Marea evanghelie după ioan


Căpitanul M-a întrebat, plin de mirare şi acum totuşi deja pe jumătate curajos: „Cum ar merge aceasta aşadar atunci, dacă ar veni o furtună?“ Spun Eu



Yüklə 2,39 Mb.
səhifə20/43
tarix18.03.2018
ölçüsü2,39 Mb.
#45975
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   43
    Bu səhifədəki naviqasiya:
  • Ebahl

Căpitanul M-a întrebat, plin de mirare şi acum totuşi deja pe jumătate curajos: „Cum ar merge aceasta aşadar atunci, dacă ar veni o furtună?“

Spun Eu: „Vino şi convinge-te!“

În sfârşit încercă şi căpitanul, să pună un picior pe apă şi deoarece s-a convins, că apa nu se dădea la o parte, de aceea a pus el în sfârşit foarte cu grijă şi al doilea picior după el, a mers, făcându-se foarte uşor cu respiraţia ţinută, cei zece paşi până la Mine şi a fost foarte bucuros, să stea la Mine pe un pământ, niciodată călcat în acest mod.

Eu spusei însă: „Aşadar, deoarece v-aţi convins, că celor tare credincioşi le este şi apa un pământ tare, atunci vrem noi să continuăm acum mai departe plimbarea noastră!“

Căpitanul s-ar fi dus, ce-i drept, mai degrabă înapoi pe pământul tare al malului; dar cele şase fiice foarte vioaie ale lui Ebahl i-au insuflat curaj prin fuga lor veselă încoace şi încolo, aşa încât el a şi mers cu noi în jur de cinci mii de paşi departe în afară în largul deja destul de în afară al mării.

Atunci s-a ridicat însă un vânt destul de puternic şi a început, să facă valuri puternice. A început, să le fie frică tuturor şi căpitanul Mă rugă, ca să Mă întorc.

Dar Eu spusei: „Nu te teme! Valurile vin doară numai, pentru a te convinge, că şi ele, împreună cu vântul, care le face, trebuie să Mă asculte.“

Dar după un timp, când valurile veneau mereu tot mai puternic, s-a întors căpitanul şi fugi, cât putea el de tare, a ajuns acuşi pe deplin nevătămat la mal şi a fost după mai multe stări de tremurare înfierbântate de dragoste foarte bucuros, să aibă iarăşi un pământ intransparent şi tare sub picioarele lui. - Noi ne-am dus însă acuşi după aceea de asemenea înapoi şi am ajuns la căpitanul mirat.
111. Despre adevărata rugăciune.
Când ne-am aflat toţi iarăşi la ţărm, a spus atunci căpitanul: „Doamne, acum am dovezi în cea mai mare măsură, că eşti ori cel mai înalt Dumnezeu Insuşi, sau un Fiu al aceluiaşi; pentru că aceasta nu poate nici un muritor!“

Apoi au căzut toţi pe genunchii lor în faţa Mea şi voiau să înceapă, să Mă divinizeze.

Dar Eu le-am poruncit, ca să se ridice de pe jos şi le-am spus: „Ascultaţi, de toate acestea nu au nevoie Dumnezeu şi cu Mine, ci rugăciunea singură adevărată constă în dragostea sinceră faţă de Dumnezeu, Tatăl din cer şi în ceeaşi măsură şi faţă de împreună oamenii cu voi, care sunt aproapele vostru. Toată altă rugăciune nu are vreo valoare în faţa lui Dumnezeu şi nici în faţa Mea.

Dumnezeu nici nu i-a învăţat vreodată pe oameni, să-L divinizeze cu buzele şi să ţii inimile reci. Dar, pentru că un Samuel s-a rugat cu voce tare în faţa poporului, asemenea mai multor prooroci şi pentru că David i-a cântat lui Dumnezeu Domnului psalmii lui şi Solomon cântecul lui de înălţare, aşa a ajuns poporul la rugăciunea goală a buzelor şi la jertfele reci.

Dar, în faţa lui Dumnezeu, este o urâciune o asemenea rugăciune şi jertfă! Cine nu se poate ruga în inimă, acela să nu se roage mai degrabă deloc, ca să nu se arate necuviincios în faţa lui Dumnezeu! Picioare, mâini, ochi, urechi şi buze nu i le-a dat Dumnezeu omului, ca el să se roage cu acestea într-un mod înfumurat şi gol, ci numai inima singură!

Dar fiecare om poate totuşi să se roage şi cu picioarele, mâinile, ochii, urechile şi buzele; şi anume cu picioarele: când merge el la săraci şi le aduce ajutor şi alinare; cu mâinile: când îi apucă pe cei nevoiaşi de braţe; cu ochii: dacă se uită cu drag la săraci; cu urechile: dacă ascultă cu drag şi energic cuvântul lui Dumnezeu şi nu le închide pe acestea în faţa rugăminţilor celor săraci; şi la sfârşit cu buzele: dacă discută cu drag într-un mod alintător cu văduvele şi orfanii săraci şi părăsiţi şi dacă pune după puterea şi stăpânirea lui cu drag o vorbă bună pentru cei întemniţaţi la aceia, care îi ţin pe săracii adeseori fără vină în temniţă, ca ei să-i lase pe aceştia liberi.

Astfel se roagă omul de asemenea cu buzele, când îi învaţă pe cei neştiutori şi îi aduce cu cuvântul la credinţa adevărată, la adevărata recunoaştere a lui Dumnezeu şi la tot felul de virtuţi folositoare. Toate acestea sunt atunci de asemenea o rugăciune lui Dumnezeu foarte bine plăcută.

Dacă ştiţi voi însă acum aceasta, atunci faceţi şi conform acestor lucruri, - şi voi nu veţi avea niciodată o lipsă de binecuvântări ale lui Dumnezeu! Pentru că aceasta înseamnă atunci: să-L divinizezi pe Dumnezeu în duh şi în tot adevărul.

Este scris, ce-i drept, într-adevăr, că omul să se roage necontenit, dacă nu vrea să cadă în ispită; cât de prostesc şi pe deplin nebunesc ar fi însă, dacă Dumnezeu ar cere de la oameni o rugăciune necontenită a buzelor! Atunci ar trebui deci oamenii, pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu, să stea zi şi noapte continuu în genunchi şi să gâgâie necontenit rugăciuni ale buzelor goale, fără inimă şi fără sens, asemenea păsărilor în aer! Când ar putea ei însă atunci altfel să îndeplinească o muncă necesară? Dar dacă sunteţi voi continuu astfel activi cu mâinile, picioarele, ochii, urechile şi buzele şi îi iubiţi totdeauna în inimile voastre pe Dumnezeu şi pe săracii care sunt aproapele vostru, atunci vă rugaţi adevărat şi într-adevăr necontenit către Dumnezeu, care vă va şi binecuvânta de aceea mereu şi vă va da de aceea şi cândva în lumea cealaltă viaţa veşnică în cea mai mare culme a fericirii! - Înţelesa-ţi voi bine toate acestea?“

Spun toţi: „Da, Doamne şi învăţătorule, aceasta este aşa de clar şi adevărat, cum este limpede şi adevărată lumina soarelui şi noi toţi vom înfăptui potrivit cu aceasta!“

Spun Eu: „Bine deci, dragii Mei prieteni, atunci haideţi acum să mergem iarăşi acasă în oraş!“

Celor opt slujitori le-a sugerat însă Ebahl, ca unii dintre ei să vină cu noi; şi el le va da pâine, vin, peşti şi fructe pentru subzistenţa lor. - Atunci vin de îndată şase cu noi pe cale şi Ebahl îi aprovizionează cu toate din belşug.

112. Disciplină de acasă şi dragoste.
Când am intrat în casă, au vrut atunci şi copiii să rămână în compania Mea.

Deoarece Ebahl ţinea însă o educaţie de acasă foarte severă, de aceea le-a interzis el aceasta, mai ales fetiţelor şi celor două soţii şi spuse: „Voi aţi văzut, aţi aflat şi aţi auzit destul acum; reţine-ţi aceasta şi înfăptuiţi potrivit cu aceasta, căci atunci nu veţi rămâne fără binecuvântare, precum v-a propovăduit asta Domnul Insuşi afară, la mare. - Acum, însă, mergeţi iarăşi la munca voastră!“

Fetele şi cele două mame se scuză cu inimile mâhnite şi se duc în încăperile lor, de care casa lui Ebahl avea multe; pentru că aceasta era într-adevăr cea mai mare casă din întreg Ghenizaretul.

Eu, însă, îi spun apoi lui Ebahl: „Prietene, de ce îi trimiţi, aşadar, de aici? Vezi, este într-adevăr drept, de a ţine o disciplină severă şi bună în privinţa copiilor şi foarte lăudabil este, de a feri fetele de lume; dar vezi, aici, unde sunt Eu, nu este o lume ameninţătoare cu pericol, ci numai un cer foarte plin de binecuvântare şi pe acesta să nu-l invidiezi copilaşilor tăi!“

Când auzi Ebahl aşa ceva de la Mine, spuse el: „O, dacă numai ţie nu-ţi sunt supărători, atunci vreu să rânduiesc să fie aduşi de îndată iarăşi încoace! Dar copiii mei se uită şi vorbesc cu drag şi de aceea îi îndepărtez, ca ei să nu-ţi fie supărători.“

Spun Eu: „Ce ar exista pe lume, în afară de răutatea mare a oamenilor, care Mi-ar putea deveni supărător? - Du-te şi adu-i pe toţi iarăşi încoace!“

Ebahl se duse şi îi aduse pe toţi iarăşi la Mine şi cea mai tânără fetiţă se aşeză repede la Mine şi începu să fie drăguţă cu Mine şi să Mă alinte.



Ebahl i-a intzerzis însă aceasta şi spuse, că aşa ceva ar fi o necuviinţă.

Iar Eu îi spusei: „Prietene, lăsă-i asta; pentru că şi-a ales deja partea cea mai bună! Eu îţi spun aceasta ţie şi vouă tuturor: Cine nu vine la Mine ca această fetiţă, nu va găsi calea la împărăţia lui Dumnezeu! Aceasta, însă, a găsit-o deja! Cu dragoste şi aceasta cu cea mai fierbinte dragoste, trebuie să veniţi la Mine, dacă vreţi să recoltaţi viaţa veşnică!

Această fetiţă o dovedeşte într-adevăr, ceea ce simte în inimă; voi, însă, faceţi cuvântări deştepte şi ţineţi inima voastră rece! Deci, încă nu vă vine în minte, cine aş putea fi Eu şi sunt într-adevăr?“

Aici cad toţi jos şi Ebahl cuprinde picioarele Mele şi le sărută înfocat şi spune cu totul dezorienat, după un timp de respect profund: „Doamne! Am simţit aceasta deja de mult, numai că îmi lipseşte curajul pentru acest lucru!“

Spun Eu: „Aşadar, atunci n-o pedepsi pe fetiţă, care v-a făcut curaj vouă tuturor, de a veni la Mine pe apă! Iar aici v-a făcut ea iarăşi curaj, de a Mă iubi! Oh, această fetiţă, deci, Îmi este însă şi Mie foarte dragă! Ea are deja, ceea ce voi mai aveţi de căutat şi n-o veţi găsi aşa de curând! Râvniţi însă la dragostea vie, adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, căci aşa veţi avea milostivire şi binecuvântare din belşug!“

Spune căpitanul: „Doamne, eu n-am simţit niciodată o dragostea faţă de cineva în afară de faţă soţia mea şi faţă de cei câţiva copii ai mei, care se află la Roma, am acţionat însă mereu cinstit după dreptate şi echitate. Eu n-am aplicat niciodată legea conform durităţii ei, ci mereu mai mult potrivit cu blândeţea ei şi am ieşit astfel tot timpul bine la socoteală. Dar acum simt aceasta, că poţi iubi oamenii şi le poţi face binele din dragoste, asta înseamnă: Poţi dori tu însuţi, să laşi oamenii să aibă parte după putere şi posibilitate, de ceea ce recunoşti faţă de tine însuţi, ca fiind drept şi necesar, - şi aceasta este dragostea faţă de aproapele.

Aşadar, dacă îl iubeşti pe aproapele în acest fel, atunci îl iubeşti prin aceasta chiar deja şi pe Dumnezeu; dacă iei însă în considerare la dragostea faţă de Dumnezeu, că Dumnezeu Insuşi trebuie să fie prima şi cea mai desăvârşită iubire, în consecinţa căreia a creat doar El singur lumea simţurilor şi a duhurilor, atunci trebuie acest gând limpede doară în mod necesar să trezească în omul creat, cea mai înaltă dragoste faţă de Dumnezeu, Făcătorul şi omul nu mai poate doară atunci să evite, să-L iubească pe Dumnezeu, ca fiind creatorul cel mai plin de dragoste al tuturor, să-L iubească mai presus de toate din toate puterile care îl însufleţesc.

Deoarece consider însă acum fără dubii, după toate ce am auzit şi am văzut la Tine în decursul acestor câtorva zile, că eşti ori Insuşi Făcătorul din începuturi, sau totuşi desigur Fiul Lui din veşnicie şi Te arăţi nouă aici pe pământ în forma noastră şi ne înveţi, a Te recnuoaşte pe Tine şi pe Dumnezeu, de aceea este asta chiar o urmare necesară, că şi eu trebuie să Te iubesc mai presus de toate. Dacă nici nu am curajul, să Te alint aşa ca această fetiţă cu adevărat foarte gingaşă, atunci Te îmbrăţişez, însă, totuşi, în inimă şi Te slăvesc mai presus de toate! Şi eu sunt de părere, că asta este potrivit şi aşa.“

Spun Eu: „Este foarte bine aşa; dar mai bine este, dacă dragostea creşte astfel, ca la această fetiţă! - Uitaţi-vă numai la ea, dacă nu arde de-a dreptul de dragoste faţă de Mine!“
113. Lauda potrivită şi pericolul la laudă.

Spune cea mai mare soră, pe care începuse s-o chinuiască puţin gelozia: „Jarah a fost deja din totdeauna un caracter foarte îndrăgostit şi s-a îndrăgostit acuşi în toate, ce i-au venit în cale; ce minune, că se îndrăgosteşte până la moarte într-un bărbat aşa de frumos, cum eşti tu unul?! Asta nu este într-adevăr o aşa de mare artă de viaţă! Asta aş putea-o şi eu; dar la ce mi-ar folosi, dacă Jarah îndrăgostită de tot te-a luat acum pe deplin în sechestru?“

Spun Eu: „Vezi, tu soră geloasă, dacă ai fi avut tu vreodată o dragoste adevărată în inima ta, atunci nici n-ai fi vorbit acum aşa! Pentru că n-ai avut însă niciodată o dragoste adevărată în inima ta din cauza răsfăţării, de aceea nici nu poţi să eviţi, că vorbeşti tocmai astfel, cum vorbeşti acum!

Vezi, draga Jarah iubeşte - şi nu întreabă, dacă este întocmai iubită! Prieten şi duşman îi este tot una; ea este cu totul fericită, că poate numai totul cuprinde cu iubire. Să gândească numai la faptul, dacă şi ea va fi iubită, nu i-a venit încă niciodată în cugetul ei; ea te iubeşte mai mult pe tine şi pe toţi fraţii şi surorile ei tot aşa ca şi pe părinţi, decât este ea iubită de toţi! Ea stă, însă, în dragostea voastră ca ultima, ceea ce n-a indus-o încă niciodată în eroare în iubirea ei mare faţă de voi! Vezi, aceasta înseamnă să iubeşti cu adevărat!

Dacă iubeşti, atunci vrei tu să fii pe lângă aceasta încă de zece ori mai mult iubită! Şi dacă dragostea nu-ţi este astfel împărtăşită, atunci devii plină de nemulţumire şi plină de tot felul de suspiciuni în inima ta plină de egoism!

Vezi-o dimpotrivă pe draga Jarah, dacă ea a făcut vreodată încă vreo pretenţie în orice formă înfăţişată asupra iubirii reciproce! Din acest motiv, însă, are ea voie deci acum să Mă şi iubească, cât poate numai cumva inima ei! Pentru că numai de dragul acesteia am venit încoace şi de dragul ei voi mai rămâne încă câteva zile aici; şi aşa aveţi voi toţi să-i mulţumiţi asta acestei fetiţe, că am venit încoace şi i-am vindecat pe bolnavii voştri, precum localitatea întreagă şi de acum încolo voi vindeca încă mai mulţi bolnavi.

Pentru că oriunde aş ajunge Eu, caut cea mai inferioară parte şi cea mai împovărată! Totul însă, ce este mare în faţa ochilor lumii şi foarte stimat, este o urâciune în faţa lui Dumnezeu! Osteniţi-vă de aceea, de a fi aşa, cum este aici draga Jarah, căci atunci Îmi veţi sta de asemenea tot aşa de aproape precum ea acum, duhovniceşte şi trupeşte, pentru viaţa de acum şi cândva pe veci!

Dacă îl lăudaţi pe cineva, atunci lăudaţi-l pe acela, care merită într-adevăr o laudă! Dacă cel lăudat devine însă înfumurat la laudă, atunci nu-l mai lăudaţi; pentru că înfumurarea este sămânţa spre trufie şi acesta este duhul lui satan!“

Spune Ebahl: „Dar Doamne, dacă Tu o scoţi chiar aşa în evidenţă pe Jarah a mea în faţa celorlalte surori ale ei, nu este de făcut griji, că devine înfumurată?“

Spun Eu: „Numai să nu ai tu de aceea vreo grijă! Cine M-a cuprins o dată, pe acela l-a părăsit pe veci orice înfumurare! Jarah, spune-Mi, dacă te crezi acum de aceea ceva mai bun, decât toate surorile tale, pentru că Eu Te îndrăgesc acum aşa de exclusiv!?“

Spune Jarah foarte timid: „O Doamne, Tu singurul Meu iubit, pentru aceasta nu sunt eu de vină şi nici surorile mele! Eu vreu însă, ca Tu să le îndrăgeşti pe cele cinci surori ale mele mai mult decât pe mine; pentru că ele sunt doară mult mai frumoase şi mai deştepte decât sunt eu. Pe mine m-au numit ele doară întotdeuna cea urâtă şi proastă, ceea ce am şi meritat însă foarte bine; pentru că aşa frumoasă ca ele, nu sunt eu cu siguranţă şi - păi da - proastă sunt într-adevăr de asemenea. Dar eu mai sunt doară încă tânără şi voi deveni într-adevăr încă mai deşteaptă, când voi fi aşa de bătrână, cum sunt ele!

Oh, peste dragele mele surori nu las nimic să se iveasă; pentru că ele mă învaţă doară tot felul de lucruri folositoare şi mă îndrăgesc toate destul de mult, dar şi eu le iubesc din toate puterile mele ale trup-sufletului. Doamne, trebuie să le fii de asemenea bun! Pentru că vezi, eu simt imediat o mâhnire tare a inimii, dacă le văd pe surorile mele puţin întristate; atunci vreu eu iarăşi să dau totul, ca numai dragele mele surori să fie destul de vioaie şi bucuroase!

Eu nu pot vedea nici un om trist şi nici un om nefericit; mai degrabă aş dori să iau toată tristeţea şi toată nefericirea asupra mea, dacă prin aceasta numai toţi nefericiţii şi întristaţii ar putea să fie fericiţi, bucuroşi vioi! De aceea fii Tu, cel mai drag al meu Domn Iisus şi surorilor mele tot aşa de bun cum îmi eşti mie; pentru că doară şi ele merită aceasta!“

Spun Eu: „Da - ţie, cea mai dragă a Mea Jarah, nu-ţi pot fireşte refuza nimic! Surorile tale înţeleg însă acum deja de asemenea, de ce te îndrăgesc chiar aşa de mult şi când ele ţi se vor asemăna pe deplin în inimile lor, le voi îndrăgi de asemenea tot aşa ca şi pe tine; fii tu de aceea cu totul fără grije!

Pentru că uite, tot aşa, cum tu nu poţi vedea nici un nefericit şi întristat, fără dorinţa, de a-i ajuta, este şi la Mine - numai într-o măsură mult mai mare - dorinţa şi cu ea voia atotputernică şi tare, de a-i ajuta fiecărui om în timp şi în veşnicie!

A căuta ce este pierdut, a vindeca ce este bolnav şi totul, ce este aici întemniţat, a elibera, este firea Mea, intenţia Mea şi voia Mea; dar totuşi trebuie să-i rămână şi fiecărui om de neclintit voinţa lui cea mai liberă. - Spune-Mi, tu cea mai dragă a Mea Jarah, dacă intenţia Mea nu-ţi place foarte bine.“


114. Jarah despre experienţele ei de rugăciune.
Spune Jarah: „Oh, cum să nu mi-o placă? Şi eu doresc doară să fac asta tot aşa, dacă aş putea numai! Dar la ce îmi foloseşte voinţa mea iubitoare de oameni, dacă nu pot ajuta? Eu pot numai atunci, când este vorba despre o treabă mică, să-i rog pe părinţii mei, ca ei să le dea ajutor celor săraci şi nevoiaşi în acest lucru am fost ascultată aproape încă întotdeauna, - fireşte câteodată într-adevăr şi puţin certată pentru acest lucru, pentru că am o inimă chiar aşa de prostesc- moale; dar despre asta nu m-am supărat niciodată, - dacă săracilor le era numai ajutat.

Cu rugămintea către Dumnezeu, atotputernicul Domn, nu mi-a mers însă întotdeauna aşa de bine! Pentru că aici m-am şi rugat adeseori; şi când credeam deja, că Dumnezeu îmi va asculta cu siguranţă rugămintea mea şi m-am dus atunci acolo, pentru a verifica, dacă rugăciunea mea copilăroasă a dat ceva roadă, - n-a fost nimic acolo! Totul era încă la suferinţa veche.

Eu m-am dus atunci fireşte iarăşi la tatăl meu şi l-am întrebat, de ce, deci, Dumnezeu, Atotputernicul, ar fi câteodată chiar aşa de fudul de urechi!

Atunci mi-a spus tatăl, că Dumnezeu ar şti, de ce îi trimte acestuia sau aceluia o suferinţă mai îndelungată spre mântuirea sufletului său şi măsoară foarte bine timpul, cât de mult are acesta sau acela de îndurat; şi aici nu foloseşte atunci nici o rugăciune îndeosebi, în afară de faptul că un astfel de păcătos s-ar fi întors repede pe deplin la credinţă! Şi iată, eu am fost cu aceasta mai liniştită; dar nu am renunţat de aceea la rugămintea pentru cei săraci.

Dar câteodată m-a şi auzit repede Dumnezeul drag şi mare şi atunci am şi avut însă într-adevăr cea mai mare bucurie! Pentru că nu există în această lume într-adevăr nici o mai mare fericire pentru o inimă milostivă, decât să afli, că Dumnezeul mare ascultă chiar rugăciunea unei fetiţe aproape încă minore!

Şi că Tu, o Doamne, ai venit la noi, mi se pare de asemenea aproape aşa, de parcă Dumnezeul mare ar fi ascultat rugăciunea mea! Pentru că noi toţi am auzit de la mulţi, care au venit încoace, că în Nazaret şi împrejurimea acestuia un anume tâmplar Iisus înfăptuieşte vindecări chiar aşa de ieşit din comun de mari, ba chiar nemaiauzite la cei bolnavi, ba chiar face morţii iarăşi vii; orbii văd, cei pe deplin surzi îşi primesc cu desăvârşire iarăşi auzul şi muţii limba iarăşi, cei ???pralitici??? şi infirmii ar deveni iarăşi drepţi şi întregi, - pe scurt, n-ar exista nicio boală, pe care n-ar vindeca-o imediat!

La început am considerat aceasta o fabulă; dar când au venit mereu iarăşi oameni la noi, chiar şi asemenea oameni, care fuseseră vindecaţi miraculos de către Iisus, atunci începuserăm să credem, că acest lucru stă într-adevăr astfel.

Atunci m-a cuprins o dragostea prea mare pentru acest om, căruia îi este aşa ceva posibil şi l-am rugat atunci zi de zi pe Dumnezeul drag într-un fel aşa de evlavios şi încrezător, precum mi-a fost numai întotdeauna posibil, că El să dorească să Te conducă la noi prin atotputernica Lui! Şi iată, Dumnezeu m-a auzit corect şi Te-a adus la noi!

Când s-a spus, că ai fi venit, ah, asta este de nedescris, ce fericire am simţit atunci! O cu cât drag, dacă aş fi avut numai curajul, ţi-aş fi căzut pe grumaji! Dar eu am trebuit, din pricina părinţilor mei, fraţilor mei şi surorilor mele, să pun inimii mele un frâu puternic. Astăzi, însă, a venit timpul pentru mine chiar prea nedescris de fericit, să şed la Tine, învăţătorul şi Domnul, pe care îl iubesc peste toate măsurile, de când am auzit de la El primul cuvânt.

Oh, acum eşti aici şi eu Te am pe Tine şi - o ce fericire de nedescris! - am voie să Te iubesc şi sunt iubită şi de Tine. Oh, acum se pare că nici înşişi cei mai desăvârşiţi îngeri din cer nu sunt într-adevăr mai fericiţi, decât sunt eu acum! - Dar Tu nici nu ai voie acum să ne părăseşti vreodată; pentru că atunci ar trebui într-adevăr să mor din cauza a prea marii tristeţi!“

Spun Eu: „Nu, nu, tu inima Mea! Pe tine veşnic niciodată nu te mai părăsesc şi îţi şi spun, că tu nici nu vei vedea, nici nu vei simţi moartea; Ingerii Mei te vor lua cândva de pe această lume şi te vor aduce la Mine, Tatăl tău din veşnicie! Pentru că vezi, tu cea mai dragă a Mea Jarah, către Acela către care tu te-ai rugat chiar aşa de inimos pentru venirea Mea încoace, Acela stă acum în persoana Mea la tine şi te iubeşte cu toată flacăra curat dumnezeiască a toate cerurile şi tu ai avut dreptate când ai spus, că eşti mai fericită, decât îngerii cei mai desăvârşiţi a tuturor cerurilor! - Ridică-ţi ochii şi tu vei vedea, că este aşa, cum ţi-am spus-o acum!“
115. Jarah vede cerul deschizându-se.
Aici îşi ridică drăgălaşa Jarah ochii ei frumoşi albaştri ca cerul în sus la ceruri şi se uită ca o transfigurată, plină de cea mai înaltă încântare, în adâncimile cerului deschis ochilor ei. După o perioadă de timp destul de lungă începe ea de-abia, să bolborosească mai mult cu o voce ceresc curată şi blândă, decât să vorbească în felul următor: „Ah, ah, ah, o, Tu Dumnezeule mare, prea sfânt! Ce încântătoare lucruri nesfârşit de nedescrise văd acum! Cerurile nesfârşit de mari sunt pline de îngerii cei mai fericiţi! O cât de nemărginit de fericiţi trebuie să fie ei! Dar săraca Jarah este totuşi mai fericită! Pentru că tronul veşnic în mijlocul mare al cerurilor nemărginit de largi, în jurul căruia îngenunchiază nenumărate legiuni de îngeri pe nori luminoşi ca soarele şi strigă neâncetat: ‘Sfânt este Acela, a cărui tron se află aici! O bucuraţi-vă, voi veşnicii, acuşi va săvârşi El pe pământ fapta mare niciodată de descris şi va veni şi va lua în posesie acest tron al măreţiei lui Dumnezeu!’, este gol; Acela, însă, care are dreptul veşnic de a şedea pe acesta, stă acum ca om aici la săracă Jarah! Oh, de aceea lăudaţi-L şi slăviţi-L; pentru că a Lui este tronul veşnic a toată puterea şi măreţia dumnezeiască!“

După aceste cuvinte, cade ea la pieptul Meu, după ce faţa ei fusese iarăşi toropită şi spune: „O Tu singur Sfânt mare! Respinge-mă pe mine Jarah săracă şi slabă, ca de aceea să îndrăznesc să Te iubesc necontenit peste toate acestea, ce am văzut acum! Dar eu doară nu sunt de vină, că inima mea Te iubeşte necontenit tot mai mult!“

Spun Eu: „Da, tu inimioara Mea, vezi, de aceea ţi-am arătat doară măreţia Mea şi împărăţia Mea, pentru că vreau, ca tu să Mă iubeşti încă tot mai mult şi mai mult! Iubeşte-Mă tu de aceea tare şi dă-ţi drumul; pentru că o asemenea iubire nu-ţi va aduce nici o pagubă!“

Jarah Mă îmbrăţişează apoi cu amândouă mâinile şi Mă strânge la inima ei aşa de tare pe cât este posibil şi Eu le spun apoi acelora, care stau prin jur cu totul muţi de mirare: „Uităţi-vă aici şi luaţi-vă voi toţi un exemplu de la aceasta! Această fetiţă, de-abia de doisprezece ani, Îmi arată o dragoste, cum încă nu Mi s-a mai ivit aşa ceva în întregul Israel; dar cine Mă iubeşte aşa ca aceasta, aceluia îi voi da şi Eu, că va avea atunci din belşug, ce lumea încă n-a avut şi ce Israel n-a simţit şi n-a gustat niciodată!“

După această scenă, care a durat aproape o oră, au venit slujitorii lui Ebahl şi au întrebat, dacă a venit momentul în care ei să servească cina.

Spune Ebahl: „Dacă îi este pe plac Domnului nostru Iisus, atunci aduceţi cina!“

Spun Eu: „Aduceţi, ce aveţi! Deoarece dragostea dăruieşte şi savureză şi Eu vreau să savurez, ceea ce am dat! Dar cel mai bun fel de mâncare este această fată mică; căci ea îmi dăruieşte Mie, ceea ce nu mi-a dat şi nu îmi va putea dărui toată veşnicia!“

Atunci s-au retras slujitorii, pentru a aduce mâncărurile pregătite. Dar au făcut ochi îngrozitori de mari, atunci când au văzut că nu mai este nici urmă de mâncărurile lor pregătite, dar, în schimb, cămara era plină de mâncăruri bune şi rare şi era umplută cu cele mai bune fructe şi cu un vin nobil. Ei vin din nou şi povestesc cu hărnicie, ce s-a întâmplat în bucătărie, în timp ce ei vorbeau aici; şi ei au întrebat mai departe, dacă să aducă mâncarea proaspătă înăuntru sau dacă să se pună ei s-o fiarbă pe aceasta.



Yüklə 2,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin