Macroeconomie note de curs
Yüklə 0,9 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Cererea şi oferta de titluri financiare pe termen lung
- 1.Randamentul titlului financiar
- În cazul obligaţiunilor
- În cazul acţiunilor raţionamentul este asemănător : (3 )
- 2. Câştigul potenţial al titlului financiar
- Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative;
- 3. Lichiditatea titlurilor financiare
- 4. Riscul plasamentului în titluri financiare
- V = (PxQ) / M Viteza de circulaţie
- Cererea şi oferta de monedă
- Cererea de monedă exprimă necesarul de bani pentru realizarea acelor motivaţii şi considerente care solicită bani efectivi.
- CAPITOLUL V ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE Obiective ale cursului
2. Brokerajul Principalul actor al pieţei capitalului este broker-ul (în România aceştia se numesc agenţi de bursă). Din punct de vedere instituţional, broker-ul este conceput la trei niveluri:
Funcţiile principale ale caselor de brokeraj sunt următoarele:
În cadrul conceptului de bancă universală pot presta servicii de brokeraj şi băncile comerciale. Dar, din punct de vedere organizatoric, brokerajul este o operaţiune separată de acţiunile principale ale băncii. 3. Bursa de valori Aceasta este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu hârtii de valoare emise anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi de către autoritatea guvernamentală. Particularitatea bursei de valori constă în faptul că hârtiile de valoare se vând şi se cumpără la preţuri stabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor de licitaţie. Acestea se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore fixate în cadrul programului. Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă este formarea preţului, cursului sau cotaţiei titlurilor. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea lor nominală, fiind influenţat de numeroşi factori economici şi extraeconomici (situaţia economico-financiară a firmei emitente, mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi perspectivele de viitor, rata dobânzii pe piaţa monetară, rata inflaţiei, conjunctura internă şi internaţională, etc.). În România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi Bursele de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de Valori Bucureşti (BVB). BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă. Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea, cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii financiare şi a agenţilor acestora.
După cum s-a văzut din parcurgerea rândurilor anterioare, vânzarea-cumpărarea de titluri financiare se face pe cele două pieţe primară respectiv secundară la un anumit preţ denumit curs. Trebuie menţionat că pe piaţa primară acest preţ este ferm (valoarea nominală a titlului) iar pe piaţa secundară se formează ca urmare a acţiunii cererii şi ofertei. Pornind de la această afirmaţie ne propunem în acest subcapitol să analizăm influenţa diverşilor factori asupra cererii şi ofertei de titluri financiare pe termen lung. Asupra cererii de titluri financiare acţionează în principal următorii factori (după Niţă Dobrotă):
Aşadar aprecierea plasării de către un investitor a unor disponibilităţi băneşti în titluri financiare se face după o serie de indicatori c cuantifică factorii de mai sus: 1.Randamentul titlului financiar are un rol însemnat în decizia de cumpărare a obligaţiunilor sau acţiunilor. În literatura de specialitate randamentul titlurilor financiare este definit ca fiind acea rată de actualizare pentru care preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare. Din punct de vedere al formalizării matematice aceasta însemnă că:  (1) şi  (2)
unde :
P - preţul titlurilor financiare (obligaţiuni sau acţiuni); V0 - valoarea prezentă a fluxului de venituri viitoare (venituri fixe şi variabile) ; n - termenul de scadenţă.
Cuponul (C) reprezintă un venit care rămâne fix până la scadenţă (n) iar obligaţiunea este răscumpărată la scadenţă la valoarea nominală. În această situaţie rel. (2) devine:  sau
 (2)
dacă termenul de scadenţă este infinit adică:  (2)
atunci :   (3)
unde:
P0 - preţul obligaţiunii C - cuponul R0 - randamentul obligaţiunii
 (3)
unde:
PA - preţul acţiunii RA - randamentul acţiunii D1 = D2 = …. = Dn - flux de dividende constant Deoarece am considerat durata de viaţă nelimitată  (3)
de unde :  (4)
Studiul relaţiilor (3) şi (4 ) ne permite formularea următoarelor observaţii : Randamentul unui titlu financiar exprimă câştigul anual (venit fix sau variabil) scontat la o unitate monetară plasată în titluri. Din analiza rel. 3 şi 4 se constată că randamentul creşte dacă preţul titlurilor financiare este mai mic. Condiţia de plasament rentabil este R0 d sau RA d unde d - rata dobânzii
Randamentul pe care l-am analizat anterior este important sub aspectul fluxului veniturilor ce s-ar obţine dar în aceiaşi măsură este important să urmărim veniturile ce s-ar obţine care apar ca urmare a variaţiei preţurilor acestor titluri. Câştigul potenţial este dat de următoarele relaţii:
 (5)
unde :
C - câştigul potenţial al unei obligaţiuni P1, P0 - preţurile la două momente diferite Ip - indicele de variaţie al preţurilor R0 - randamentul obligaţiunii Studiu de caz: O obligaţiune cu valoare nominală Vnom = 20.000 lei a fost cumpărată cu preţul P0 = 18.000 lei având un venit garantat de 11.400 lei (echivalent unui randament nominal de 57% stabilit de emitent9). Se anticipează o creştere a preţului obligaţiunii la P1 = 19000 lei. În aceste condiţii câştigul potenţial va fi:
 (6)
unde:
C - câştigul potenţial al unei acţiuni; RA - randamentul acţiunii celelalte notaţii fiind cunoscute Aplicaţie O acţiune aduce dividend de 6.600 lei. Se anticipează o creştere a preţului de la 8.000 lei la 8.100 lei În această situaţie câştigul potenţial va fi :  deci o creştere de 71,25%
Concluzii Câştigul potenţial al unui titlu se determină însumând randamentul cu variaţia preţului. Câştigul este potenţial deoarece devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte şi devin efective numai în urma vânzării acţiunii. Din cele arătate se desprinde ideea că posibilitatea obţinerii de câştiguri ca urmare a modificării preţului generează speculaţii cu titluri financiare. Aşa cum arătam la subcapitolul anterior operaţiunile la bursele de valori se efectuează la vedere şi la termen. Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative; din acest punct de vedere literatura de specialitate a consacrat două tipuri de tranzacţii speculative : a) Speculaţii de tip “bull” (taur) sau “ a la hausse”(creştere) ; b) Speculaţii de tip “bear” (urs) sau “ a la baisse”.
Asupra operaţiunilor speculative facem următoarele observaţii: Cel care intuieşte evoluţia reală a preţului acţionând ca atare va câştiga iar celălalt va pierde ; Un speculator tip “bull”(“a la hausse”) se transformă în speculator tip “bear”(“a la baisse”) şi invers.
Practic o lichiditate mare însemnă posibilitatea vânzării rapide şi la costuri minime a acţiunilor respectiv obligaţiunilor. De aceea cumpărătorii se îndreaptă spre titlurile cu grad ridicat de lichiditate. 4. Riscul plasamentului în titluri financiare În concluzie, obiectivele cumpărătorilor potenţiali vizează un echilibru între randament, risc şi lichiditate: randamente înalte, riscuri reduse şi lichiditate ridicată. Titlurile prezintă grade diferite de risc; cele mai riscante sunt acţiunile dar dintre acestea cele privilegiate sunt mai puţin riscante ; obligaţiunile sunt mai puţin riscante iar dintre acestea cel mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale. În ceea ce priveşte oferta de titluri financiare aceasta este determinată de necesitatea procurării unor sume de bani. Din acest motiv autorităţile administraţiei centrale şi locale precum şi marile întreprinderi apelează la emisiuni de titluri financiare. Firmele emit titluri de valoare în scopul finanţării pe termen lung deoarece pe termen scurt au surse interne de finanţare (amortizări, profituri nedistribuite) Se pune întrebarea următoare: care este raportul dintre finanţarea prin titluri de valoare cu venit fix (obligaţiuni) şi finanţarea prin titluri de valoare cu venit variabil (acţiuni) ştiut fiind faptul că acordarea drepturilor posesorilor de astfel de hârtii de valoare necesită cheltuieli pentru intreprindere? Se impune aşadar introducerea unui indicator denumit levierul financiar.
- Descreşterea levierului ca efect al finanţării prin acţiuni în cazul în care întreprinderea are rezultate economice favorabile duce la creşterea dividendelor; creşterea numărului proprietarilor de acţiuni tentaţi de performanţele economice determină reducerea profitului pe acţiune. Obiectivul agenţilor economici ce emit titluri de valoare este acela al identificării levierului care echilibrează obiectivul maximizării dividendului ce revine pe o acţiune cu cerinţa minimizării finanţării. Datorită faptului că cererea şi oferta se confruntă pe piaţa capitalului preţul sau cursul titlurilor financiare nu coincide decât în rare situaţii cu valoarea nominală (de regulă la lansarea pe piaţă). 4.3 . Piaţa monetară Pe această piaţă obiectul tranzacţiei îl formează moneda – numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale şi/sau banii de cont, a căror creare este asigurată de băncile comerciale, iar preţul îmbracă forma specifică de rată a dobânzii. Piaţa monetară are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existente la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie. Compensarea excedentului cu deficitul de monedă ale agenţilor economici reprezintă o activitate cu caracter comercial realizată de bănci, acestea având rolul de intermediar între cererea şi oferta de monedă. Acordarea de credite reprezintă principalul tip de tranzacţie pe piaţa monetară. Aceasta este o tranzacţie de finanţare, prin care cei aflaţi în deficit bănesc temporar obţin resursele solicitate. Acordarea creditelor se face, de regulă, pe baza unor garanţii şi a bonităţii clientului, adică a aprecierilor pe care le face banca la care clientul s-a adresat asupra situaţiei lui, în funcţie de diferite criterii, astfel încât creditorul să se asigure faţă de eventualele riscuri pe care le comportă restituirea creditului şi plata dobânzii în condiţiile convenite prin contractul încheiat între părţile participante. Dar pe piaţa monetară pot să apară şi operaţiuni de refinanţare. Ele se ivesc atunci când un creditor a utilizat resursele băneşti pentru acordarea de împrumuturi şi apelează la alte bănci şi instituţii financiare pentru a obţine, la rândul său, un credit a cărui necesitate a apărut în mod neprevăzut. Prin operaţiunile de refinanţare agenţii economici sunt incluşi într-o amplă reţea de interdependenţe. Agregatele monetare Pentru ca moneda să-şi poată exercita cu eficienţă funcţiile în cadrul economiei, trebuie să existe într-un anumit volum şi structură, definite prin conceptul de masă monetară. Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, existente la un moment dat într-o economie. Masa monetară se măsoară prin lichiditatea monetară exprimată prin intermediul indicatorului rata lichidităţii (RLm): 
Practic acest indicator exprimă capacitatea instrumentelor monetare de a fi transformate în bani lichizi sau de a îndeplini funcţiile acestora (etalon al valorii, unitate de cont, mijloc de plată şi de schimb, mijloc de tezaurizare) în scopul efectuării tranzacţiilor economice respective. În ansamblul masei monetare s-au conturat pe parcursul timpului următoarele componente:
În ultimele decenii s-au produs modificări în volumul şi structura masei monetare, disponibilităţile monetare (băneşti) propriu-zise scăzând ca pondere în favoarea disponibilităţilor semimonetare. Masa monetară şi componentele ei sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat monetar. Agregatele monetare desemnează părţile constructive ale masei monetare, fiecare autonomizat prin:
Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina unul în altul: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi tot aşa până când agregatul cel mai mare le conţine pe toate celelalte. Criteriul după care sunt delimitate agregatele monetare este cel al lichidităţii, al uşurinţei transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de certitudine, de siguranţă a celui care deţine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o suma cel puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică distinge trei categorii principale de lichidităţi: M1 – lichidităţile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plăţi imediate; acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote, monede divizionare) şi depozitele la vedere, în principal cele operabile prin cecuri. M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns; M2 – lichidităţile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în lichidităţi primare fără riscul de a pierde capital, adica sunt monetizabile. M2 desemneaza masa monetară în sens larg şi cuprinde, în plus faţă de M1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri, depozitele la casele de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea baăcilor, acţiuni ale fondurilor de ajutor reciproc; M3 – lichidităţile terţiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate. Transformarea lor în lichidităţi primare comportă riscul căderii preţului acestor active. M3 cuprinde, pe lânga M2, valorile mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice (împrumuturi ale statului, colectivităţi publice sau întreprinderi publice. Stabilirea numărului şi continutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta. De exemplu în S.U.A. se operează cu cinci agregate monetare, în Franţa cu trei iar în Marea Britanie cu şapte. În România se operează cu două agregate monetare: M1 şi M2. Fondul Monetar Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internaţionale. Orientările Fondului nu ţin însă seama de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale diverselor ţări. De fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care pot, daca este necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi, potrivit fiecărei ţări: - money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici deschise la bancă; - qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici; - other ithems: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi finanţează tranzacţiile economice. Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite măsurarea cererii de monedă din economie astfel:
în care: M = masa monetară P = nivelul preţurilor Q = volumul bunurilor şi serviciilor V = viteza de circulaţie a monedei Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.
Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei monetare, după cum aceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei un interval foarte scurt de timp, (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei în sfera consumului) cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul unui an. În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor efectuate de monedă, din acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza de rotaţie. Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub formă de coeficient sau în număr de zile. Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate în decursul unei perioade. Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel: Vr = Rulaj bănesc / Masa monetară
Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile) Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficient Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează, după cum este evidenţiat în aplicaţia următoare: Aplicaţie În decursul unei perioade de un an, într-o ţară, s-a constatat un rulaj bănesc în valoare de 103.390 mild um, în condiţiile unei mase monetare medii de 35.450 mild um. În aceste condiţii, numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară, pentru a mijloci vânzările şi cumpărările din economie este: Vr = 103.390 mild / 35.450 mild. = 2,91 rotaţii Numărul de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii este: Dz = ( 35.450 x 360 zile) / 103.390 = 123,71 zile / an Dacă în urma majorării preţurilor, rulajul bănesc ar creşte la 135.400 mild, atunci viteza de rotaţie va cunoaşte următoarea modificare: Vr = 135.400 / 35.450 = 3,81 rotaţii Dz = 360 / 3,81 = 94,48 zile Coeficientul de rotaţie Vr creşte de la 2,91 la 3,81 rotaţii, iar perioada de timp necesară unei rotaţii scade la 123,71 zile la 94,48 zile, ceea ce reflectă accelerarea vitezei de rotaţie. Pentru o mai bună urmărire a gradului de activitate a componentelor masei monetare, se poate măsura viteza de circulaţie pe baza M1 şi M2. Viteza de rotaţie (circulaţie) Vr este dată de relaţiile:  
Raportul M2/PIB poartă numele de bumerang monetar şi poate fi definit ca acumularea de economii forţate, deţinerea de masă monetară peste nivelul dorit. În economiile de comandă, această acumulare este involuntară deoarece prin raţionalizarea volumului de bunuri şi servicii de către planificatori, consumatorii nu au pe ce să-şi cheltuiască banii rezultând implicit o viteză de circulaţie (rotaţie) mai lentă. Pentru mai buna înţelegere a problematicii prezentate anterior să rezolvăm în continuare câteva aplicaţii: Aplicaţie Masa monetară existentă în cadrul agregatului M2 creşte prin atragerea economiilor populaţiei la vedere şi la termen de la 10.000 unităţi monetare la 12.000 unităţi monetare în condiţiile în care se prognozează o reducere a produsului intern brut cu 6% faţă de valoarea prezentă care este de 25.000 de unităţi monetare. 1.Variaţia masei monetare este:
2.Variaţia produsului intern brut (PIB) este: IPIB = 100% - 6% = 94% 3.Variaţia valorii bumerangului monetar (IVbm ) este: 
4. În această situaţie viteza de rotaţie (IVr ) calculată în două moduri va fi:  sau
deci o scădere cu 22% a vitezei de rotaţie duce la o creştere a ratei lichidităţii monetare de:  adică cu 28%
Încetinirea vitezei de rotaţie (circulaţie) a monedei semnifică faptul că s-au format stocuri monetare inactive Aplicaţie Faţă de perioada anterioară avem următoarele evoluţii: în condiţiile înviorării activităţii economice prin retragerea economiilor din bănci de către deponenţi în vederea realizării de investiţii, masa monetară din cadrul agregatului M2 scade cu 10% iar produsul intern brut creşte cu 6%. Reluăm raţionamentul anterior 1.Variaţia masei monetare este: IM2 = 100% - 10% = 90% 2.Variaţia produsului intern brut este:IPIB = 100% + 6% = 106% 3.Variaţia valorii bumerangului monetar este: 4.Variaţia vitezei de rotaţie (circulaţie) este: 
ceea ce echivalează cu o creştere a vitezei de rotaţie de 17% ; această creştere echivalează cu o reducere a ratei lichidităţii monetare de:  adică -14,6%
Creşterea vitezei de rotaţie (circulaţie) semnifică faptul că se reduce lichiditatea monetară fapt pozitiv până la punct critic; este un semnal că se manifestă o înviorare economică. Cererea şi oferta de monedă Specialiştii apreciază că moneda nu este “o perdea” care maschează activitatea economică ci o parte integrantă a mecanismului economiei de piaţă. Din această perspectivă se impune studierea problematicii cererii şi a ofertei de bani în contextul realizării echilibrului monetar. Cererea de monedă exprimă necesarul de bani pentru realizarea acelor motivaţii şi considerente care solicită bani efectivi. Agenţii economici doresc monedă pentru funcţiile pe care aceasta poate să le îndeplinească şi nu pentru calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare. Astfel, purtătorii cererii de monedă pot fi: firmele – pentru a-şi asigura finanţarea activităţilor economice; trezoreria – pentru a finanţa deficitul bugetar; băncile şi alte instituţii financiare care au nevoie de credite; populaţia – pentru a-şi susţine nevoile de consum. Cererea generală de monedă este influenţată de o serie de factori, ca de exemplu:
- emisia de monedă care este asigurată la rândul ei de instituţia financiară împuternicită (banca centrală); - credit care este asigurat în primul rând de băncile comerciale; - economiile populaţiei şi altor agenţi economici care sunt atrase în circuitul bancar. Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sun puse în circulaţie, create de: băncile comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală. Sistemul bancar al oricărei economii de piaţă cuprinde mai multe tipuri de bănci, diferenţiate prin atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor, cât şi prin prerogativele care le sunt conferite prin lege, astfel: Banca Centrală (de emisie) se află în fruntea sistemului bancar din orice stat al lumii, având ca funcţii principale următoarele: emiterea de bancnote, concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite pentru acestea, acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat, coordonarea întregii politici monetare a statului. Banca Centrală suplimentează oferta de monedă atunci când: - alimentează nevoile de resurse financiare ale statului - în calitate de bancă a statului, Banca Centrală acordă credite direct Trezoreriei, care este casiera statului, punând în acest fel în circulaţie monedă. O altă tehnică, mai des folosită, este cumpărarea de către bancă a bonurilor de tezaur de pe piaţa liberă sau prin rescontare. Indiferent de tehnica utilizată, rezultatul poartă numele de monetizarea datoriei publice şi măreşte riscul declanşării unui proces inflaţionist. - modifică masa monetară naţională în funcţie de nevoile de valută – masa monetară sporeşte atunci când Banca Centrală cumpără devize străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi se diminuează cu ocazia vinderii devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici. - băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei sale. Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, care conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare a statului şi menţine stabilitatea monedei naţionale, capitalul ei aparţinând în întregime statului. Băncile comerciale creează monedă în cont (monedă scripturală) prin acordarea de credite agenţilor economici. Băncile comerciale pot fi:
Băncile comerciale au capacitatea să potenţeze masa monetară, adică să „creeze monedă”. Ceea ce deosebeşte băncile comerciale de ceilalţi intermediari financiari este tocmai capacitatea lor de a crea monedă scripturală. Nici un alt intermediar financiar nu are dreptul să împrumute o cantitate mai mare de monedă decât depozitele de care dispune. De fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, ea trebuie să suplimenteze rezerva la banca centrală, potrivit ratei rezervei legale obligatorii. Legătura dintre rezereve şi depozite, care exprimă legătura dintre baza monetară şi oferta monetară, poartă numele de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului. Un exemplu în acest sens este următorul: Depunere iniţială 250.000 u.m. Banca A: credit: 225.000 Banca B: credit: 202.500 n  Banca C: credit: 182.250
rezerve: 20.250 Se constată următoarele:
Evident că în schimbul creditului acordat fiecare va primi o dobândă care constituie de fapt câştigul băncii. Fiecare depunere iniţială de numerar va determina o expansiune a ofertei de bani. Pentru a determina câte depozite la vedere pot constitui băncile în funcţie de cantitatea de bani introdusă în sistemul bancar se utilizează indicatorul “multiplicatorului monedei de cont” care este dat de raportul: Mm=D/R=1/r unde:
Mm- multiplicatorul monedei de cont; D-depozite la vedere; R- valoarea rezervelor obligatorii; r-rata rezervelor. În cazul nostru multiplicatorul monedei de cont va fi: Mm=1/0,1=10 Se pune întrebarea: până când va continua circuitul bancar? Circuitul bancar va continua până când se vor constitui rezerve în valoare de 250.000 de unităţi monetare. Astfel procesul va avea efectul înlocuirii a 250.000 u.m numerar cu 250.000 u.m depozite la vedere. Neatingerea acestui prag semnifică faptul că în sistemul bancar există numerar în exces peste rezervele dorite şi deci echilibrul monetar nu a fost atins. Dacă un client al băncii îşi retrage o parte din suma de bani, nivelul rezervelor va trebui să fie diminuat cu suma respectivă. Trezoreria, în calitate de casier al statului şi bancă, are funcţia primordială de a asigura zilnic acoperirea cheltuielilor statului. Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor comerciale şi prin intermediul Băncii Centrale. Dar ea se poate servi şi de propria monedă, având deci, facultatea de a crea monedă, prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. În mod concret Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi negociate. Determinarea cantităţii banilor (masei monetare) destinată asigurării unei circulaţii monetare echilibrate se face cu ajutorul formulei :  unde:
PT - volumul tranzacţiilor economice; C - desfaceri de mărfuri pe credit; Psc - plăţi ajunse la scadenţă; Pcomp - plăţi care achită prin compensaţie ; Vr - viteza de rotaţie (circulaţie) care poate fi determinată după cum s-a văzut anterior din raportul PIB/M2. Aplicaţie : La momentul t există pe piaţă mărfuri în valoare de 300 miliarde unităţi monetare din care: - 20% sunt mărfuri vândute pe credit ; - 35% sunt plăţi ajunse la scadenţă ; - 40% sunt mărfuri care se achită prin compensaţie. Viteza de rotaţie (circulaţie) este de 5. 1.Valoarea tranzacţiilor este de: PT = 300 miliarde u.m. 2.Valoarea plăţilor ajunse la scadenţă este de: Psc = PT x 0,35 = 105 miliarde u.m. 3.Valoarea mărfurilor care se vând pe credit este de: C = PT x 0,20 = 60 miliarde u.m. 4.Valoarea mărfurilor care se achită prin compensaţie este de: P = PT x 0,40 = 120 miliarde u.m. 5.Masa monetară necesară în circulaţie va fi:
În realitate masa monetară oferită diferă de masa monetară necesară pentru acoperirea nevoilor reale şi efective adică: M0Vr pQ Problema fundamentală a oricărei economii este realizarea unui raport adecvat între cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nevoile reale ale activităţii la un moment dat. Scopul este aşadar asigurarea echilibrului monetar De regulă, cauzele care pot provoca dereglarea raportului dintre cererea şi oferta de monedă sunt:
Un alt concept utilizat în abordările monetare est cel introdus de economistul american Milton Friedman, respectiv puterea de cumpărare a monedei (Pc). Potrivit teoriei sale variaţia ofertei monetare determină atât mişcarea preţurilor cât şi evoluţia veniturilor nominale. Puterea de cumpărare poate fi exprimată şi printr-o relaţie de forma :
1. Masa monetară oferită este de 40 miliarde unităţi monetare ; datorită activităţii economice care se înviorează masa monetară necesară acoperirii nevoilor creşte cu 2%.  
Interpretare: Deci puterea de cumpărare a crescut cu 2% în timp ce preţurile scad cu 2%; este o situaţie benefică pentru creşterea salariului real şi a bunăstării. 2. Masa monetară oferită este de 60 miliarde unităţi monetare ; activitatea economică regresează ceea ce duce la scăderea masei monetare necesare acoperirii nevoilor reale şi efective cu 5%. 
Interpretare: Puterea de cumpărare scade cu 5% datorită faptului că activitatea economică regresează; preţurile cresc cu 5%.
Alternativa este ridicarea ratei dobânzilor la valori care să facă atractive depunerile sau stimularea lor în investiţii profitabile care astfel duc la mărirea volumului bunurilor şi serviciilor (pQ). Specialiştii apreciază că puterea de cumpărare depinde de numeroase împrejurări economice ; dintre acestea cele mai relevante sunt: 1. Starea economică care influenţează şi încrederea mai mare sau mai mică în moneda naţională. În acest sens cei mai vizibili indicatori sunt forţa şi nivelul de dezvoltare, stabilitatea şi eficienţa. 2. Obligaţia tuturor agenţilor economici de a folosi pe teritoriul ţării respective moneda naţională ca simbol al dreptului de a obţine în schimbul ei mărfurile oferite spre vânzare. 3. Încrederea colectivă a agenţilor economici în cei în drept de a menţine masa monetară în limite fundamentate economic procedând la suplimentarea sau restrângerea masei monetare. Observaţie: Dezechilibrele monetar nu se confundă cu inflaţia; aceasta este o formă de manifestare a dezechilibrului monetar. Totuşi după cum vom vedea într-un capitol viitor cele două fenomene se conjugă şi se influenţează reciproc. 4.4 Piaţa valutar-financiară Piaţa valutar-financiară reprezintă ansamblul de relaţii manifestate la nivel supranaţional, între diferite instituţii naţionale sau de vocaţie internaţională, între persoane fizice sau juridice, angajate în operaţiuni valutar-financiare internaţionale a căror sferă de desfăşurare, derulare, depăşeşte cadrul naţional. Firmele care cumpără şi vând pe piaţa mondială sau fac împrumuturi şi investiţii în străinătate sunt implicate pe piaţa valutar-financiară. Practic, piaţa valutară se realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de valute, de instrumente de plată şi de credit emise în valută. Termenul de valută este cel sub care circulă moneda naţională pe plan internaţional. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu multiple titluri de credit (cambii, bilete la ordin, cecuri, valori mobiliare, ordine de plată, etc.), numite devize. Operaţiile pe piaţa schimburilor valutare se fac aproape în exclusivitate prin intermediul băncilor, burselor, agenţiilor de schimb valutar, iar sumele utilizate pe această piaţă reprezintă în special depozite bancare, ai căror proprietari sunt persoane fizice şi juridice care ordonă, direct sau prin intermediari efectuarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valute. Schimbul valutar poate avea ca obiect şi bani în numerar, dar aceste tranzacţii deţin un rol nesemnificativ pe această piaţă. Cererea de valută se formulează de către agenţii economici în următoarele împrejurări: pentru extinderea activităţilor economice, pentru interese speculative de profit, pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale. Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional. Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici, care acţionează în diverse ramuri ale economiei naţionale, numerarul fiind nesemnificativ în procesul de constituire a ofertei valutare. Pe piaţa valutară naţională, oferta de devize rezultă îndeosebi de la exportatori de bunuri, de la agenţii economici care execută servicii în altă ţară şi intrările în ţară sub diverse forme de capitaluri străine. Preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi de timp se numeşte curs valutar. Cursul valutar este influenţat de numeroşi factori: Factori economici: nivelul producţiei, productivitatea muncii, competitivitatea şi calitatea produselor, PIB/locuitor etc. Factori financiari: rata inflaţiei, rata dobânzii, volumul masei monetare, starea balanţei de plăţi etc. Factori de natură social-politică: stabilitatea politică, mişcările sociale etc. Factori de natură psihologică: zvonuri, declaraţii, programe electorale etc. Dintre factorii enumeraţi, o importanţă deosebită au următorii: - rata inflaţiei - aceasta determină putere de cumpărare a monedei, iar cursul de schimb reprezintă, practic, raportul dintre puterile de cumpărare a monedelor. Dacă între două ţări care au relaţii economico-financiare bunurile ar avea acelaşi preţ, cursul de schimb valutar ar ramâne nemodificat. Realitatea este ca între ţări nu poate exista acelaşi nivel de preţ al produselor, nivelul şi evoluţia acestora fiind într-o continuă mişcare care duce şi la modificarea nivelului şi evoluţiei cursului de schimb valutar. Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât ce internaţională atunci, exporturile din ţară devin mai scumpe şi, deci, mai puţin competitive. În consecinţă, cererea de monedă naţională pe piaţa valutară se va reduce. Din acelaşi motiv, importurile devin relativ mai ieftine. Reacţia la această situaţie este creşterea de ofertă de monedă naţională, ceea ce se reflectă în scăderea cursului ei de schimb. - rata dobânzii - variaţiile ratei dobânzii se preiau imediat de cursul de schimb doarece între cele doua variabile, rata dobânzii şi cursul de schimb, există o legatură directă. Dacă rata dobânzii interne scade devenind mai mică decât cea internaţională, agenţii economici sunt tentaţi să-şi depună banii în străinătate, vânzând moneda naţională pentru a cumpăra valută. Astfel, pe piaţa internă oferta de monedă naţională creşte. Pe de altă parte, agenţii economici externi nu vor alege pentru depunerea banilor băncile din ţară ceea ce va însemna reducerea cererii de monedă naţională. Astfel, creşterea ofertei şi reducerea cererii de monedă naţională duc la scăderea cursului de schimb al monedei în cauză. - balanţa de plăţi – semnifică situaţia relaţiilor economice ale unei ţări cu restul lumii. Deficitul sau excedentul unor solduri din balanţa de plăţi explică nivelul cursului de schimb. Când balanţa de plăţi are sold excedentar, cursul de schimb are tendinţe de creştere şi invers, un sold negativ produce o reducere a cursului de schimb. - volumul masei monetare - are influenţă asupra cursului de schimb valutar atât indirect, prin preţuri, cât şi direct, determinând cererea şi oferta de monedă care au drept consecinţă modificarea cursului de schimb valutar. Creşterea masei monetare, în condiţiile menţinerii constante a celorlalţi factori, duce la deprecierea monedei naţionale, la reducerea cursului de schimb a acesteia; invers, lipsa de mijloace de plată, de lichidităţi face moneda naţională mai scumpă, deci duce la creşterea cursului de schimb. - factorii de natură psihologică au un rol din ce în ce mai mare ca urmare a globalizarii pieţelor financiare internaţionale. Anticipările care se formează în legatură cu perspectivele unor monede continuă să acţioneze chiar şi după momentul materializarii efectelor respective. Zvonurile, confirmate sau nu ulterior, despre anumite evenimente economice ori politice sau declaraţiile unor personalităţi politice sau economice privind anumite evoluţii, prognoze etc. au un rol important în accentuarea tendinţei cursului unei monede. Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie esenţială. Conform art. VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu o monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie. Există mai multe grade de convertibilitate:
CAPITOLUL V ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE Obiective ale cursului:
Conţinutul cursului:
Yüklə 0,9 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
deci o creştere de 68%
Levierul financiar reprezintă raportul dintre cele două categorii de titluri financiare
miliarde u.m.
respectiv 