicole.

— Kobayashi-san, vorbi Nicole în japoneză, mi-a părut foarte rău când am auzit de moartea fiicei dumitale...

— Ipocrito! strigă cineva în engleză şi mulţimea începu să murmure.

— Ca părinte, continuă Nicole, îmi imaginez ce cumplit trebuie să fie să-ţi moară un copil... Şi acum -spuse ea în engleză şi adresându-se mulţimii - lăsaţi-mă să vă explic tuturor decizia mea de azi. Constituţia Noului Eden spune că fiecare cetăţean trebuie să aibă parte de un „proces drept”. În toate celelalte cazuri de la întemeierea coloniei, acuzaţiile au dus la un proces cu juraţi. În cazul domnului Martinez, totuşi, din cauza publicităţii făcute, sunt convinsă că nu poate fi găsit un juriu imparţial.

Un cor de fluierături şi huiduieli o întrerupse pentru scurt timp, dar femeia continuă:

— Constituţia noastră nu prevede ce trebuie făcut pen­tru a se asigura un „proces cinstit” în lipsa unui juriu. Totuşi judecătorii au fost selectaţi pentru a aplica legea şi sunt calificaţi să rezolve cazurile pe bază de dovezi. De aceea, am încredinţat cazul Martinez Tribunalului Special al Noului Eden. Toate dovezile - dintre care unele n-au fost făcute publice până acum - vor fi cântărite cu grijă.

— Noi ştim că Martinez e vinovat, strigă drept răspuns nefericitul Kobayashi. Chiar el a recunoscut c-a făcut sex cu fiica mea. Şi ştiu c-a mai violat o fată, în Nicaragua, pe Pământ. De ce-l protejaţi? Cum rămâne cu dreptatea pen­tru familia mea?

— Pentru că legea..., începu Nicole, dar fu acoperită de strigătele mulţimii.

— Îl vrem pe Martinez! Îl vrem pe Martinez! Urletele se înteţiră, când bârnele uriaşe, care fuseseră lăsate pe sol la scurt timp după apariţia lui Nicole, fură din nou ridicate de oamenii din scuar. În timp ce mulţimea se lupta să instaleze un berbec, una dintre bârne izbi din greşeală monumentul care marca locaţia cerească a lui Rama. Sfera se făcu ţăndări, iar componentele electronice care indicaseră stelele învecinate se rostogoliră pe pavaj. Mica lumină clipitoare care reprezenta Rama se sparse în sute de fragmente.

— Cetăţeni ai Noului Eden, strigă la megafon, Nicole, ascultaţi-mă până la capăt! Cazul acesta are ceva pe care nici unul dintre noi nu-l ştie. Dacă veţi asculta...

— Ucideţi-o pe târfa cioroaică! strigă băiatul cu părul roşu care lovise biotul Garcia cu bâta de base-ball.

Nicole îl fulgeră cu ochii în flăcări.

— Ce-ai spus? tună ea.

Urletele mulţimii încetară brusc. Băiatul era izolat. Se uită nervos în jur şi rânji.

— Ucideţi-o pe târfa cioroaică, repetă el.

Nicole coborî treptele într-o clipă. Mulţimea se dădu la o parte, în timp ce ea se îndrepta direct către roşcat.

— Mai spune o dată, zise cu nările fremătând, când fu la mai puţin de un metru de opozantul ei.

— Ucide..., începu el.

Ea îl plesni puternic peste obraz cu toată mâna. Palma dată produse un zgomot care se reverberă prin piaţetă. Nicole se întoarse brusc şi porni către trepte, dar o mulţime de mâini o înşfăcară din toate părţile. Băiatul ridică pumnul...

În clipa aceea, două bubuituri puternice zgâlţâiră scuarul. În timp ce lumea încerca să-şi dea seama ce se întâmpla, alte două explozii se auziră pe cer, deasupra capetelor mulţimii.

— Suntem doar eu şi arma mea, spuse la megafon Max Puckett. Şi-acum, oameni buni, lăsaţi-o pe doamna judecă­tor să treacă... ei, aşa-i mai bine... şi apoi îndreptaţi-vă către casele voastre...

Nicole se eliberă din mâinile care o ţineau, însă mulţimea nu se dispersă. Max ridică arma, ţinti nodurile groase ale frânghiei spânzurătorii de pe eşafod şi trase din nou. Frânghia explodă în bucăţi, o parte din ele căzând în mulţime.

— Ascultă, naţiune, urmă Max, nu sunt mult mai căpos decât aceşti doi judecători. Şi ştiu deja că am să petrec ceva timp în centrul ăsta de detenţie pentru c-am violat legea armelor. Mi-ar părea al dracului de rău să tre­buiască să împuşc câţiva dintre voi...

Îşi îndreptă arma spre mulţime şi toţi se ghemuiră instinctiv. Max trase în gol peste capetele lor şi începu să râdă din toată inima când oamenii începură s-o ia la fugă, golind piaţeta.

Nicole nu putea să doarmă. Reconstituia întruna aceeaşi scenă. Se tot vedea intrând în mulţime şi pălmuin­du-l pe băiatul cu părul roşu. Ceea ce nu mă face mai bună decât el, se gândi.

— Eşti trează, nu-i aşa? întrebă Richard.

— Mda.

— Te simţi bine? Urmă o scurtă tăcere.

— Nu, Richard... nu mă simt. Sunt extrem de supărată pe mine, pentru că l-am lovit pe băiatul ăla.

— Hei, revino-ţi! Nu te mai condamna. A meritat-o. Te-a insultat în cel mai urât mod. Oamenii ca el nu înţeleg decât de forţă.

Întinse mâna şi începu s-o maseze pe spate.

— Dumnezeule, nu te-am mai văzut niciodată atât de încordată! Eşti numai noduri.

— Sunt îngrijorată, încuviinţă Nicole. Am senzaţia cumplită că întreaga ţesătură a vieţii noastre aici, în Noul Eden, este pe cale să se destrame... Şi că tot ce am făcut sau ce fac eu este inutil.

— Ţi-ai dat toată silinţa, iubito, şi trebuie să-ţi măr­turisesc că mă uimeşte cât de mult ai încercat. Dr nu tre­buie să uiţi că ai de a face cu fiinţe umane... Le poţi trans­porta într-o altă lume şi să le oferi un paradis, dar ele vin echipate cu temerile, nesiguranţele şi predilecţiile lor cul­turale. O lume nouă este cu adevărat nouă dacă toţi oamenii o iau de la capăt cu minţile complet golite, precum calculatoarele noi lipsite de software şi sisteme de operare - doar un enorm potenţial nefolosit. Nicole reuşi să zâmbească.

— Nu eşti prea optimist, iubitule.

— De ce aş fi? Nimic din ce am văzut aici, în Noul Eden, sau pe Pământ nu-mi sugerează că omenirea este în stare să realizeze armonia în relaţia cu sine, cu atât mai puţin cu alte făpturi vii. Când şi când apare un individ, sau chiar un grup, care este în stare să transcendă genetica de bază şi obstacolele ambientale ale rasei... Dar acei oameni sunt miracole, nu sunt majoritatea.

— Nu sunt de acord cu tine, şopti Nicole. Eşti prea pesimist. Eu cred că majoritatea oamenilor vrea cu dispe­rare să atingă armonia. De aceea avem nevoie de mai multă educaţie. Şi de mai multe exemple bune.

— Chiar şi băiatul cu părul roşu? Chiar crezi că ar putea fi educat să renunţe la intoleranţă?

— Trebuie să cred asta, iubitule. Altfel... mă tem că pur şi simplu aş abandona.

Richard scoase un sunet între tuse şi râs.

— Ce este? întrebă Nicole.

— Mă întrebam doar dacă Sisif s-a amăgit vreodată cu gândul că poate data viitoare bolovanul nu se va mai ros­togoli la vale.

Nicole zâmbi.

— Probabil că a crezut că exista o şansă ca bolovanul să rămână în vârf, altfel nu s-ar fi chinuit atâta... Cel puţin aşa cred eu.
9
În timp ce Kenji cobora din tren în Hakone, îi fu imposibil să nu-şi amintească de altă întâlnire cu Toshio Nakamura, cu ani în urmă, pe o planetă aflată la miliarde de kilometri depărtare. Şi atunci tot el mi-a telefonat, se gândi. A insistat să discutăm despre Keiko.

Se opri în faţa unei vitrine şi-şi îndreptă cravata. Imaginea distorsionată i-l aminti cu uşurinţă pe adolescen­tul idealist din Kyoto care se ducea să întâlnească un rival. Dar asta a fost demult, şi nu era vorba de nici o miză în afară de vanitatea noastră, îşi spuse. Acum întreaga soartă a micii noastre lumi...

Nai se opusese întâlnirii cu Nakamura. Îl sfătuise s-o sune pe Nicole şi să-i ceară şi ei părerea. Nici Nicole nu fusese de acord.

— Toshio e un megaloman necinstit şi nebun după putere, îi spusese. Nu poate ieşi nimic bun din întâlnirea asta. Vrea doar să-ţi afle punctele slabe.

— A spus totuşi că poate să reducă tensiunea din colonie.

— Cu ce preţ, Kenji? Fii atent la condiţii. Omul ăla nu se oferă niciodată să facă ceva pe gratis.

Atunci de ce ai veniţi auzi Kenji un glas în minte, în timp ce se îndrepta spre palatul pe care şi-l construise tova­răşul său din copilărie. Nu ştiu sigur, răspunse alt glas. Poate din onoare. Sau autorespect. Ceva profund din moştenirea mea.

Palatul lui Nakamura şi casele din jur erau construite din lemn, în stilul clasic din Kyoto. Acoperişuri cu ţiglă albastră, grădini tunse cu grijă, copaci umbroşi, alei imacu­late - până şi mirosul florilor îi reamintea lui Kenji de oraşul său natal de pe o planetă îndepărtată.

Fu întâmpinat la uşă de o tânără fermecătoare în sandale şi chimonou, care se înclină şi-l salută cu Ohairi Kudasai în foarte oficialul stil japonez. Kenji îşi lăsă pantofii la uşă şi-şi puse sandale. Fata rămase cu ochii în jos, cât timp îl conduse prin puţinele odăi occidentale, spre zona tatami unde, i se spusese, Nakamura îşi petrecea majoritatea timpului liber zbenguindu-se cu concubinele sale.

După un timp, fata se opri şi trase în lături un paravan de hârtie decorat cu cocori în zbor.

— Dozo, îi făcu semn spre înăuntru.

Kenji intră în încăperea cu şase rogojini şi se aşeză cu picioarele încrucişate pe una dintre cele două perne din faţa mesei negre, lăcuite. Va întârzia, se gândi. Toate astea fac parte din strategie.

O altă tânără, tot drăguţă, umilă, îmbrăcată într-un fru­mos chimonou pastel, intră fără zgomot în cameră aducând apă şi ceai japonez. Kenji sorbi ceaiul fără grabă, uitân­du-se prin cameră. Într-un colţ, se afla un panou de lemn cu patru feţe. De la distanţă, Kenji putea spune că era minunat sculptat. Se ridică, pentru a se uita mai de aproape.

Partea dinspre el întruchipa frumuseţea Japoniei, fiecare tablou reprezentând un anotimp. Tabloul iernii arăta o staţiune de schi din Alpii japonezi acoperiţi cu metri de zăpadă; panoul primăverii înfăţişa cireşii în floare din lungul râului Kama din Kyoto. Vara era o zi senină, fără nori, cu piscul înzăpezit al muntelui Fuji înălţându-se deasupra peisajului rural înverzit. Panoul cu toamna prezenta o multitudine de culori în copacii din jurul mor­mântului şi mausoleului familiei Tokugawa din Nikko.