Macroeconomie note de curs

4.1 Piaţa muncii
 Conceptul de piaţă a muncii

Munca este cea mai importantă resursă a oricărei economii naţionale. Factorul de producţie muncă se asigură, la fel ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei. În fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi la scară mondială funcţionează piaţa forţei de muncă sau piaţa muncii.

Piaţa muncii poate fi definită ca fiind confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă într-un anumit interval şi într-un anumit spaţiu ce se finalizează prin vânzarea - cumpărarea de forţă de muncă în schimbul unui preţ numit salariu.

Din cele arătate mai înainte se desprind următoarele observaţii:

1. Piaţa muncii se întemeiază pe confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă.

2. Cererea de forţă de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie şi se exprimă prin intermediul locurilor de muncă. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă este salarizarea ei.

3. Oferta de forţă de muncă reprezintă disponibilităţile de muncă salariată aflate în economie la un moment dat. Oferta de forţă muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă (populaţia aptă) din care se scade numărul persoanelor casnice, al studenţilor, militarilor în termen şi al celor care nu doresc să se angajeze întrucât au alte resurse pentru existenţă.

4. Din punct de vedere spaţial piaţa muncii se poate referi la o localitate, la o zonă mai mare sau mai mică sau la întreaga economie. Deci piaţa muncii poate avea raze diferite. trunchi de con răsturnat.

5. Cererea şi oferta de muncă reflectă legăturile dintre:

- dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de muncă;

- populaţia ca sursă a ofertei de muncă.

Această observaţie explică corelaţia dezvoltare-populaţie ca raport cerere-ofertă de muncă problemă pe care o vom aborda în capitolul destinat ocupării şi şomajului.

Ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, piaţa muncii se desfăşoară în două trepte:

1. 
   Pe ansamblul economiei sau pe segmente mari de cerere şi ofertă, unde:
   

• 
  se stabilesc condiţiile generale de angajare a salariaţilor;
  
• 
  se precizează tendinţa de stabilire a salariilor (la nivel înalt sau scăzut).
  

2. 
   La nivel microeconomic unde se întâlnesc în termeni reali cererea şi oferta de forţă de muncă în funcţie de condiţiile concrete ale firmelor şi salariaţilor, astfel:
   

• 
  cererea de muncă se dimensionează precis ca volum şi structură;
  
• 
  oferta de muncă se delimitează pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare pe care salariaţii le acceptă etc.
  

 Particularităţile ofertei şi cererii pe piaţa muncii

Cererea şi oferta de forţă de muncă prezintă anumite particularităţi, în raport cu cererea şi oferta de pe alte pieţe, astfel:

• 
  pe termen scurt cererea de forţă de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp;
  
• 
  oferta de forţă de muncă în ansamblul său, se formează în decursul unui timp îndelungat, în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care să se poată angaja;
  
• 
  posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă;
  
• 
  oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, etc., condiţii care nu sunt neapărat de natură economică;
  
• 
  oferta de forţă de muncă este perisabilă şi are un caracter relativ rigid;
  
• 
  cererea şi oferta de forţă de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.
  

• 
  Preţul pe piaţa forţei de muncă – salariul
  

Din confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă, se determină mărimea şi dinamica salariului. În cadrul acestei „confruntări”, salariaţii (purtătorii ofertei) respectiv patronii, managerii (purtătorii cererii) vor urmări obiective diferite: primii urmăresc maximizarea utilităţii respectiv minimizarea dezutilităţilor iar ceilalţi maximizarea profitului, astfel:

Purtătorul ofertei va urmări maximizarea utilităţii şi minimizarea dezutilităţilor

Să urmărim relaţia salariul orar (SO) – salariu orar marginal (SOM):

Prin salariul marginal orar, vom înţelege sporul de salariu rezultat ca urmare a creşterii cu o oră a timpului de muncă.

În cazul în care:

- SOM > SO vom asista la maximizarea utilităţii prin care vom înţelege capacitatea salariului de a maximiza satisfacţia salariatului;

- SOM < SO prag vom asista la apariţia dezutilităţilor prin care vom înţelege apariţia insatisfacţiei determinate de sacrificarea timpului liber cu toate funcţiile sale şi de efectele şi neplăcerile potenţiale de induse de muncă.

Trebuie precizat faptul că prima relaţie nu se realizează la infinit. De la un anumit punct ofertantul va trebui să realizeze un echilibru între utilitatea şi dezutilitatea muncii deoarece trebuie să se odihnească şi să-şi refacă forţele deoarece în caz contrar se va epuiza.

Deci factorii care influenţează oferta de muncă sunt :

- Mărimea salariului real;

- Raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;

- Nevoile de subzistenţă ale salariatului şi familiei sale.

Purtătorul cererii (patronul) va urmări maximizarea profitului

La fel ca şi în cazul pieţei bunurilor economice şi în cazul pieţei muncii un agent economic (producător sau vânzător), va maximiza profitul când costul marginal al muncii este egal cu venitul marginal al muncii:

Prin costul marginal al muncii vom înţelege costul salarial al angajării unui număr suplimentar de angajaţi.

Prin venitul marginal se înţelege venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei suplimentare (adiţionale) realizate de pe urma muncii prestate de salariaţii respectivi.

Grafic, formarea salariului pe piaţa muncii se poate reprezenta astfel:

Sal.

O_m

A B

Sal_min

Sal_E E

C_m

Q_A Q_E Q_B (Q)
Punctul E reprezintă punctul de echilibru dintre cererea şi oferta reală de muncă (C_m respectiv O_m ) căruia îi corespunde un salariu de echilibru Sal_E; de obicei acest salariu este considerat insuficient de sindicate sau salariaţi motiv pentru care, prin negocieri cu patronatul se ajunge la stabilirea salariului minim pe economie (Sal_min > Sal_E) care va fi garantat prin contractul colectiv şi individual muncă încheiate între sindicate sau reprezentanţii salariaţilor şi patroni. Aceste documente, sunt acorduri între părţi ce stabilesc în limitele prevăzute de lege clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă.

Efectele situaţiei prezentate în graficul de mai sus sunt următoarele:

- Datorită scumpirii forţei de muncă (Sal_min > Sal_E) întreprinzătorul va reduce sau substitui cantitatea folosită din acest factor; reducând cererea de muncă de la Q_E la Q_A ;

- Datorită creşterii salariului are loc o creştere a ofertei de muncă de la Q_E la Q_B ;

- Pe piaţă apare o discrepanţă (Q_B - Q_A) care generează şomajul (segmentul A -B) şi constituie o problemă pentru autorităţile publice. Problematica şomajului va fi abordată la capitolul destinat analizei macroeconomice a ocupaţiei şi şomajului.

• 
  Concurenţa pe piaţa forţei de muncă
  

Monopsonul – în realitate, pe piaţa muncii nu există monopson pur, adică existenţa unui singur cumpărător (a unei singure firme angajatoare) dar există situaţia în care într-o anumită zonă se află o singură întreprindere mare şi câteva întreprinderi mici. Forţa de muncă fiind rigidă din punct de vedere teritorial, lucrătorii se vor confrunta cu un singur cumpărător dominant (căci firmele mici vor urma politica salarială a firmei mari), ceea ce se poate asocia situaţiei de monopson. Efectele unei astfel de situaţii sunt: nivelul redus al salariilor şi al gradului de ocupare.

Întrucât nivelurile salariale mici şi şomajul ridicat reprezintă o povară pentru bugetul de stat, este necesar ca acesta să intervină pe o astfel de piaţă prin stabilirea unor plafoane minime ale salariilor şi nivelului angajaărilor.

Monopolul – apare în situaţia în care pe piaţa forţei de muncă există un singur ofertant, reprezentat de sindicate. Sindicatele pot determina creşterea preţului pe piaţă (a salariului) prin două metode:

• 
  reducerea ofertei de muncă – prin limitarea accesului altor persoane în ramura în care activează sindicatul;
  
• 
  negocierea salariului.
  

În cazul în care firmele sunt numeroase, orice presiune din partea sindicatelor pentru salarii mai mari conduce la creşterea slariilor, dar şi la reducerea gradului de ocupare.

În această situaţie intervenţia statului este necesară pentru a evita un nivel scăzut (în mod artificial) al ocupării şi implicit povara sporită asupra bugetului asigurărilor sociale; de asemenea, nivelul ridicat al salariilor restricţionează oferta de bunuri, rezultând penurie pe piaţă ⇒ costurile ridicate favorizează creşterea preţurilor. Soluţia este aceea de a stabili plafoane maxime pentru salarii (spre nemulţumirea sindicatelor) sau impozitarea accentuată a salariilor mari.

Monopolul bilateral – apare în situaţia în care există o confruntare între firmă (monopol) şi sindicat (monopson). În această situaţie apar costuri tranzacţionale mari, iar cazurile de angajare fără forme legale devin un lucru obişnuit.

Pe o piaţă perfectă, salariul de echilibru ar fi superior celui de monopson şi inferior celui de monopol.

 Coordonatele unei politici salariale coerente

O politică salarială coerentă presupune respectarea următoarelor principii:

1. Principiul de bază urmărit de politica veniturilor salariale este acela al realizării corelaţiei dintre creşterea mai rapidă a productivităţii muncii în raport cu cea a salariilor.

2. Perfecţionarea mecanismelor legislative să permită desfăşurarea cu eficienţă şi într-un climat optim a negocierilor între partenerii sociali viabili.

3. Evitarea realizării unei ponderi excesive a veniturilor salariale în produsul intern brut; obiectivul urmărit este acela al prevenirii fenomenelor inflaţioniste deoarece înclinaţia spre economii din salarii a populaţiei este mai redusă comparativ cu alte categorii de venituri.

4. Indexarea salariilor nominale trebuie realizată la un nivel care să asigure un salariu real corelat cu creşterea productivităţii muncii; în caz contrar menţinerea puterii de cumpărare la un nivel care nu reflectă eficienţa economiei va duce la afectarea investiţiilor şi cheltuielilor bugetare.

Întâlnirea cererii şi ofertei pe piaţa muncii şi tranzacţiile care au loc între subiecţii (purtătorii) acestora, în cazul când reuşesc, se finalizează şi se consfinţesc prin încheierea unui contract de angajare, denumit şi contract de muncă. Acesta reflectă acordul de voinţe exprimate liber dintre angajator şi angajat şi convenit cu prilejul interviului pentru ocuparea locului de muncă.

Pentru orice salariat, în ocuparea unui loc de muncă astfel încât să beneficieze de avantajele pe care le pot asigura existenţa şi funcţionarea pieţei muncii rămâne determinantă semnarea contractului de angajare. Orice alt mod de a depune o muncă salariată este ilegal, atât pentru angajat, cât şi pentru firma care face angajări. O dată ce admit o astfel de angajare, salariatul şi firma respectivă se antrenează într-o relaţie interzisă şi pedepsită de lege, salariatul rămâne la discreţia conducerii firmei, pierde o mulţime de drepturi cu privire la asigurarea de şomaj, protecţia muncii, asigurarea îngrijirii medicale. Acest gen de funcţionare a pieţei muncii este denumit „muncă la negru” sau „piaţa neagră a muncii”, care oferă firmelor posibilitatea de a se sustrage plăţii obligaţiilor pe care le au cu privire la asigurarea medicală şi socială a salariaţilor lor, de a fixa salariile aşa cum consideră de cuviinţă, de a interzice grevele etc., iar salariaţilor le permite să se sustragă de la plata impozitelor pe venit, pierzând însă toate avantajele proprii angajării legale, inclusiv dreptul la pensie, în anumite condiţii.

În conformitate cu legislaţia românească în domeniu, contractul individual de muncă trebuie înregistrat în termen de cinci zile la Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială din cadrul judeţului respectiv. Trebuie menţionat faptul că un contract individual de muncă nu poate cuprinde clauze contrare contractului colectiv de muncă din cadrul unităţii respective.

Pentru a fi valabil, contractul de muncă trebuie să respecte toate prevederile legale în vigoare şi să cuprindă, în plus, condiţiile de muncă şi de angajare nedeterminate precis prin normele juridice existente, precum şi alte drepturi şi obligaţii care îl privesc atât pe angajator, cât şi pe salariat. Astfel, pot fi prevăzute:

• 
  orele suplimentare ce pot fi efectuate de salariat şi modul în care vor fi remunerate;
  
• 
  modul în care este organizată munca pe schimburi, dacă este cazul;
  
• 
  condiţiile în care se execută munca în zilele de sărbători legale - program, remunerare, etc.
  
• 
  regulile executării muncii pe timpul nopţii sau în anumite momente speciale ale perioadei de
  

muncă;

• 
  modul de salarizare – nivelul salariului minim, salariul lunar şi/sau săptămânal, orar,
  
• 
  sporuri acordate şi în ce condiţii, sub ce formă se plăteşte cuantumul salariului în situaţie
  

de şomaj tehnic, etc.

• 
  condiţiile de promovare în muncă, de reorientare profesională, de perfecţionare a
  

calificării;

• 
  ce anume constituie conflict de muncă şi cum se rezolvă acesta;
  
• 
  cum se asigură protecţia muncii şi răspunderile angajatului şi angajatorului.
  

Încadrarea în muncă a unei persoane se poate realiza şi prin încheierea unei convenţii civile de prestări de servicii în unele situaţii cum ar fi: prestarea muncii la asociaţiile de locatari; pentru îndeplinirea unor activităţi cu o durată de cel mult 60 de zile; pentru desfăşurarea unor activităţi cu caracter permanent care nu depăşesc în medie 3 ore/zi în raport cu programul lunar de lucru de 170 ore.

Se încheie la fel ca şi în cazul contractului colectiv de muncă de către persoana care a angajat şi se înregistrează în termen de 5 zile la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială. Persoanele angajate pe baza acestei convenţii nu dobândesc calitatea de salariat şi nici nu beneficiază de protecţia socială deoarece angajaţii nu plătesc contribuţie pentru şomaj.

4.2 Piaţa de capital

Într-un sens foarte larg, obiectul pieţei capitalului îl constituie titlurile financiare pe termen lung, cunoscute sub termenul de valori mobiliare. Motivaţia principală a unei pieţe de capital constă în economia şi plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutare de capital către posibilii investitori, deţinători de excedente de capital.

Vânzătorii de astfel de titluri pot fi: firmele, băncile şi societăţile financiare, autorităţile publice guvernamentale, administraţiile locale care au nevoie de resurse băneşti. Cumpărătorii sunt agenţi economici – persoane fizice sau juridice - care dispun de economii băneşti pe care le folosesc pentru cumpărarea de astfel de titluri.

Potrivit literaturii de specialitate titlurile financiare pot fi:

 Titluri financiare pe termen scurt când facilitează finanţări şi plasamente pe perioade mai mici de un an ( efectele de comerţ - cambia şi biletul la ordin; certificate de depozit ; bonuri de tezaur).

Acestea intră în sfera de cuprindere a pieţei monetare.

 Titluri financiare pe termen lung care includ în principal obligaţiunile şi acţiunile; acestea sunt negociate pe piaţa capitalului. Acestea sunt de fapt titluri care generează în viitor un flux de venituri viitoare.

La rândul lor, în funcţie de veniturile generate, titlurile financiare pe termen lung se clasifică în:

- titluri financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni privilegiate;

- titluri financiare pe termen lung cu venituri variabile: acţiuni ordinare.

Caracterizare succintă a obligaţiunilor şi acţiunilor se regăseşte în următorul tabel:

Obligaţiunea	Acţiunea
 Este un titlu de credit: - emitentul obligaţiunii este debitorul - deţinătorul obligaţiunii – obligatorul este un simplu creditor şi nu asociat.  Drepturi pe care le implică deţinerea unei obligaţiuni: - încasarea în mod regulat (anual, semianual etc) a cuponului acţiunii, care prezintă venitul fix al acesteia ; - dreptul de a primi la o dată determinată, numită scadentă valoarea nominală a obligaţiunii care de fapt este suma cu care este creditat emitentul.	 Este un titlu de proprietate într-o societate comercială pe acţiuni care dovedeşte participarea deţinătorului acesteia la capitalul social.  Drepturi pe care la implică deţinerea unei acţiuni: - dreptul de decizie; - dreptul de informare; - dreptul asupra rezervelor; încorporate în capitalul social ; - dreptul la dividende.  Emitenţii de acţiuni pot fi societăţi comerciale pe acţiuni
 Emitenţii de obligaţiuni pot fi: - statul - care are ca obiectiv acoperirea unor deficite bugetare; - întreprinderi publice – care urmăresc finanţarea unor investiţii importante; - întreprinderi private.

Două observaţii se impun cu referire la acţiuni :

1. Acţiunile privilegiate se deosebesc de cele ordinare prin accesul inegal la decizii, profituri; deţinătorii acestora :

- au prioritate la vot şi la distribuirea profiturilor;

- în cazul lichidării societăţilor comerciale sunt primele care au dreptul la despăgubiri.

2. Acţiunile se deosebesc de părţile sociale prin regimul de transmisibilitate; în principiu părţile sociale nu pot forma obiect de transmitere către persoane străine de societate ; există şi în acest caz o excepţie : pot fi transmise unor terţe persoane dacă asociaţii care deţin 3/4 din capitalul social au fost de acord cu aceasta.

Ele pot fi dobândite numai prin mijloace juridice de drept civil (cesiune). În schimb acţiunile sunt guvernate de principiul transmisibilităţii fără a fi relevant dacă dobânditorul face parte din societatea comercială sau este terţ. De asemenea se mai deosebesc după natura juridică a înscrisurilor ; certificatul de părţi sociale este doar un titlu de legitimare pe când acţiunea este un autentic titlu de valoare încorporând în ele şi drepturile pe care le conferă (a se vedea tabelul anterior).

 Structura şi instituţiile pieţei capitalului

În funcţie de momentul în care se face tranzacţia, piaţa de capital se divide în două segmente dependente temporal: primară şi secundară.

a) Piaţa primară - în care se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe termen lung; pe această piaţă:

- se emit şi se plasează titlurile financiare pe termen lung la valoarea nominală;

- vânzătorii (agenţi economici, autorităţi publice guvernamentale, administraţii locale), care au nevoie de resurse băneşti oferă noi titluri pe termen lung;

- cumpărătorii (alţi agenţi economici – populaţia instituţii financiare) care dispun de economii băneşti achiziţionează asemenea titluri;

- operaţiunile se realizează de obicei de către bănci care în acest scop solicită un comision pentru efectuarea acestor tranzacţii.

b) Piaţa secundară - în care se negociază titlurile financiare emise în prealabil; pe această piaţă:

- se tranzacţionează titlurile de valoare emise anterior, la un preţ numit curs;

- un rol important îl au bursele care reprezintă principala instituţie de intermediere a vânzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară.

Piaţa secundară este şi expresia aproape perfectă a reglării libere între cererea şi oferta de valori, fiind un barometru, în primul rând al nevoii de capital, dar şi al stării economice, sociale şi politice a unei ţări. Din acest punct de vedere, piaţa secundară de capital poate fi considerată o piaţă absolută, unde legea cererii şi a ofertei găseşte terenul propice acţiunii sale neîngrădite. Asigurând mobilitatea capitalurilor, a lichidităţilor pe termen lung şi mediu, a negociabilităţii oricărui titlu trecut de piaţa primară, piaţa secundară atrage, deopotrivă, investitori “de profesie”, dar şi investitori “de ocazie”, în speranţa unui profit maxim într-un timp record. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor interdealeri, numite şi pieţe de negocieri şi, în principal, prin intermediul burselor de valori.

Pe piaţa de capital funcţionează trei instituţii fundamentale:
1.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

Este un organism guvernamental cu responsabilităţi în coordonarea pieţei capitalului.

Deoarece pe această piaţă se emit şi circulă valori foarte mari sub forma unor documente, respectiv titluri de valoare (hârtii de valoare) şi care reprezintă valori reale, există riscul lansării unor hârtii fără acoperire, cu toate consecinţele ce ar decurge de aici. Pentru a evita acest lucru, în toate ţările cu o economie de piaţă avansată se constituie o instituţie centrală pentru atestarea acestor valori mobiliare, constituindu-se astfel într-un garant al lor şi al felului în care se fac tranzacţiile cu aceste valori. La noi în ţară această instituţie s-a constituit în 1994 şi poartă denumirea de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Principalele atribuţii ale acestei comisii sunt:

• 
  înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de emisiune;
  
• 
  atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii asociaţiilor de brokeri;
  
• 
  controlul activităţii burselor de valori;
  
• 
  aprobarea, în consultare cu autoritatea guvernamentală a înfiinţării unor noi burse de valori.