Marea evanghelie după ioan

superiorul: „Aşadar, eu te felicit! Tu eşti un ucenic onorabil al maestrului tău! Eu văd acum deja faptul, că eu nu pot deocamdată să mă pun cu tine la întrecere în adevărata înţelepciune. Dar eu îmi voi da toată străduinţa, de a ajunge în scurt timp aşa de departe, alături de dragul meu prieten Chiwar, ca eu să pot duce convorbiri cu tine despre asemenea lucruri; pentru că înţelepciunea actuală a templului din Ierusalim nu este aici suficientă, - ceea ce nu este tocmai o minune, deoarece înţelepciunea actuală a templului nu este de asemenea foarte veche!“
94. Trăirea împreună a prietenilor Domnului la Nazaret.
După ce superiorul a rostit această remarcă zâmbind, au adus câţiva cetăţeni din oraş un bolnav, care deja de mulţi ani suferea de nebunie. Dar pentru că era sărac, nu au avut curajul ai săi, să se adreseze unui doctor pentru a-i cere ajutorul şi să-l aducă la Mine nu aveau curajul, deoarece circula mitul răutăcios: cine se lăsa vindecat de Mine, acela îi dăruia lui Beelzebub sufletul său! Într-o astfel de situaţie se afla şi Borus, despre care se vorbea, că el a învăţat de la Mine astfel de lucrări diavoleşti!

Iar când Borus l-a văzut pe nebunul acela, care îi era deja cunoscut, împreună cu prietenii săi proşti, a vorbit el aceste cuvinte către ei: „Deci, ce s-a întâmplat cu voi, de îmi aduceţi acest bolnav? Ce v-a făcut el oare, că vreţi să-l daţi pe mâna diavolului?“

Spun cei doi: „Domnule, noi am fost învăţaţi mai bine şi de aceea l-am adus aici la tine!“

Spune Borus: „Cine v-a spus aceasta?“

Spun cei doi: „Domnule, chiar aceia, care ne-au ţinut mai înainte într-o astfel de prostie, legaţi şi înodaţi în lanţuri şi ne-au învăţat aceasta!“

Spune Borus zâmbind puţin: „Înţeleg, înţeleg! Dar ce să fac eu cu acest nebun? Căci boala lui s-a agravat prin prostia voastră cea mare şi nu prea va funcţiona la credinţa voastră slabă, ca eu să-l pot vindeca pe acest om!“

Spun cei doi: Domnule, dacă noi am fi necredincioşi, nu l-am fi adus pe acest bolnav la tine!“

Spune Borus: „Foarte bine, atunci să vedem noi, ce poate dezlănţui puterea lui Dumnezeu în om!“ - Aici se apropie Borus cu capul dezvelit de acel bolnav şi spune cu voce tare: „Eu vreau, ca în numele lui Iisus, Domnului din vecii vecilor, ca tu să te însănătoşeşti şi fii sănătos ca de acum înainte să poţi umbla liber!“

În acea clipă s-a însănătoşit nebunul şi l-a lăudat pe Dumnezeu, că le-a dăruit oamenilor o astfel de putere.

Borus însă l-a lăudat şi el cu voce tare pe Dumnezeu, le-a dăruit celui vindecat şi prieteniilor săi multe lucruri şi le-a dat acestora de mâncare şi de băut, ce se afla pe masa oaspeţilor.

Atunci s-a apropiat superiorul de Borus şi a spus: „Într-adevăr, aceasta nu aş fi căutat eu în tine! Că este în numele lui Iisus o putere extraordinară, în faţa căreia, cum am putut vedea eu, au chiar şi forţele iadului un respect măreţ, am putut privi eu astăzi în sinagogă; dar că în faţa acestui nume se apleacă şi toate bolile trupeşti, de orice fel ar fi ele, acest lucru au văzut ochii mei doar în această clipă. Într-adevăr, în spatele acestui Iisus trebuie să se afle mai mult decât un profet asemănător cu Elisei; căci după cunoştinţele mele nu a fost niciodată vindecat vreun om doar prin rostirea numelui său! Dar despre acest nume, dragi prieteni, vom mai avea noi împreună multe de vorbit!“

După aceste cuvinte, a mers superiorul la acel vindecat şi l-a întrebat, dacă acesta se simte într-u totul sănătos!?

Răspunde cel vindecat: „Aşa de sănătos cum sunt eu acum, nu am fost până acum niciodată în viaţa mea, - şi eu am deja cinzeci de ani, deci prin urmare sunt vindecat!?“

Superiorul îl felicită şi îi dăruieşte lui o monedă frumoasă de aur.

Dar cel vindecat o împinge din faţa sa cu aceste cuvinte: „Stăpânule, aici în Nazaret există alţii care sunt cu mult mai săraci, - dăruieşte-le acelora! Eu pot lucra acum şi aceasta este pentru mine o bogăţie suficientă!“

Spune superiorul: „Aceasta înseamnă că un om să nu fie egoist! Într-adevăr aceasta nu aş fi bănuit eu la tine! Deci, eu sunt superiorul sinagogii din Nazaret şi din întreaga Galilee şi eu voi rezida aici şi nu în Capernaum; de aceea mă vei găsi tu atunci când vei fi la ananghie!“

Spune cel vindecat: „Oameni buni nu există prea mulţi şi de aceea trebuie ca fiecare sărac să-i ţină minte pe aceia, dacă el se află la ananghie! Eu îţi mulţumesc pentru această ofertă; atunci când voi fi eu la strâmtoare, voi veni la tine.“

După aceste cuvinte se ridică cei trei, cel vindecat împreună cu cei doi care l-au condus, îi mulţumesc lui Borus şi superiorului şi pleacă binedispuşi spre casă. Casa lor închiriată se afla la câteva sute de paşi depărtare de oraş, aproape de casa Mea, care se afla şi ea în afara oraşului Nazaret, exact la ieşirea opusă.

După această întâmplare în casa lui Borus se mai vorbeşte mult despre aceasta şi toţi cei prezenţi acolo merg doar după miezul nopţii să se odihnească; mama Maria însă rămâne un timp în casa lui Borus, unde este bine îngrijită şi consolată. Dar toate treburile casei sunt rezolvate de cei doi fraţi ai Mei mai în vârstă, care au rămas acasă şi Borus le dă totul, ce le este necesar acestora. Şi aşa trăiesc prietenii Mei din Nazaret bine în absenţa Mea personală şi se ocupă zilnic cu Mine, cu învăţăturile şi cu faptele Mele, pe care ei le-au văzut cu ochii lor.

Noul superior însă verifică totul cu mare atenţie, dar tot timpul este convins de contrariul; căci şi el face parte din acei oameni, care a doua zi iau totul uşor, ce au trăit ei cu o zi înainte şi uită ceea ce au promis. Şi aşa aveau Chiwar şi Roban în fiecare zi o nouă misiune cu omul, care în rest era foarte bun şi care tot timpul intenţiona, să fie drept şi sever în acţiunile sale, dar la aceasta se clătina totuşi în permanenţă între dreptate şi nedreptate; deoarece el întreba veşnic ce este de fapt ‘dreptatea’.

Şi dacă de o mie de ori i s-a dovedit pe degete, că adevărata dreptate nu constă în nimic altceva decât în faptul că omul să trăiască după legile lui Dumnezeu, atunci înţelegea el acest lucru foarte bine astăzi; dar a doua zi venea cu o mie de motive rezonabile, că deseori îi era greu lui Chiwar, să-i dea superiorului un răspuns bun la întrebările acestuia. Şi Chiwar a înţeles acum, de ce i-am spus Eu, ca să fie atent cu acest superior, deoarece mult timp nu va fi un om de încredere.

Dar ce îl preocupa cel mai mult pe superior, era puterea numelui Meu. Dacă de multe ori era de nesuportat, atunci îl îndrepta Chiwar cel mai uşor în numele Meu. Borus avea însă cel mai mult grijă de acesta şi îl menţinea cel puţin pentru câteva zile pe drumul cel bun, aşa ca el să creadă cu tărie în numele Meu.

Cu aceasta este spus totul, ce au făcut nazarinienii după plecarea Mea şi acum să trecem din nou la Mine Însumi şi la ceea, ce am înfăptuit şi am învăţat după acea seară din Nazaret în care am plecat şi încotro am mers şi cum am ajuns Eu acolo.
95. Miracolul mâncării şi a vindecării la acei cinci mi de oameni în deşert.

Ev,Matei. 14, 13-24.

Atunci când Eu - cum s-a mai menţionat deja - am auzit de la ucenicii lui Ioan, care au sosit la Mine, ceea ce Eu cu siguranţă am ştiut deja mai devreme - căci altfel nu aş fi trimis toţi oaspeţii de lângă Mine, de dimineaţă -, am părăsit de îndată Nazaretul şi am mers cu cei doisprezece ucenici spre Sibarah la mare şi de acolo am urcat imediat într-un vas care ne-a dus în apropiere de Bethabara. În vas mi-au povestit chiar ucenicii, ce au înfăptuit şi au învăţat în acea zi, iar pentru aceasta Eu i-am lăudat.

Atunci când noi am ajuns la destinaţia noastră, le-am poruncit Eu uceniciilor, să rămână singuri în vas şi am coborât singur pe ţărâm, însoţit de doar câţiva ucenici şi am mers spre deşert pentru a căuta un loc, unde Eu aş fi putut să stau câteva zile şi unde aş fi putut sta în siguranţă de acuzaţiile lui Irod.

Dar vasul nostru a fost urmat de alte vase mai îndepărtate şi de mai multe corăbii, iar prin aceasta s-a aflat cu uşurinţă locul Meu de poposire şi aceasta cu atât mai uşor, pentru că nu aveam nici pe departe intenţia, să Mă ascund de omenirea care necesita atâta ajutor.

Nu a durat o zi în deşert, când din toate părţiile au apărut oameni, venind din cetăţi, oraşe şi sate, pe lângă cei opt sute de ucenici vechi, care s-au aflat în oraşe şi sate şi au venit la Mine cu toate că Eu i-am trimis cu o zi înainte înapoi în regiunile lor.

Dintre aceştia erau nenumăraţi din Cana din Galilea şi din Cana în Samaria, nenumăraţi din Jesaira, mulţi din Kis şi Sibarah, din Capernaum, Horazin, Caesarea, Ghenizaret şi Bethabara şi m-au vestit în multe alte localităţi, aşa că din aceste oraşe şi sate au venit o masă mare de oameni în parte peste mare şi în mare parte prin deşert pe jos până la Mine, bineînţeles cu o grămadă de oameni bolnavi. Cum am spus şi mai înainte, de abia că s-a crăpate de ziuă, când aproape o mie de călători au găsit locul Meu de poposire şi l-au încercuit.

Dar locul Meu de poposire pe care Eu l-am ales în deşert, a fost o peşteră fără vreo ieşire laterală. Acea peşteră se afla destul de sus şi nişte pomi au crescut aproape în jurul acesteia. În faţa peşterii se afla un spaţiu mare, pe care mii şi mii de oameni puteau poposi liniştiţi; şi chiar pe acest loc s-au aşezat oamenii împreună cu bolnavii lor.

Dar pentru că ucenicii, care îmi ştiau aşezarea, au văzut, că de peste tot se zăreau mase mari de oameni care se strângeau din ce în ce mai mulţi în jurul locului, unde Mă aflam Eu, au deveni îngrijoraţi din cauza Mea. Ei au lăsat vasul pe mâna celor opt pescari şi au venit sus la Mine, pentru a-Mi aduce ştirea, ce fel de mase de oameni veneau către Mine şi că ei nu mai puteau garanta într-adevăr, dacă nu cumva se aflau printre aceştia oamenii lui Irod.

Atunci când bunii şi grijulii ucenici Mi-au spus această ştire, pe care Eu deja o cunoşteam, am ieşit Eu afară din acea grotă şi m-am uitat la acea masă de oameni, care m-a rugat cu lacrimi în ochi, ca Eu să-i însănătoşesc pe cei bolnavi.

Şi Eu i-am vindecat într-o clipă pe toţi cei bolnavi (Matei14, 14) , cât şi pe toţi, care se aflau pe drumul lung înspre Mine. Bineînţeles că nu a existat un sfârşit pentru laudă şi slăviri. Până spre seară tot au apărut oameni, cu toate că bolnavii lor au fost vindecaţi pe drum, ca ei să-Mi mulţumească şi să-Mi aducă laudă. Locul din faţa peşterei era foarte plin şi ucenicii au început să fie neliniştiţi; oamenii tineri s-au urcat chiar şi pe pomi, ca ei să Mă poată zări mai bine.

Dar când a început să se lase seara, au venit ucenicii la Mine şi au vorbit: „Doamne, aici este pustie; se lasă noaptea şi cum putem noi să vedem, nu are nimeni ceva de mâncare! Lasă de aceea ca poporul să meargă în oraşe şi în sate pentru ca ei să-şi cumpere pâine şi mâncare!“

Spun Eu către ucenici: „Nu este nevoie ca oamenii să meargă la târguri pentru ca ei să-şi cumpere de mâncare, ci dăruiţi-le voi! (Matei 14, 16) Nu au nevoie decât apă ca să bea, care se află aici din belşug în izvoarele răcoritoare.“

Spun ucenicii puţin cam miraţi despre dorinţele Mele: „Doamne, noi nu avem decât cinci pâini din făină de orz şi doi peşti prăjiţi. (Matei 14, 17) Ce este aceasta pentru atât de mulţi oameni?“

Vorbesc Eu către ucenici: „Aduceţi-le aici!“ (Matei 14, 18)

Când ucenicii fac ceea ce Eu le-am poruncit, am chemat Eu tot poporul prezent să se aşeze pe iarbă, am luat după aceea cele cinci pâini şi cei doi peşti, m-am uitat spre ceruri şi i-am mulţumit Tatălui, am frânt pâinile şi le-am dat ucenicilor şi aceştia au împărţit-o poporului. (Matei 14, 19) Cei doi peşti însă şi puţină pâine au rămas de data aceasta pentru ucenici.

Şi toţi care se aflau în acel loc, au mâncat suficient pentru a se sătura. Cei însă care nu au putut mânca totul, au strâns bucăţile rămase în nişte coşuri, care erau luate de către popor din obişnuinţă la călătorii, deoarece erau prinse cu nişte curele de spate; şi din resturile rămase s-au mai umplut încă doisprezece din aceste coşuri. (Matei 14, 20) Dar aceia care au mâncat au fost cinci mii de bărbaţi - nepus la socoteală femeile şi copiii. (Matei14, 21)

Şi pentru că această hrănire a durat aproape o oră, a provocat mare mirare în popor, cum se poate bineînţeles înţelege, că poporul a decis, ca Eu să devin regele lor.

Dar pentru că Eu am văzut acest plan, le-am poruncit ucenicilor, să se urce de îndată în vas şi să vâslească înaintea Mea pe celălat ţărm, până când voi trimite Eu poporul acasă. (Matei 14, 22) Aceasta am făcut Eu aşa, pentru a împiedica poporul să-şi ducă la bun sfârşit planul. Deoarece unii bărbaţi au început să vorbească cu ucenicii, ca ei să facă aceasta în semn de recunoştinţă. Dar totuşi nu a avut nimeni curajul să se apropie de Mine!

Cu trimiterea uceniciilor am trimis şi mijlocul poporului şi când ucenicii s-au dus repede pe vas pe timp de noapte, a început şi poporul să renunţe din ce în ce mai mult la planul său. După plecarea ucenicilor, care se aflau deja la distanţă mai mare pe mare, i-am dat cale liberă întregului popor, care a mers cu bunăvoinţă din acel loc.

După aceea, M-am urcat pe un munte apropiat şi m-am rugat pentru a împreuna şi mai mult carnea omenească a Mea cu Tatăl. Pe vârful acestui munte am stat Eu singur (Matei 14, 23) şi am putut chiar foarte bine să văd cu ochii omeneşti la lună plină, cum corabia uceniciilor, care se afla deja în largul mării, deoarece nu era prea lată, se afla de aceea la ananghie din cauza valurilor, care erau agitate de un vânt puternic şi tare şi erau suflate în direcţia corabiei.( Matei 14, 24).
96. Ucenicii pe marea furtunoasă.
Că ucenicii nu erau de aceea tocmai în cea mai bună dispoziţie, se poate deduce uşor; ei făceau la adresa Mea comentarii diverse şi remarci răutăcioase şi însuşi Petru spuse: „N-a ştiut El, deci, pentru noi ceva mai bun pentru această noapte, decât să ne lase pradă morţii sigure, în valuri? Este într-adevăr puţin ciudat din partea Lui! Eu de-abia îndrăznesc să rânduiesc să se vâslească mai departe; pentru că câteva prăjini de măsurat mai departe, ajungem noi în locuri puţin adânci, colţuri de stâncă în mare şi bancuri de nisip şi eu, un corăbier bătrân, nu garantez atunci pentru nimic mai departe! De aceea este mai bine, ca noi chiar până dimineaţa să ne menţinem aici pe apă adâncă!“

Spune Toma: „Aş vrea să ştiu însă de asemenea, ce a vrut El cu aceasta, că ne-a trimis aşa dintr-o dată de la El şi ne-a poruncit de-a dreptul, ca noi să trecem dincolo înaintea Lui!“

Spune Andrei: „După cunoştinţa mea, nu se află de-a lungul ţărmului pustiu vreo corabie; eu întreb: Cum va veni El după noi? Vrea El cumva să parcurgă drumul pe uscat, atunci are nevoie de paisprezece ore întregi, pentru a ajunge pe partea de jos a mării peste Siberah şi Kis acolo, unde noi avem intenţia să acostăm; iar dacă vrea El să ajungă acolo pe partea de sus a mării, atunci are El nevoie de două zile pline de călătorie; pentru că acolo este suprafaţa cea mai lată a mării noastre şi are golfuri marine mari şi mlaştini vaste.“

Spune Iuda Iscarioteanul: „Voi toţi laolaltă nu ştiţi nimic! Eu am observat deja de mult, că noi i-am devenit o povară; dar numai că nu s-a ivit o ocazie favorabilă, de a scăpa de noi într-o formă bună. Şi vedeţi, ocazia s-a ivit şi el s-a scăpat de noi şi noi de el! Acum putem noi să mergem să-L căutăm cu toate torţele şi noi îl vom primi cu greu vreodată iarăşi la vedere! Dacă este însă aceasta din partea lui - vorbind între noi - tocmai lăudabil, asta este o altă întrebare!“

Spune Ioan omul preferat: „Nu, aceasta n-o face El veşnic niciodată! Aici îl cunosc eu de prea mult timp şi prea bine! Aceasta n-ar face-o El nici măcar ca om, nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu, care este El acum într-adevăr fără tot alt dubiu în tot belşugul deţinerii a Duhului Dumnezeiesc! Că a făcut aceasta, are desigur - precum tot, ce s-a întâmplat până acum - motivul său foarte înţelept şi aşa va avea şi aceasta motivul său desigur foarte înţelept! Şi eu presimt aceasta viu în mine, că noi ne vom lămuri de acest lucru cel mai curând!

Dumnezeul meu, dacă El, pe care îl ascultă cerul şi pământul, ar vrea să ne aibă plecaţi de la El, atunci ar fi nevoie doar de cea mai neânsemnată suflare din gura Lui şi noi toţi ne-am afla în cealaltă partea a lumii, tot aşa cum a fost nevoie de asemenea numai de o suflare din gura Lui de-abia cu aproximativ trei săptămâni sau cel mult o lună pe munţii înalţi de la Kis, pe care îl vedem de aici încă foarte bine şi noi făcusem o călătorie rapidă ca fulgerul prin aer şi noi am şi fost într-un moment deja la El, pe înălţime! - Dragul meu frate Iuda, numai cu asemenea păreri ridicol prosteşti despre El nu trebuie să-mi vii tu; pentru că cu acest lucru dai tu tot timpul o mărturie a necredinţei tale!“

Spune Natanael, care era şi el în corabie: „Eu sunt de altfel pe deplin de părerea fratelui meu drag Ioan; dar numai aceasta vreau s-o spun, că ar fi, aşadar, totuşi, la toată grija noastră de conştiinţă, cumva totuşi posibil, că noi am fi păcătuit împotriva Lui pe undeva sau prin ceva şi nu a vrut să ne-o spună, ci ne-a lăsat pentru aceasta la aprecierea noastră proprie, ca noi să ne examinăm mai aprofundat şi mai temeinic. El va veni atunci într-adevăr iarăşi la noi, când noi ne vom fi curăţit pe deplin.

Fireşte că eu mi-am examinat acum conştiinţa mea deja foarte temeinic, nu pot să găsesc însă din păcate nimic, ce mi-ar fi o nedreptate. Cu adevărat, pentru mine ar fi acum un păcat conştient o binefacere straşnică; pentru că el mi-ar fi o lumină, la care aş recunoaşte, că am meritat această pedeapsă de la Domnul şi o căinţă sinceră ar fi un balsam pentru inima mea! Dar aşa caut eu cu toată râvna un păcat al meu şi nu pot să găsesc nici unul, din cauza căruia s-ar merita osteneala, de a se căi în sac şi în cenuşă! Cu adevărat, acum îl învidiez pe un păcătos! Să fie departe gândul, că aş dori să devin de aceea un păcătos; dar dacă aş fi acum unul, m-aş simţi uşurat! Oh, cât de dulce trebuie să fie, să fii în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor un om bine căit! Dar cum poate un om tot timpul drept, fără să se facă de râs în faţa lui Dumnezeu, să îmbrace haina celei mai severe căinţe?“

Spune Bartolomeu: „Dar ce idei ciudate ai tu totuşi adesea! Cui i-ar putea veni într-adevăr vreodată în minte, de a-l numi pe un păcătos mai fericit decât pe un drept?“

Spune Ioan: „Nu are pe deplin nedreptate! Fireşte că se subânţelege aici numai un păcătos din slăbiciune şi câteodată din pasiune nechibzuită, însă nu un slujitor şiret al iadului; şi aici n-ar avea fratele nostru Natanael tocmai pe deplin nedreptate!“

Spune Iacov: „Da, da, fraţilor! Natanael al nostru este un om, cu care noi, în ceea ce priveşte înţelepciune adâncă şi fină, noi toţi împreună nu ne putem pune; pentru că el ştie aşa de potrivit să ne contracareze din temelie! El este întotdeauna cel tăcut şi scump la vorbă; dar când vorbeşte, atunci trebuie să-l asculţi! Pentru că cuvintele sale sunt mereu grele în conţinut!“

Spune Natanael: „Dar frate Iacove, nu mă lăuda totuşi întotdeauna, când spun din când în când ceva! Domnul ştie doară cel mai bine, cât de înţelept sunt eu şi cât de însemnată este înţelepciunea mea slabă; pentru că, dacă ar fi aceasta ceva însemnat, atunci aş fi devenit de asemenea deja de mult un mesager ca şi tine, aşa, însă, sunt eu încă numai tot un elev, pentru că Domnul o va şti bine, ce îmi mai lipseşte. Eu am într-adevăr un duh poetic, dar de aceea nici pe departe unul profetic! Uită-te aici la fratele tânăr Ioan, acesta este un prooroc deja începând din leagăn; aceasta o ştie Domnul şi l-a făcut de aceea scriitorul secret al Lui!“

Spune Ioan: „Ah, cum să nu! Ce ar fi, aşadar, în consecinţă fratele Matei?“

Spune Natanael: „Acesta este scriitorul publlic al Domnului - şi numai tu scriitorul secret al Său!“

Spune Ioan: „Poate fi într-adevăr! Şi dacă este aşa, atunci Domnul o vrea astfel şi noi trebuie să acceptăm aceasta, aşa cum ne-o dă Domnul!“

Intervine morocănos Iuda Iscarioteanul: „Nu vă va mai da probabil nimic de acum încolo! Nisipul din sticla care arată trecerea timpului s-a scurs deja de patru ori, în timp ce noi încă mai plutim aici între aer şi apă, ceea ce vrea să însemne aşa de mult ca: între viaţă şi moarte; şi eu încă nu descopăr vreo corabie, care ar veni în urma noastră!“

Spune Ioan: „Asta doară nici nu face nimic; pentru că El doară nu ne-a spus exact timpul, când va veni în urmă noastră!“

Spune Iuda: „Pentru acest aspect va avea el probabil motivul lui întemeiat! Aceasta o înţelegem noi!“

Spune Ioan: „Prietene, spune-mi tu o dată, deci, totuşi foarte cinstit, dacă tu, aşadar, încă nu crezi după toate lucrurile, ce le-ai văzut totuşi cu ochii tăi foarte proprii şi le-ai auzit cu urechile tare foarte proprii şi cu siguranţă ai simţit şi ai perceput cu toate simţurile tale, că Domnul nostru Iisus, aşa de adevărat cum mă numesc eu Ioan, este într-adevăr Dumnezeu şi Lui îi sunt proprii pe delin toate puterile, de a crea, a conduce şi a stăpâni în cerurile nemărginite şi pe acest pământ! Eu te rog, ca tu să-mi spui un cuvânt sincer!“
97. Iuda laudă minunile Eseenilor.
Spune Iuda: „Dacă cred eu aceasta imediat aşa fără toate îndoielile, atunci ar trebui să fiu aşa de slab ca tine şi ca mai mulţi dintre voi! A trecut per total încă de-abia o jumătate de an, de când suntem la el şi am auzit şi am văzut multe lucruri, ce sunt ieşite din comun şi minunate şi voi, care sunteţi oameni foarte simpli şi n-aţi văzut şi n-aţi auzit încă niciodată altceva, decât pe acest Iisus, pe noi toţi fireşte întrecându-ne foarte tare, de ce trebuie să-i atribuiţi într-adevăr deplina dumnezeire. Vouă vă ajung foarte sigur aceste cuvântări şi fapte ale sale; dar în privinţa mea este treaba pe deplin altcumva, deoarece am fost departe, în multe locuri şi am văzut şi am auzit multe alte minunăţii pe ici pe colo! Mergeţi la eseeni şi vedeţi, ce fel de înfăptuiri săvârşesc ei şi eu pariez, că voi îi consideraţi toţi ca fiiind o sumedenie de zei, asemenea romanilor şi grecilor, care le dăruiesc chiar jertfe bogate, pentru că ei sunt de părere, că aceştia ar fi zei.

Vedeţi, toate acestea şi pe ici pe colo lucruri încă mai tare ieşite din comun, decât ce le face Iisus al nostru, le puteţi voi vedea tot aşa de bine la eseeni. Iar dacă mai există pe pământ încă o grămadă de oameni care înfăptuiesc, ceea ce maestrul nostru Iisus înfăptuieşte, atunci îmi este, deci, totuşi imposibil să accept, cum şi de ce să-i adăugăm lui aşa de fapt prerogativele (privilegiile) exclusive a Dumnezeirii totale ca fiind fără dubiu adevărat.

Da, dacă ar fi el singurul pe pământ, pe care îl ascultă elementele, atunci ar fi un lucru uşor cu credinţa în dumnezeirea lui; dar, deoarece există, în consecinţa experienţei mele numai prea vii, mai mulţi asemenea oameni pe pământul drag, care fac multe minuni, de aceea trebuie Iisus al nostru să realizeze încă mult mai mult, ca noi să-i adăugăm prerogativa exclusiv dumnezeiească şi să putem atunci spune şi crede fără dubii: Acesta este Iehova, cum a fost El din veşnicie până acum!

Voi consideraţi trezirile din morţi, înmulţirea dintr-o dată a mâncărurilor şi a băuturilor, restaurarea clădirilor şi facerea de semne în lună şi în soare ca fiind minuni ale lui Dumnezeu! Aceasta nu este însă încă nici pe departe îndeajuns, de a dovedi Dumnezeirea unui om, care este în stare să înfăptuiască aşa ceva, pentru că aşa ceva şi fapte asemănătoare am văzut de mai multe ori la eseeni. Vindecarea unui bolnav este acolo practicată numai aşa pe lângă aceasta; dar eu însumi am fost martor, cum superiorul eseenilor a scris în lună în trei limbi! Aşa am fost eu martor, cum a întunecat total o dată soarele în amiaza luminoasă! El îşi făcuse semnele sale şi un calcul şi ne-a spus apoi: ‘Într-o oră vreau să le dau o urgie oamenilor; eu voi face soarele pe deplin întunecat pentru mai multe momente şi să fie întuneric pe pământul întreg!’

Noi ceilalţi am făcut ochi mari la această făgăduială tocmai nu chiar prea plăcută şi am aşteptat în tensiune înfricoşată urgia făgăduită, care cu fiecare clipă câştiga în ceea ce priveşte probabilitatea, deoarece a început să fie încetul cu încetul, conform acestei făgăduieli, tot mai întuneric şi mai întuneric! Când nisipul s-a scurs aproape de tot, a întins superiorul mâinile sale şi a vorbit într-un patos încet: ‘Eu vreau aceasta! Soare, devino întunecat!’ Atunci s-a întunecat soarele şi pe pământul întreg a fost întuneric ca pe timp de noapte. După câteva clipe şi mai ales îndemnat prin cererea noastră arzătoare, şi-a întins el iarăşi mâinile, ale căror degete arătau ca înfocate şi a vorbit către soare: ‘Este îndeajunsă oamenilor plaga aceasta; de aceea, aprinde-te iarăşi încetul cu încetul şi luminează şi încălzeşte cercul pământesc!’ şi iată, după o asemenea poruncă fusese soarele acuşi iarăşi luminos şi după o jumătate de oră fusese el iarăşi laolaltă cu toată puterea lui de încălzire!

Astfel s-a aflat nu departe de cetatea mare de locuit a eseenilor în grădina lor mare, împrejmuită cu ziduri înalte, un munte însemnat, care avea aproxmativ de două ori înălţimea unei cetăţi. Eu veneam în fiecare an de patru ori la eseeni cu tot felul de tacâmuri de gătit în ele; o dată mi-a spus unul dintre eseeni: ‘Dacă vrei să vezi iarăşi o minune mare a puterii voinţei superiorului nostru, cum şi munţii trebuie să asculte de strigarea lui, atunci rămâi aici astăzi! Vezi, acel munte de acolo ne stă în cale; astăzi îl mai vezi încă ca munte şi mâine vei vedea tu în locul lui un palat splendid!’

Eu m-am uitat atent şi exact la munte, care se afla la abia patrusute de paşi depărtare de cetatea de locuit şi ochii mei nu mă înşeală, era un bloc de stâncă gol, pe ici pe colo acoperit cu muşchi sărăcios şi mărăciniş mic. Atunci i-am spus eu, zâmbind, eseenului: ‘Dacă acesta este într-adevăr un munte de stâncă, despre care lucru eu nu mă îndoiesc, atunci trebuie să sălăşluiască în superiorul vostru o putere curat Dumnezeiească, dacă ar fi în stare să creeze din acest munte de marmură un palat, peste noapte!’

Apoi a spus eseenul: ‘Te îndoieşti tu cumva, că muntele este un bloc imens de piatră? Dacă te îndoieşti, atunci vino cu mine şi convinge-te!’ Iar eu am spus: ‘Prietene, ceea ce văd ochii mei ascuţiţi, pe aceea eu nu mai trebuie să o ating de loc; pentru că până la patrusute de paşi, mai disting încă cele mai mici lucruri!’ Spune eseenul: ‘Aşadar, bine atunci, rămâi aici şi eu voi produce o grămadă de apariţii minunate!’ - Eu nu pot încă minuna îndeajuns, toate ce le-am văzut acolo!

Eseenul m-a condus într-o încăpere mare, întunecată, în care zăceau prin-prejur cel puţin o sută de cadavre pe paturi de cadavre proprii şi mirosul tare de cadavru numai prea cunoscut îmi spunea numai prea limpede, că cadavrele, care zăceau prin-prejur într-un rând larg, nu mai erau oameni în viaţă. În timp ce noi doi mergeam printre cadavrele multe şi le şi atingeam pe ici pe colo, au adus doi cărăuşi încă două în plus, i-au pus pe cei neânsufleţiţi pe paturi încă goale şi au părăsit apoi încăperea.

Eu l-am întrebat pe conducătorul meu, dacă el n-ar avea, aşadar, nici o frică faţă de aşa de mulţi morţi! Şi el mi-a răspuns: ‘De ce dar? Atâta timp cât ei sunt morţi, nu ne pot face nimc şi dacă îi chem iarăşi la viaţă, îmi vor mulţumi ei numai de aceea, că i-am trezit iarăşi la viaţă de la moartea sigură şi evidentă! Vezi, sunt printre aceştia bărbăţi, femei şi slujitoare! Este numai păcat, că de această dată nu sunt copilaşi printre ei. Dar, fii tare şi nu te speria, când toţi se vor scula din aşternuturile lor la cuvântul meu!’

Eu mă pun aşa de frumos aproape de uşa de ieşire, pentru a ajunge acuşi afară, în caz de împresurare.

Eseenul îşi ridică însă mâinile şi a strigat cu o voce puternică: ‘Treziţi-vă voi toţi morţi, trăiţi apoi mai departe şi câştigaţi-vă cinstit pâinea voastră cu mâinile voastre vii! Daţi însă cinstea şi mai înainte de toate celui mai mare Duh Dumnezeiesc de aceea, că ne-a dat nouă oamenilor o asemenea înţelepciune şi putere!’

La aceste cuvinte ale eseenului s-au ridicat toţi morţii şi-i mulţumeau eseenului cu mare ardoare pentru trezire şi erau sănătoşi pe deplin şi plini de amabilitate. El i-a salutat de asemenea foarte prietenos şi le-a dat apoi drumul.

Şi aceasta va fi cumva totuşi o trezire a morţilor, dacă o sutădouăzeci de cadavre sunt chemate dintr-o dată iarăşi la viaţă!? - Eu l-am întrebat după aceea pe omul minune, dacă aşa ceva s-ar întâmpla pe an de mai multe ori. Şi el mi-a spus: ‘Aceasta se întâmplă o dată la fiecare săptămână. Superiorul poate însă să însufleţească iarăşi de tot şi oase pe deplin fără carne în aşa fel, că ei trăiesc după aceea tot aşa iarăşi cu desăvârşire ca aceştia, pe care i-a trezit aici! Dar această putere n-o posed eu nici pe departe!’

El m-a condus apoi într-o altă încăpere mai întunecată şi mi-a arătat o grămadă mare de oase pure, care se aflau de asemenea pe bănci puse în rânduri. O lumină ştearsă ilumina numai puţin această încăpere îngrozitoare; dar oasele se putea distinge foarte acceptabil.

Noi ne-am uitat atent o vreme la aceste oseminte foarte neânsufleţite. Atunci a venit superiorul cu o înfăţişare îngrozitor de serioasă şi l-a întrebat pe conducătorul meu, dacă i-ar fi reuşit pe deplin retrezirea cadavrelor. Şi el îi răspunse cu un foarte respectuos: ‘Da, maestrule înalt şi cel mai înţelept!’ Apoi a vorbit superiorul: ‘Aşadar, atunci ai grijă de toate, deci; şi pe tine vreau să te iniţiez acum în prezenţa acestui străin, ca tu să poţi în viitor să trezeşti la viaţă şi osemintele de morţi care nu au carne! Du-te acolo şi atinge doar cu degetul mare şi cu degetul de mijloc al ambelor mâini doar pieptul şi craniul oaselor, apoi numără încet până la şapte şi strigă apoi tare: ‘Inveliţi-vă cu carne şi piele şi focul vieţii să pătrundă atunci afară din pereţi şi să vă însufleţească ca să fiţi oameni aşezaţi!’

Aceasta a înfăptuit de îndată ghidul meu şi la ultimele sale cuvinte au apărut într-adevăr flăcări şi scheletele de altădată, a căror urme nu se mai puteau vedea acum, au apărut în locul lor oameni plini de viaţă şi mişcători, o sută la număr, în faţa noastră, ne-au salutat şi i-au mulţumit superiorului pentru mila sa faţă de ei. Acesta i-a trimis afară în aerul liber, pe care ei îl necesitau pe deplin. -

Ce spuneţi voi la toate acestea? Cât de departe în spate se află totuşi învăţătorul nostru faţă de ei! -

După aceea am fost chemat la mâncare şi noi toţi ne-am aşezat la o masă lungă şi pe deplin goală. Superiorul a rostit într-o limbă străină o rugăciune, s-a uitat spre cer şi noi toţi i-am urmat exemplul. Deoadată s-a auzit un zgomot asurzitor, aşa de parcă s-ar fi prăbuşit tavanul unei case; şi iată, nici eu şi nici unul altul nu putea înţelege cum s-a întâmplat acest lucru, - şi noi stăteam tot la aceeaşi masă, dar ea nu mai era goală, ci ticsit de plină cu tot felul de mâncăruri şi băuturi, aşa cum se cade pentru o cină regească! După cină m-am mai uitat eu încă o dată la acel munte, care în timpul nopţii trebuia să fie transformat într-un palat şi după aceea m-am dus eu într-o odaie aşa cum mi-au spus acei eseeni.

Dimineaţa, devreme, a apărut deja ghidul meu la mine şi a vorbit: ‘Vino şi uită-te!’ şi eu am mers plin de curiozitate cu el, - dar nu a mai fost nici urmă de stâncă! În locul acelui munte se afla un palat regesc, în a cărui camere spaţioase eu m-am plimbat şi m-am convins cu certitudine, că întregul miracol nu era vreo iluzie. -

Eu însă vă întreb acum dacă învăţătorul nostru Iisus a înfăptuit vreodată ceva mai înalt sau mai miraculos! Şi voi îl declaraţi deja ca fiind Însuşi Iehova!

Prin urmare, dacă vom mai avea norocul, să-l vedem, nu trebuie să deveniţi imediat supăraţi, dacă eu voi pune din când în când întrebări, care cu siguranţă că nici vouă şi nici lui nu-i sunt pe plac; deoarece eu am văzut şi am auzit multe miracole înainte lui Iisus şi dacă voi vă gândiţi bine, nu trebuie să vă înfuriaţi, dacă simţiţi în voi doar puţină putere bărbătească, atunci când eu mă comport puţin mai ciudat!“

98.Ioan şi Bartolomeu îi explică lui Iuda iluziile eseenilor.
Spune Ioan: „Ceea ce ne-ai povestit tu acum despre esseni, am ştiut eu şi mulţi alţii dintre noi deja de multă vreme! Dar noi ştim mai multe decât tine, că aceşti esseni lăudaţi de tine sunt nişte trişori şi înşelători cu mult mai mari, decât prezicătorii oracolului din Delphi, care s-au pierdut aproape complet în aceste vremuri!

Deoarece aceşti oameni - resturile rămase de la vechii preoţi egipteni, au comori mari, constând în aur şi argint şi cele mai preţioase pietre şi perle - şi-au construit la graniţa între ţara noastră lăudată şi Egipt o adevărată moară miraculoasă şi acum posedă ei o a doua moară din aceasta în apropierea Ierusalimului, prin care ei fac cele mai bune tranzacţii! Iată, aceasta ştim noi şi ne miră foarte tare faptul, deoarece tu nu eşti picat în cap, că nu ştii aceste lucruri!“

Spune Iuda: „Eu am avut doar tot timpul cele cinci simţuri sănătoase!“

Spune Ioan: „şi totuşi nu ai văzut şi nu ai auzit nimic, nu ai simţit şi nu ai înţeles nimic! Crezi tu, că acei morţi, pe care tu i-ai văzut cum au înviat, au fost într-adevăr morţi?“

Spune Iuda: „Ce altceva?“

Spune Ioan: „Vezi, tu nu ai văzut în acea cămară întunecată nimic, deoarece de aceea este aşa!? Şi morţii care ţi i-au arătat au fost aşa de vii ca tine şi strigătul de înviere nu a fost nimic altceva decât semnul, când trebuiau aceştia să se ridice de pe aparentele lor paturi pentru morţi. Du-te şi întreabă-l pe fratele nostru bun Bartolomeu, care a fost în slujbe bune la eseeni ca mort, dar după doi ani s-a ivit totuşi o ocazie bună, să fugă în secret din mănăstirea acestor înşelători; acesta îţi va povesti, în ce fel şi chip îi învie essenii pe morţii lor!

El a fost, cum mi-a povestit deseori, mort de patru ori pe săptămână! Mai întâi în camera celor proaspeţi morţi şi după aceea imediat în cămara unde se aflau scheletele, unde rafturile negre, pe a căror capace sunt de obicei doar picatate scheletele şi doar pe primele din faţa, din cauza atingerii din partea străinilor, sunt lipite şi puse în rânduri schelete confecţionate din lemn. Acele rafturi sunt bănci cu capace pe jumătate rotunde, care sunt dotate cu benzi care se află pe banca de jos şi folosesc la închiderea şi deschiderea acestora. Oamenii vii trebuie să se aşeze pe banca de jos; după aceea se închid ambele părţi laterale, care de obicei sunt doar pictate pe din-afară. Dacă vine unul sau mai mulţi străini şi ei vin în acea cameră în întuneric ţinută, atunci se înfăptuieşte acolo învierea. Strigătul de înviere nu este nimic altceva decât tot un semn, mai întâi pentru cei doisprezece slujitori, care se află în afara grotei, la capătul unor găuri amenajate, care la acea strigare trebuie să sufle terebentina care se află în acele deschizături, peste flame mici, iar aceasta provoacă întotdeauna mult foc şi fum.

Atunci când după acest strigăt apar flăcările din ziduri, se sperie străinii şi în acea agitaţie bine calculată trebuie să rupă capacele cei ce se află pe bănci şi să se ridice după aceea încet de pe acestea şi din cauza aparenţelor trebuie să-i laude umil pe cei care i-au înviat. - Iată, în aceasta constă învierea celor morţi din cămara scheletelor! Iar acolo se află fratele Bartolomeu, ca fiind un bun martor!“

Spune Iuda, înţelegând înşelătoria, foarte mirat: „Nu-i rău deloc! Înşelătoria aceasta este bine gândită şi probabil că le aduce un venit bun acestor cârpe. Dar prin urmare, cum reuşesc ei să facă din acei munţi de piatră un palat atât de frumos?“

Spune acum Bartolomei: „Palatul este construit deja de multă vreme! Nu ai văzut tu la capătul unui ţăruş de lemn înalt o mare cupolă?“

Spune Iuda: „Da cum să nu, doar am şi admirat-o!“

Spune la aceasta Bartolomei: „Iată, în cupolă se află secretul pânzei, cum pot reuşi esseni să transforme într-o jumătate de oră palatul într-un munte aparent şi, în acelaşi timp, să-l transforme din nou într-un palat minunat! - Înţelegi tu aceasta, sau trebuie să mă exprim mai concret?“

Spune Iuda: „Oh, eu te înţeleg prea bine! Dar cine ar putea crede, că aceşti oameni, care par atât de înţelepţi şi de credincioşi sunt unşi cu astfel de balsamuri zdrenţuroase? - Da, ce este cu scrisul pe luna plină şi ce este cu eclipsa totală de soare?“

Spune Bartolomei: „Aceasta aproape că este charagios şi eu împreună cu alţi cinzeci de bărbaţi puternici am ţinut de multe ori acea lună artificială care se afla la capătul unei bări enorm de lungi de pe turnul palatului în are liber şi puţin înclinat! Luna în sine este confecţionată din două cercuri mari, care sunt îmbrăcate pe ambele părţi cu pergament alb. Cercul are un diametru de zece mâini depărtate şi este îndoit spre interior, aceasta înseamnă că în interiorul acestor capace de pergament - adică în mijlocul cercului - se află patru lămpi de ulei, care, atunci când sunt aprinse emană o lumină foarte puternică. Partea care se află spre palat este descrisă în trei feluri. Atunci când un străin este adus în mare grabă la un geam anume, atunci poate zări el pe firmament luna plină descrisă, pe care, cum am mai spus, este ţinută de cinzeci de bărbaţi puternici în aer pe o bară şi este înclinată, dar care nu poate fi observată de străin de la acel geam anume. - Deci spune-mi, cum îţi place această lună plină?“

Spune Iuda: „Termină, aceasta începe să fie o înşelătorie groaznică! Da, dar cum stau lucrurile cu eclipsa soarelui adevărat?“

Spune Bartolomei: „Aceasta merge printr-un calcul măreţ, în care se poate afla eclipsa solară viitoare, care, cum mi s-a explicat o dată, se calculează prin lună, atunci când acesta trece peste soare. Dar la acest calcul se află ceva adevăr doar din cauza faptului, că face într-adevăr parte din ştiinţa şi cunoaşterea pură a oamenilor şi esseni au învăţat-o de la egipteni. Dar ce are de-a face cu masa goală şi după aceea încărcată cu bunătăţi, se bazează pe o maşinărie cât se poate de simplă, care este construită cam în acelaşi fel ca şi aceia din cămara scheletelor!

Iată, aşa arată miracolele essenilor, din care tu nu ai văzut nici a suta parte şi care sunt potrivite, pe oricine care nu este iniţiat, chiar dacă este un om experimentat şi raţional, îl poate răsturna cu aceasta.

Aşa se află într-un vinclu departe în grădina îngrădită cu ziduri înalte o pădure, în care aude un străin cum vorbesc pomii; în cealată parte vorbesc stânciile şi într-un al treilea loc poţi tu auzi chiar un izvor, care provine din pământ şi care vorbeşte! Într-un bazin zidit adânc se află o mulţime de şerpi blânzi, care sunt hrăniţi zilnic cu lapte. Şi aceştia vorbesc din când în când! Într-o altă parte a grădinii vorbeşte chiar şi iarba! - Ar fi multe de spus, dacă aş vrea să descriu toate acestea; dar este suficient dacă îţi spun, că sunt înşelaţi zilnic 30-40 de străini în schimbul aurului şi a argintului!“

99. Filozofia eseenilor.

(Bartolomei:) „Dar cel mai frumos lucru este atunci, când câteodată sunt primiţi copiii a unor părinţi bogaţi spre înviere, dar unde fiul sau fiica înviată nu li se înapoiază părinţiilor decât după unu sau doi ani. Dacă după multe rugări şi mult aur şi argint este primită o fiică sau un fiu în instituţia eseenilor de înviere, atunci merge un fel de doctor din partea eseenilor la părinţii necăjiţi şi se interesează amănunţit de totul, ce are de-a face în legătură cu copilul mort. Trebuie spus cu exactitate vârsta, cât şi totul, ce a văzut, a auzit şi a învăţat copilul decedat, dacă sau ce fel de mâncăruri şi băuturi preferate a avut, cum a arătat patul şi odaia principală, cum şi cine erau camarazii şi prietenii copilului şi ce s-a întâmplat şi la ce fel de ocazii şi în ce fel de locuri; pe scurt, nu se tăinuieşte nici cel mai neânsemnat amănunt, - căci altfel, spun eseeni, nu se poate înfăptui învierea acelui copil!

Părinţii buni spun totul amănunţit şi cred cu tărie, că acel aşa zis mântuitor necesită acestea într-adevăr pentru învierea copilului lor decedat şi prea iubit. - Doar că eseenii au nevoie de aceste amănunte pentru cu totul altceva!

La graniţa cu Egiptul au eseenii o mare crescătorie de oameni de toate felurie şi soiurile iau cu îndemânare o imagine a decedatului, după care îl îngroapă cât se poate de adânc în pământ. Cu acea imagine merg ei în acea crescătorie mare şi îşi aleg din mai multe mii de copii de orice vârstă care se aseamănă cu copilul decedat, îl iau cu ei şi îl cresc cu grijă, învăţându-l tot ce ştiu despre copilul mort şi de multe ori îl conduc în secret la acele locuri, în care s-a aflat decedatul, îi învită pe parcurs prietenii acestuia în mănăstire şi le fac cunoştiinţă cu acel nou înviat într-un fel favorabil. Ii explică în detaliu casa părintească, îi descriu toate camerele, ca acesta să poată întreba din când în când părinţii câte ceva, ca aceştia să aibă o bucuria mare prin fiica sau fiul nou înviat. Pe scurt, acest lucru este atât de bine gândit că părinţii nu au vreo bănuială, că fiica sau fiul lor primit din mănăstirea lor nu este cel drept. Bineînţeles că la primirea copilului se plăteşte enorm de mult şi aceasta se întâmplă tot timpul cu mare bucurie.

Părinţii săraci nu au aproape niciodată parte de un astfel de miracol; dar sunt consolaţi inimos şi sunt susţinuţi prin miracole mici necostisitoare, că copilul lor decedat se află în Elysium ( în religia vechea a grecilor este locul celor fericiţi după moarte), iar acest lucru îi binedispune totuşi puţin pe acei părinţi.

Dar, în fond, nu au principii prea rele de viaţă aceşti eseeni; deoarece ei spun: ‘Trebuie să existe o societate de oameni culţi între oameni, care trebuie să aibă totul spre fericirea aproapelui şi să se poată folosi de toate mijloacele posibile spre rezolvarea aceasta. O astfel de societate cultă a aflat după mulţi ani de cercetări, învăţături şi gândiri, că moartea este ultima linie a lucrurilor şi că după moarte nu mai există conştiinţă şi nici un fel de viaţă într-o anumită formă. Membrii comunităţii au însă destulă filozofie, pentru a dispreţui viaţa şi nici pe departe ei nu privesc aceasta ca fiind un bun al Celui mai înalt; dar pentru a ferici oamenii de afară, trebuie ca lor să li se predice despre o viaţă de după moarte. Dar pentru a le fi credibil oamenilor de afară, trebuie apelat la nişte miracole aparente. Cu cât mai extraordinare sunt acestea, cu atât mai eficiente sunt miracolele!

Dar la aceasta este nevoie din partea membrilor de o tăcere adâncă şi fiecare are datoria strictă, să ascundă adevărul oamenilor de afară, aşa cum fug alţii de ciumă; deoarece fiecare adevăr îl schimbă pe om într-un sclav al morţii. De aceea a spus şi Moise în Geneza sa pe acest motiv, unde într-un scurt vers a rostit adevărul deplin: Dacă tu vei mânca din pomul recunoştinţei - ce înseamnă aşa de mult ca şi pomul adevărului - , atunci vei muri! Şi aşa se întâmplă cu fiecare om care tânjeşte după adevăr şi i se aruncă lui în braţe, adică morţii. De aceea a format şi Moise, care cunoştea preoţii egipteni în adevărul deplin, pentru evrei preoţii, care - bineînţeles că de atunci s-au deformat - dar au supravieţuit timpurilor noastre.

Dar principiul de bază trebuie să fie dragostea, cu care de la Dumnezeu trebuie să trăiască cu oamenii de afară şi oamenii trebuie prin legi stricte, pe care Dumnezeu le-a dat, să le respecte pe acestea cu mare virtute. Ca această virtute să fie menţinută şi să se unească din ce în ce mai mulţi cu Dumnezeirea, trebuie ca dragostea pentru Dumnezeu să le fie aproape în inimă şi pentru ei să fie Dumnezeu Însuşi un Tată bun, plin de cea mai înaltă dragoste, dar pentru ceilaţi încăpăţânaţi să fie descris ca un judecător fără milă, care răsplăteşte dragostea predicată, dar tot ce este rău împotriva acestei dragoste predicate pedepseşte El pe veci; prin aceasta este omenirea cu mult mai uşor de ţinut în frâu şi se poate folosi la tot felul de lucruri necesare.

Dar dacă există vreun om, care ar începe să le predice oamenilor adevărul şi ar suspecta astfel de comunităţi cum este a lor, atunci se vor lua tot felul de măsuri din partea comunităţii, pentru a înlătura un astfel de balaur, care aduce milioanelor moartea sigură prin predicile sale de adevăr, sau ei se vor strădiu şi mai mult pentru ca acesta să se alăture comunităţii lor! Deoarece nimic nu este mai periculos pentru un om, decât adevărul în domeniul credinţei pentru un Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică.’ -

Iată, acestea sunt principiile de viaţă ale eseenilor, aşa de înalt slăviţi şi lăudaţi de tine, frate Iuda! Lumeşte nu-i prea poţi condamna, dar spiritual, cum avem noi o cu totul altă lumină, sunt de-a dreptul groaznici! Deoarece din gura lor nu aude vreun străin o silabă adevărată; şi dacă vrea unul din aceştia să spună adevărul, atunci îşi iscăleşte prin aceasta sentinţa de moarte!“

Spune Iuda, foarte mânios: „Oh, ce bestii! Nu aş fi crezut că aceşti oameni sunt unşi cu astfel de unsori şi fără tine nu aş fi crezut în veci vreo silabă; dar pentru că tu, ca fiind un fost eseen, rosteşti acestea, cred eu totul! - Dar cum ai reuşit să fugi nevătămat din acea mănăstire?“

Spune Bartolomei: „M-am lăsat iniţiat intru totul, am depus toate probele posibile şi am venit aici din cauza slujbelor exterioare. Şi pentru că mi s-a dat încredere deplină, am fost lăsat afară; deoarece acest avantaj dăruieşte mănăstirea cu drag, pentru că aceasta poate să fie doar în folosul lor şi nu poate niciodată să fie vreo pagubă.

Dar acum, pentru că am cunoscut în locul minciunii adevărul deplin, rămân eu cu atât mai sigur adară! Din partea mea să nu afle vreodată cei din mănăstire, ceea ce eu ştiu; dar cu timpul să afle ceia, ce se află afară, ce înfăputuiesc eseenii în mănăstire!“
100. Strâmtoarea uceniciilor pe mare.
Spune Petru: „Este deja a treia strajă din noapte (aproximativ o oră după miezul nopţii) şi nu se poate zări din nici o parte vreun vas pe mare!“

Spune Andrei, care avea ochii foarte ascuţiţi: „Nici eu nu pot observa ceva, - pot să mă uit, cum vreau eu!“

Spune vameşul Matei: „Dacă s-ar potoli vântul acesta nefavorabil! Slujitorii vasului sunt deja foarte obosiţi de la vâslire, cu toate că noi i-am ajutat deja de câteva ori din răsputeri. Doar cu cea mai mare silinţă ne putem menţine noi pe marea largă. Dacă ar începe măcar să se ivească zorii! Dimineaţa cu siguranţă ne va aduce un alt vânt!“

Spune Natanael: „Eu nu întreb de nimic mai mult, dacă ar veni măcar Domnul după noi, - căci altfel ar fi sfătuibil, să ne întoarcem înapoi şi să-L căutăm! Poate că la sfârşit a picat totuşi în mâna slujitoriilor lui Irod!?“

Spune Simon: „Ah, ce atât de multe! El, caruia îi sunt la dispoziţie toate cerurile şi toate elementele - şi groaznicii slujitori ai lui Irod! El a spus că va veni după noi, după ce va pleca tot poporul şi a spus ca noi să vâslim înainte pe cealaltă parte! Ce spune El - este sfânt şi prin aceasta este foarte adevărat! Noi nu vom ajunge pe celălalt mal la acest vânt nefavorabil şi El va fi deja la noi! Căci cine poate porunci vânturilor, acela poate veni uşor şi repede peste mare!“

Spune Ioan: „Sunt într-u totul de părerea ta! De aceea să avem cu toţii încredere mare în El, deoarece nu ne va părăsi în veci! Uitaţi-vă, la acest vânt puternic, care ne chinuie deja de cinci ore, nu ar fi avut vâslele noastre nici o putere împotriva furtunii, dacă nu ne-ar fi ţinut puterea Sa asupra elementelor peste mare! Fără puterea Sa, am fi fost deja de mult înapoi acolo de unde am plecat! Căci, cum pot eu observa, se află vasul nostru ca zidit într-un loc şi eu sunt de părerea, că noi am putea renunţa împeună cu slujitorii vasului la vâslit şi să avem doar o încredere deplină în El; vasul nu se va mişca din loc şi Domnul cu siguranţă că va vrea să ne ajungă în acest punct, căci altfel am fi Dumnezeu-ştie-unde cu această furtună!“

Spune Petru: „Da, da, tu ai dreptate mare! Eu observa acum, că nu poate face nimic vântul puternic împotriva noastră şi vâslele noastre nu ar putea deveni maestrul acestui vânt, dacă nu ne-ar susţine puterea Sa evident dumnezeiască. Eu le voi spune slujitorilor, ca ei să nu se chinuie prea mult cu vâslitul.“

Petru a mers la acei slujitori şi le-a spus, ca aceştia să nu se chinuie prea tare cu vâslitul.

Dar slujitorii au spus: „Noi vedem malul de-a lungul deşertului, cum este el alb de spumă; spargerea valurilor la mal trebuie să fie măreţe! Să ne menţinem noi până dimineaţă pe această înălţime, căci altfel ne vom prăpădi cu toţii!“

Spune Petru către slujitori: „Atunci nu ar trebui să fim ucenicii Domnului Iisus atotputernicul! Dar pentru că suntem ucenicii Săi, nu ne va face nici un rău furtuna, cu sau fără vâslitul permanent. - Nu mai este mult până în zori şi pe zi ne va merge tuturor mai bine!“

La aceste cuvinte ale lui Petru, au încetat din ce în ce mai mult slujitorii să vâslească şi au observat, că vasul se ţinea pe acea înălţime şi fără efortul lor. Şi aşa încep cei opt slujitori să creadă că vasul se ţinea într-adevăr pe acea înălţime a mării prin puterea Mea.

101. Proba de credinţă a lui Petru.

Ev. Matei. 14, 25-33
Dar la aceasta a înaintat vremea şi a venit timpul celei de-a patra străji din noapte. Atunci s-a potolit puţin vântul şi Andrei s-a uitat cu ochii săi buni în toate părţile pe marea care încă era agitată şi a zărit un om mergând printre valurile mării aşa de parcă acesta ar păşi pe ţărâm uscat. (Matei. 14, 25)

Atunci i-a chemat Andrei pe fraţii săi şi le-a arătat omul care se afla printre acele valuri şi a spus: „Fraţi, nu este un semn bun, este o nălucă a mării! Atunci când se arată astfel de fiinţe, atunci nu se pot aştepta la nimic bun pescarii!“ (Matei, 14, 26)

De părerea lui Andrei sunt toţi, au început de îndată să se înfricoşeze şi au început cu toţii să strige: „O Iisus, de ce ne-ai părăsit Tu oare, ca noi să ne prăpădim fără nici cea mai mică salvare!? Oh, dacă Tu te afli undeva, atunci gândeşte-te la noi şi salvează-ne de prăpădul sigur!“

În vreme ce ucenicii zbierau şi strigau după ajutor, m-am apropiat Eu la zece paşi de vas şi am vorbit aşa către cei infricoşaţi: „Fiţi liniştiţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!“ (Matei 14, 27) - şi atunci au tăcut ucenicii.