Marea evanghelie după ioan

Superiorul spune însă: „Cum putem face aceasta, dacă el dispreţuieşte legile templului şi le calcă în picioare?! Dacă o facem însă numai aparent, atunci asta nu ne foloseşte la nimic; la timpul potrivit, s-ar arăta mărturia dată de noi şi toată vina şi pedeapsa ar veni atunci asupra noastră! Să reţinem mai degrabă, ceea ce căpitanul vrea de la noi; pentru că dacă s-ar şi întâmpla atunci ceva, avem atunci un motiv bun, de a ne scuza în faţa celui mai superior al nostru!“ - Cu acest raport se mulţumesc acuşi toţi fariseii şi cărturarii, tac la sfârşit pe deplin şi nu mai vorbesc nici un cuvânt.

Atunci M-am ridicat Eu cu totul serios, M-am adresat superiorului şi i-am spus: „Deci, din cauza nerespectării dogmelor voastre omeneşti uitate de Dumnezeu nu poţi şi nu vrei să-Mi dai o mărturie şi acest lucru din frică pentru trupul tău mizer? Oh, dacă Mi-ai fi dat o mărturie, cât de fericit deveneai tu, în timp şi veşnic; dar acum a trecut aceasta! Fiul omului nu va mai avea nevoie niciodată de o mărturie de la tine; pentru că faptele Lui şi cuvintele Lui îi dau mărturia adevărată! Ca tu şi însoţitorii tăi să vedeţi însă, că Fiul omului nu are nici o frică făţă de oameni, de aceea îi voi spune acum întregului popor din faţa ta, că nu este de loc importantă ţinerea obiceiurilor voastre şi că acela, care le cinsteşte după sensul vostru, comite un păcat dur în faţa lui Dumnezeu!“

Spune superiorul: Aceasta n-o fă, căci altfel ţi-ar merge rău!“

Spune căpitanul: „Da, aceasta o va face şi Lui nu i se va întâmpla nimic rău! Ţineţi minte aceasta, voi nemernici mizeri ai banilor! Aici sunteţi voi în puterea mea; numai o mişcare mie suspectă din partea voastră şi eu rânduiesc ca să fiţi tăiaţi în bucăţi şi să fiţi aruncaţi în mare, balaurilor spre mâncare, aşa de adevărat cum sunt eu numit Iuliu! Uitaţi-vă o dată aici la aceşti ticăloşi! Istoria dovedeşte, că templierii n-au făcut nici unui om ceva bun deja de mai mult de trei sute de ani. Şi dacă a mai fost încă din când în când un suflet ales între ei, atunci au făcut ei cu acesta, ca şi cu evlaviosul şi cinstitul Zaharia, înainte cu abia trezeci de ani, lucru mie într-un mod binecunoscut; şi cum se ridică vreun oarecare om dintre tovarăşii lor de credinţă, care e plin de adevăr, sinceritate şi putere Dumnezeiască şi îi copleşeşte pe oamenii săraci cu binefaceri de tot soiul, atunci şi sunt deja la faţa locului aceşti ticăloşi, pentru a-l strica! Oh, această îndeletnicire ticăloasă să vă fie acuşi interzisă!

Vedeţi, acest veritabil om al lui Dumnezeu venise în această împrejurime, care e cunoscută în toată lumea din cauza stării ei nesănătoase. Se aflaseră aici în întreaga împrejurime mai multe mii de bolnavi - localnici şi străini - , însăşi soldaţii mei zăceau la pat peste jumătate din ei din cauza febrelor supărătoare şi rele, unii deja de peste un an; atunci a venit încoace acest om curat al lui Dumnezeu şi i-a vindecat pe toţi, care căutaseră ajutor. Să nu i se construiască unui asemenea om repede un altar, să i se jertfească lui ca unui Dumnezeu şi să i se aducă toată cinstea şi ungerea imaginabilă? Ce bine le-aţi făcut însă voi oamenilor, când aţi venit încoace? Pivniţele şi încăperile cu mâncare ale lui Ebahl vor deveni acuşi mai mici cu valoarea a o sută de pfeningi!

Şi din mulţumire, că mâncaţi peste tot pe gratis asemenea lupilor, mai vreţi aici încă să-l stricaţi pe cel mai mare binefăcător al nostru! Un om, căruia singur îi aveţi de mulţumit, că Cireniu n-a chemat imediat împreună toată puterea din Asia şi să rânduiască să fie distrus până la temelie ticălosul vostru cuib de furt şi de desfrâu! Nu, asta e prea rău, dacă te gândeşti la ticăloşiile voastre! Ca înşelăciunile voastre, care le vindeţi poporului ca lucruri Dumnezeieşti pentru bani scumpi, să nu fie trădate, căutaţi voi cu toată viclenia satanică să-i înlăturaţi din cale chiar pe cei mai mari prieteni şi binefăcători ai voştri, dacă simţiţi la ei o oarecare lumină mai înaltă! Spuneţi-o voi înşivă, dacă nu sunteţi cu mult mai răi, decât satana însuşi!?“

Aici Mi s-a adresat căpitanul Mie şi spuse: „Doamne şi Invăţătorule din şcoala lui Dumnezeu, învaţă-ne fără teamă adevărul şi ce are de făcut în viitor poporul în privinţa poruncilor omeneşti! Eu ştiu, că Te ascultă cerul şi pământul şi toate elementele şi Tu poţi să-i răsfiri pe aceşti ticăloşi cu cea mai neânsemnată suflare din gura Ta aşa de sigur ca paiele afară în aer, precum ai fost desigur în stare, să-i porunceşti mării, că ne-a purtat, de parcă ar fi fost pământ tare; dar totuşi îţi stau - ca fiind numai un om slab faţă de Tine cu toată puterea mea, care nu este deloc neânsemnată - la dispoziţie până la ultimul om şi până la ultima picătură de singe! Aceşti ticăloşi mizeri să cunoască localitatea Ghenizaret!“

Spune superiorul cu o voce tare emoţionată: „Domnule căpitan! De unde ai tu însă o dovadă împotriva noastră în ceea ce priveşte faptul, că noi am fi venit numai de aceea, de a-l pierde pe acest om? Noi am venit într-adevăr, de a-l interoga şi examina, ceea ce este totuşi imposibil să ni se poată lua în nume de rău; dar, pe Dumnezeu, de pierzare nu poate fi aici totuşi nici vorbă! Tu poţi să vorbeşti acum uşor; pentru că ai avut deja o ocazie îndestulătoare, de a-l cunoaşte prin faptele şi cuvântările lui; noi, însă, am auzit şi am văzut încă puţin în afară de vindecarea miraculoasă de astăzi, în afară de ameninţările tale de loc foarte umane şi ar trebui aşadar doară totuşi să avem şi libertatea, ca fiind oarecum încă cu totul străini în această privinţă, să-l gustăm puţin din plin pe acest om miraculos!

Că noi templierii ne aflăm pe un pământ deja foarte gol pe dinăuntru, nu ne este desigur străin; dar, lăsând aceasta deoparte, este el totuşi mai bun decât nici unul şi statul trebuie să-l protejeze aşa de mult timp, până când îi va fi cumva plăcut lui Dumnezeu, de a crea unul mai de bună calitate! De aceea, te rog eu, de a nu ne ameninţa imediat cu sabia, dacă noi schimbăm oarecum câteva cuvinte cu omul miraculos Iisus! El să facă acum, ce vrea şi să predice şi să înveţe, ca şi noi să aflăm ceva mai bun din aceasta, decât am auzit doar din auzite şi din multe rapoarte, cu siguranţă incorecte; dacă vom vedea, că este ceva adevărat în această treabă, atunci vom cuprinde şi noi alte judecăţi în noi, decât am putut până acum să le cuprindem! Pentru că chiar aşa de proşti nu suntem noi şi inima noastră este încă în stare pe deplin de o judecată dreaptă.“

Spune căpitanul: „Refuzul mărturiei cerute nu vorbeşte în favoarea dreptăţii inimii voastre, ba din contră! EX TRUNCO NON QUIDEM MERCURIUS (‘Dintr-un buştean nu s-a făcut încă un Dumnezeu!’) - dar noi vrem să vedem!“

125. Trei documente.

Ev. Matei 15, 10 -14.

Atunci am chemat de îndată poporul laolaltă, care consta pe de-o parte din cei vindecaţi şi pe de-altă parte din locuitorii destui de mulţi ai acestui oraş, care în această zi, ca ziua înaintea celei de sâmbătă, făceau o zi de sărbătoare.

Atunci când poporul era strâns laolaltă şi sala era aproape plină, i-am spus Eu poporului: „Ascultaţi şi înţelegeţi-Mă bine! (Matei. 15, 10) Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om; ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. (Matei 15, 11) A mânca pâine cu mâinile nespălate, nu-l necurăţeşte pe nici un om. Aceasta v-o spun Eu vouă tuturor şi desfiinţez astfel pentru totdeauna asemenea porunci omeneşti!“ - Atunci a început tot poporul să jubileze şi M-a lăudat.

Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: „ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat?“(Matei 15, 12)

Le spun Eu cu voce tare ucenicilor: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. (Matei 15, 13) Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) Aceştia se pot supără cum vor ei; pentru că tatăl lor este un altul, decât cel al nostru. Tatăl nostru este sus - şi cel al lor jos!“

Când au auzit aceasta fariseii, s-au făcut ei atunci galbeni, verzi şi roşu ca focul de furie şi mânie; şi superiorul spuse, cu o voce, ce-i drept, tremurătoare: „Noi am auzit acum destule! El l-a hulit pe Dumnezeu şi pe noi! Acum ştim noi, cu cine avem de-a face şi cine este acest Iisus din Nazaret! Lăsaţi-ne de aceea să plecăm şi să-i vestim tare înaltului preot, ce fel de om este acest nazarinean!“

Spune căpitanul: „Se poate ajunge într-adevăr într-un oraş, ca voi, după voinţa proprie; dar ieşirea afară este la latitudinea voinţei celui care deţine puterea asupra oraşului! Este într-adevăr acuşi spus: ‘Lăsaţi-ne să plecăm!’; dar aici păşeşte împotrivă deţinătorul de putere şi spune: ‘Voi rămâneţi!’“ - Ultimul lucru a fost rostit bubuind, cu o voce de tunet.

La ultimele cuvinte: „Voi rămâneţi!“ s-au speriat fariseii însă şi în aşa fel, că s-au făcut toţi palizi ca pământul, au început să se cutremure şi n-au mai fost în stare să spună nici un cuvânt pe buzele lor.

Când căpitanul văzu, că formula de adresare a lui a făcut o impresie mortală asupra lor, spuse el atunci mai departe: „Inainte ca să vă las să plecaţi, vom mai avea noi încă multe de vorbit unii cu alţii şi voi îmi veţi mai iscăli mai înainte încă două contracte şi o mărturie cu scrisul vostru de mână, în prezenţa poporului; dar atât contractele, cât şi mărturia pe viaţă şi pe moarte! Bineînţeles! Pentru că de îndată ce aş afla prin spionii mei care aud ascuţit, că voi n-aţi ţine numai un punct al contractelor, sunteţi voi atunci încă în aceeaşi zi daţi morţii şi dacă v-aţi ascunde în spatele a o mie de temple!“

Aici a rânduit căpitanul să i se aducă de îndată de către slujitorii lui unelte de scris şi scrise următoarele: „Contractul Nr 1: Dacă, careva dintre voi ar îndrăzni să vorbească despre Iisus din Nazaret chiar şi numai un cuvânt defăimător, ori între ei sau către cineva străin, ce iasă deodată la suprafaţa, acela cade sub judecată şi este dat morţii! - Contractul Nr. 2: Cine dintre voi va lăsa să cadă numai o silabă din toate acestea, ce s-au întâmplat aici şi s-a vorbit aici, în Ierusalim şi în templu şi i-ar da Iisus, Domnului, o mărturie rea, dacă în templu sau într-o altă casă, acela cade sub judecata chinuitoare şi apoi este dat morţii celei mai schingiuitoare! Şi nimeni să nu se alinte cu aceasta: ‘Nu se va afla totuşi într-adevăr cu siguranţă!’ Cum am spus deja, în acelaşi moment, când voi veţi spune oriunde numai o silabă despre ce vă este poruncit să tăceţi în cele două contracte, o vor afla spionii mei şi cu voi se va întâmpla, ceea ce vă este prezis în aceste contracte!“

Apoi scrise căpitanul o mărturie, care suna astfel: „Noi împreună cu toţii mărturisim la sfârşit cu iscălitura noastră spre dovedirea adevărului PRO MEMORIA AETERNA (spre amintirea veşnică), că am comis furtul cunoscut al impozitelor şi comorilor imperiale din Pont şi Asia mică şi am luat acestea prin cea mai ticăloasă viclenie de la cei aducători, dar am fost trădaţi de Iisus din Nazaret în Kis la transportul către Ierusalim, chiar dacă nu cu vorba, dar totuşi prin influenţa lui. Noi am fi fost, ce-i drept, condamnaţi la moarte toţi laolaltă de către judecătorul Faustus - dar Iisus din Nazaret s-a folosit în favoarea noastră şi noi am scăpat nevătămaţi! - Acesta este un adevăr, pentru care punem în joc viaţa noastră!“

Atunci când căpitanul terminase de scris aceste trei lucruri, le-a citit el cu totul liniştit fariseilor şi cărturarilor. La fiecare rând scris, s-au făcut feţele lor tot mai lungi şi mai lungi şi când au auzit citindu-se mărturia, de-abia atunci şi-au împreunat ei cu avânt mâinile laolaltă peste capete şi strigau: „Ce, asta trebuie noi să semnăm?!“

Spune căpitanul: „Da, asta este adevăr curat! Dacă nu vreţi însă aşa ceva, atunci stau deja acolo ajutorii de călău, înzestraţi cu biciuri, nuielele şi securi ascuţite!“ - Aici s-au uitat fariseii în spate şi i-au văzut pe bărbaţii de groază. Atunci au şi cerut ei însă îndată fără împotrivire unelte de scris. Iar căpitanul i-a amintit încă, să iscălească cu numele lor adevărate, pentru că un nume fals i-ar aduce fiecăruia moartea. Atunci au semnat ei cu numele lor adevărate şi cine putea scrie din popor, trebuia să semneze ca martor.

Atunci când cele trei documente au fost astfel în ordine, spuse căpitanul: „Acum am ceea ce aş fi vrut cu drag să am deja de mult de la voi şi voi ştiţi, ce am eu. Ce aveţi de respectat, ştiţi de asemenea şi astfel suntem gata. Acum puteţi într-adevăr să plecaţi unde vreţi! Până la graniţă vi se dă o escortă sigură!“

Aici au şi strâns aceşti farisei şi cărturari de îndată totul laolaltă şi n-a durat o jumătate de oră, că au şi avut Ghenizaretul deja în spatele lor, cu totul tăcuţi, fără cuvânt şi articulaţie.

126. Avertizarea Domnului faţă de viclenia rea a templierilor.
Când aceşti examinatori şi anchetatori fură deja departe peste munţi şi văi, spuse atunci căpitanul: „Doamne, aceştia vor tăcea să sperăm; pentru că aceste trei sfori ar trebui să ţină! De altfel, este adevăr deplin, că aflu în decursul a cel mult opt zile, ce unul dintre ei ar fi vorbit pe undeva încă cât se poate de în secret; la aceasta este credinţa lor încă mai puternică decât informatorii mei larg răspândiţi şi frica lor mare este educatorul lor sever. Aici mă pun eu chezaş, că dintre ei nici unul nu va vorbi nici măcar o silabă către cineva despre toate acestea, ce a trăit el aici!“

Spun Eu: „Da, ei vor tăcea, dar cu atât mai mare va fi furia lor secretă; pentru că ceea ce li s-a întâmplat aici în măsură îndestulătoare, nu va uita nici unul dintre ei vreodată. Aveţi însă voi toţi bine grijă; pentru că răutatea lor secretă este mare şi nu are limite! În inimile lor sălăşluiesc diavoli şi acestora nu le este rău nici un mijloc, de a se răzbuna pe acela, care i-a jignit! De aceea, aveţi grije! Aceştia vor unelti şi vor unelti acum! Mărturia însă, pe care au trebuit s-o iscălească, este încă cel mai bun mijloc de legătură! De aceea vor fi ei într-adevăr tăcuţi; dar ei vă vor trimite mai mulţi spioni răuvoitori pe gât, decât voi lor şi vor tocmi martori mincinoşi împotriva voastră. De aceea aveţi grije, Eu v-am spus aceasta de aceea dinainte!“

Spune căpitanul: „Doamne, eu îţi mulţumesc din cea mai devotată inimă pentru acest avertisment! Deoarece ştiu însă acum aceasta, de aceea să aibă fiecare străin o dispoziţie foarte deosebită în viitor, mai ales însă un ierusalimitean, care va veni în această împrejurime! Cu adevărat, aceluia să-i fie aprinşi cărbuni arzători peste cap! Să-l prind numai o dată pe unul şi unui al doilea să-i treacă pentru totdeauna plăcerea, de a face pe spionul!“

Spun Eu: „Da, da, de aceea fiţi atenţi; pentru că acest soi este socotind după exterior adaptabil ca un porumbel, după interior însă este el mai otrăvitor, decât un şarpe inelat egiptean! Ei vor veni în tot felul de înfăţişări şi vor vorbi limba aceasta şi aceea, acuşi ca neguţători persieni, acuşi ca greci şi acuşi ca egipteni şi ca romani şi vor fi greu de deosebit de adevăraţi apartenenţi ai naţiunilor numite. Dar dacă îi veţi interoga sever, atunci veţi găsi desigur, copii al cărui duh sunt ei!“

Spune căpitanul: „Oh, încă mult mai multe mulţumiri ţie, o Doamne! Acum ştiu foarte exact, ce voi avea de făcut în viitor; şi dacă s-ar arăta undeva un caz tulbure, atunci îmi vei perimte doară într-adevăr, ca să am voie să chem numele Tău, mie mai presus de toate sfânt şi măreţ şi să spun: ‘O, Tu Duh mare şi atotputernic al Domnului şi învăţătorului meu Iisus! Iluminează-mi inima mea, ca să fie lumină în ea!’ şi Tu vei auzi desigur o asemenea chemare a mea şi până la capătul lumii!“

Spun Eu: „O prietene şi frate, rămâi tu aşa în Mine şi Duhul Meu va fi în tine, ţie spre ajutor în orice timp în zi şi în noapte!“

Spune Jarah, care stă lângă Mine: „Dar Doamne, Tu vorbeşti chiar, de parcă ai dori să ne părăseşti deja acuşi!? O, eu te rog, mai rămâi totuşi încă câteva zile la noi; pentru că Tu eşti doară viaţa mea! Cum aş putea trăi fără Tine? Tu trebuie să rămâi aici, eu nu Te las de aici! Fără Tine ar trebui eu doară să mor!“

Spun Eu foarte prietenos: „O, tu cea mai dragă Jarah a Mea, pe tine veşnic nu Te voi părăsi! Şi dacă Mă voi îndepărta de aici, după unele zile, din cauza lucrării Mele, pentru câtva timp, socotit după persoana Mea, atunci voi fi însă totuşi continuu la tine în duh şi tu vei vorbi cu Mine şi Eu îţi voi da un răspuns bine perceptibil la fiecare dintre întrebările tale; de aceasta poţi fii tu pe deplin asigurată! - Înţelegi tu asta?“

Spune micuţa Jarah: „Da, Tu cel mai drag al meu Domn Iisus, asta o înţeleg destul de bine şi ştiu, că ţie nu-ţi este nimic imposibil; dar drag îmi este totuşi faptul, dacă Tu rămâi şi în persoana Ta încă un timp mai îndelungat la noi. Pentru că vezi, acum, deoarece eşti la noi, arată totul aşa de transfigurat şi ceresc; eu nu-mi pot acum deja imagina cerul mai frumos şi mai minunat. De aceea trebuie Tu de dragul meu să petreci într-adevăr încă şi personal câteva zile aici!“

Spun Eu: „Păi da, este doară imposibil, să laşi ceva nesatisfăcut unei asemenea iubiri, mai ales când ea şi-a ales partea cea mai bună! Fii tu numai de un curaj vioi; dragostea ta nu va sta aici niciodată singură!“

Asta o face pe Jarah foarte veselă, că sare de aceea la Ebahl şi spune: „Uite, tată Ebahl, Domnul mai rămâne încă la noi şi aceasta pentru totdeauna!“

Spune Ebahl: „Dragul meu copil, aceasta este o milostivire mare pentru noi, de care noi toţi împreună nu suntem demni; pentru că El este un Domn al cerului şi al acestui pământ! Ceea ce face El şi vrea să facă, asta ramâne ascuns în hotărârea Lui veşnică şi de nepătruns, conform cărui lucru fiecare fir de păr de pe capul nostru este astfel numărat ca nisipul mării şi noi, oamenii, nu putem schimba nimic în aceasta. Dar de această părere sunt şi eu, că la El, în faţa căruia o mie de ani sunt ca o zi, nu va fi tocmai importantă o zi, mai puţin sau mai mult să petreacă la noi. De aceea ţine-L tu numai tare şi nu-I da drumul; pentru că pe tine te îndrăgeşte cel mai mult dintre noi!“

Spune Jarah: „Oh, eu îl voi ţine într-adevăr destul de tare şi nu-I voi da chiar niciodată drumul!“
127. Domnul vorbeşte despre duhul dragostei.
Atunci vin Eu din spate în linişte la Jarah, o ridic în sus de pe pământ şi spun: „Dar tu cel mai drag copilaş al Meu, cum Mă vei putea tu ţine într-adevăr? Vezi, Eu sunt doară mult mai puternic decât tine!“

Spune micuţa, după ce am pus-o iarăşi pe pământ: „Asta o ştiu bine, că eşti nemărginit mai puternic decât mine, de-abia o musculiţă în faţa Ta; pentru că Tu menţii cu puterea voinţei Tale atotputernice cerul şi pământul şi ţii marea în adâncul ei; cum aş vrea să mă măsor cu Tine în putere?! Dar de părerea aceasta sunt eu, că Tu, pentru că Te îndrăgesc chiar aşa de nedescris, de dragul iubirii mele către Tine, Te vei lăsa ţinut puţin peste vreme!“

Spun Eu: „Da, aici ai tu iarăşi dreptate; pentru că cu dragostea izbuteşti totul la Mine! Dragostea faţă de voi oamenii, M-a tras doară pe acest pământ! Cine are însă dragoste aşa ca tine, acela fireşte că poate atunci să facă cu Mine într-adevăr, ce vrea el! Pentru că o asemenea dragoste este doară tocmai Duhul Meu în inima omului. Şi ceea ce o asemenea dragoste cere şi vrea, aceea reiasă din toată adâncimea ordinii Dumnezeieşti şi tu Mă poţi de aceea ţine tare într-adevăr aşa de frumos cu inima ta şi Eu veşnic niciodată nu Mă voi despărţi de inima ta!

Însă, persoana Mea vizibilă nu este importantă, ci numai Duhul Meu singur! Ceea ce fac, iată, aceea n-o face persoana Mea, ci doar Duhul Meu singur; dar de dragul tău, voi mai petrece totuşi câteva zile aici, - pentru că mâine este ziua sâmbetei şi poi-mâine ziua după cea de odihnă! Aceste două zile le voi mai petrece încă aici, iar atunci voi pleca mai departe şi anume la Tir şi Sidon, - voi veni însă atunci într-adevăr iarăşi poate voi petrece jumătatea iernii la voi.“

Spune micuţa foarte încântată: „Oh, lui Dumnezeu Tatălui sfânt toată lauda din această cauză! Acum sunt eu deja mulţumită!“

Toţi o admirau pe fetiţa de doisprezece ani şi se mirau de mintea ei. Şi un bătrân spuse: „Oh, aceasta este o milostivire deosebită a lui Dumnezeu! În această piele gingaşă se află un înger al lui Dumnezeu! Infăţişarea şi duhul mărturisesc pentru acest lucru.“

Spune un altul: „Bineînţeles! Această fetiţă are de-abia doisprezece ani şi cam o jumătate peste; dar ea arată ca o fecioară de şaisprezece ani! Trupul ei este pe deplin dezvoltat şi sufletul ei nu lasă nimic de dorit. Aceasta are într-adevăr capul şi inima la locul potrivit! Fericit este, cine o va conduce o dată pe aceasta ca soţie în casa lui!“

Aşa ceva aude Jarah şi spune: „O inimă, pe care o iubeşte Dumnezeu, nu are nevoie de dragostea unui mire egoist; pentru că ea este deja introdusă ca mireasă în casa lui Dumnezeu! Eu ştiu să iubesc oamenii în necazul lor şi să le fac bine săracilor în fiecare oră, în zi şi în noapte; dar dragostea anumită a unui bărbat tânăr, n-o cunosc şi nici n-o voi cunoaşte vreodată, - în afară de faptul că inima lui este cuprinsă asemenea celei ale mele doar de dragostea cea mai curată către Dumnezeu!“

Spune un alt evreu bătrân: „Ei, ei, fetiţo! Cuvântarea ta sună într-adevăr bine, de parcă ar veni din gura unui înger; dar tu constai totuşi din carne şi sânge şi când vor veni o dată anii tăi, atunci vei vedea tu într-adevăr, dacă carnea şi sângele n-au nimic de spus la om!“

Spune Jarah: „Că omul nu este un Dumnezeu, asta o ştiu deja din cei mai timpurii ani ai mei; dar omul poate deveni prin adevărata lui dragoste faţă de Dumnezeu un maestru al cărnii şi sângelui său, prin urmarea sigură a ajutorului lui Dumnezeu. Cui îi ajută însă Dumnezeu, aceluia îi ajută El pe deplin şi nu pe jumătate, ceea ce aţi aflat astăzi dimineaţă voi înşivă la carnea şi sângele vostru bolnav! Pentru că acesta n-a fost ajutor oamenesc, ci acesta a fost ajutorul lui Dumnezeu!“ - După aceste cuvinte ale Jarei tac bătrânii şi nimeni nu se mai incumetă, să-i răspundă un cuvânt.

Eu, însă, îi spun lui Jarah, luând-o de mână: „Bine ai făcut tu aceasta! Tu vorbeşti chiar deja ca un prooroc indiscutabil!“

Îmi spune Jarah zâmbind drăgăstos cu o jumătate de voce: „Este uşor să vorbeşti profetic, dacă te afli la Tine şi dacă Tu îmi pui cuvintele în inimă şi în gură! Dacă aş fi vorbit din mine însumi, atunci ieşeau desigur destul de multe prostii!“

Spun Eu de asemenea aşa de încet: „Ar putea fi aceasta într-adevăr, Jarah a Mea cea mai dragă! Dar de acum încolo vei fi tu în stare să vorbeşti mereu aşa de înţelept, numai nu trebuie să-Mi devii cumva odată necredincioasă, când devii mai bătrână!“

Spune Jarah: „Doamne, dacă ar fi aceasta posibil, atunci lasă-mă mai bine să mor!“

Spun Eu: „Aşadar, aşadar, asta va rămâne cumva într-adevăr imposibil!?“

Spune Jarah, cuprinzându-Mă tare de mijloc şi strângându-Mă la pieptul ei: „Da, aşa ceva trebuie să rămână veşnic imposibil! Pentru că ar trebui să devii doar nebun, dacă ai da o livră de aurul cel mai curat pentru o livră de putregai urât mirositor!“

Spun Eu: „Deci, ţi-e totuşi aurul ceva important?“

Spune Jarah: „Da, aurul sufletului într-u totul! Aurul pământesc, însă, l-am pomenit numai ca exemplu.“

Spun Eu: „Aşadar, aşadar, Eu te-am înţeles într-adevăr; dar pentru că te iubesc tocmai chiar aşa de tare, trebuie doară de aceea să te şi tachinez puţin!“

Spune Jarah: „O tachinează-mă tu numai, eu totuşi nu Te voi iubi de aceea mai puţin! Pentru că aceasta o ştiu doară deja de mult, că Dumnezeu îi încearcă pe oamenii, pe care îi iubeşte îndeosebi, cu tot felul de suferinţe! Dacă Tu, o Doamne, vei începe aşa de bine, bine să mă tachinezi, de-abia atunci mă vei îndrăgi pe deplin!“

Spun Eu: „O tu cel mai drag copilaş al Meu, inimi aşa de foarte curate, cum este a ta, n-o tachinează Dumnezeu niciodată, ci numai asemenea, care îl iubesc pe Dumnezeu într-adevăr foarte tare, dar la aceasta cochetează totuşi cu lumea din când în când; la asemenea oameni le alungă atunci Dumnezeu prin tot felul de tachinări dragostea faţă de lume din inimă, ca ei să devină pe deplin de-o inimă curată. - Înţelegi tu asemenea lucru?!“

Spune Jarah: „O Doamne, Tu miere groasă a inimii mele, asta o înţeleg într-adevăr foarte bine!“

128. Discuţie între templieri şi eseeni.

Ev. Matei 15, 15-20

Spune de pe alături în sfârşit iarăşi o dată Petru, aşa mai mult pentru sine: „Nu înţeleg, cum această fetiţă este totdeauna aşa de repede gata cu înţelegerea! Eu sunt totuşi deja bătrân şi am auzit totuşi deja aşa de multe lucruri, dar cu înţelegerea aceasta chiar aşa de rapidă nu merge la mine absolut de loc. Astfel nu înţeleg acum încă aşa pe deplin curat, ce a vrut să spună cu pilda: ‘Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iasă din gură, aceea îl spurcă pe om!’ Dacă un om trebuie să vomite, sau dacă tuşeşte şi scuipă atunci afară, cum poate să-l spurce aceasta? N-a făcut totuşi Moise nici o menţionare despre acest lucru!?“

Spun şi ceilalţi ucenici: „Aici îţi merge ca şi nouă; pentru că asta nici noi n-o înţelegem! Du-te şi întreabă-L în numele nostru al tuturor, cum este această pildă de înţeles!“

De-abia atunci a venit Petru la Mine şi M-a întrebat, spunând: „Doamne, lămureşte-ne nouă pilda aceasta ‘cu intrarea înăuntru şi ieşirea afară din gură’ (Matei 15, 15); noi toţi n-o înţelegem!“

Spun Eu: „Acum şi voi sunteţi nepricepuţi? (Matei 15, 16) Cât de mult voi mai trebui să vă suport încă astfel? Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară, pe calea sa? (Matei 15, 17) Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om! (Matei 15, 18) Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase şi hule. (Matei 15, 19)

Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om! (Matei 15, 20) - Înţelegeţi voi acum aceasta?“

Spun ucenicii: „Da, Doamne, noi îţi mulţumim pentru această lumină sfântă!“

Spun Eu către Matei scribul: „Deci, notează tu săturarea în deşert, apoi călătoria încoace nocturnă şi ce s-a întâmplat deosebit la aceasta şi apoi, însă, îndată, ce s-a întâmplat astăzi, cu cuvinte puţine, dar cuprinzătoare! Toate celelalte, ce s-au întâmplat aici, sari peste ele deocamdată; în ceea ce urmează, însă, pot fi încă unele lucruri completate, - aceasta, însă, este o parte esenţială a Evangheliei.“

Aici s-au dus ucenicii iarăşi în încăperile lor, unde îi aşteptau deja cu nerăbdare cei câţiva farisei şi cărturari convertiţi împreună cu cei doi eseeni. Bineînţeles că sunt imediat amănunţit întrebaţi, cum a mers cu fariseii şi cărturarii din Ierusalim. Şi ucenicii le povestesc totul foarte amănunţit. Atunci spun fariseii, cărturarii şi cei doi eseeni: „Nu, aici este într-adevăr nevoie de multă noapte şi prefăcătorie, să mai stăruieşti încă încăpăţânat în prostia cea mai răutăcioasă la asemenea semne şi mărturii! Şi la ce le foloseşte toată prefăcătoria lor? Acum sunt ei legaţi într-un asemenea fel prin cele trei documente emise, că nu au nici măcar voie să-şi destăinuie între ei gândurile lor! Ce boi şi ţapi sunt însă aceştia totuşi!“

Spun eseenii: „Treaba cu Iisus este aşa de luminoasă ca soarele, cum poate fi numai ceva luminos ca soarele, şi, totuşi, o asemenea prefăcătorie nemaiauzită! Noi suntem totuşi aşa de educaţi în ceea ce priveşte cunoaşterea lumească, decât poţi fi numai totdeauna educat, dacă ai parcurs şcolile Persiei şi ale Egiptului şi îi ai pe înţelepţii Greciei şi pe cei ai evreilor vechi în degetul mic; dar noi facem abstracţie aici de toate faptele miraculoase nemaiauzite şi spunem numai: În ceea ce priveşte cuvântarea Lui şi cea mai adâncă înţelepciune care reiasă din aceasta, de care altfel pe pământ n-ai întâlnit încă niciodată o urmă, atunci ne este aceasta mai mult decât o dovadă întru totul îndeajunsă, că acest Iisus este un cel mai desăvârşit Dumnezeu. Acum se mai adaugă însă încă şi faptele Sale într-un mod, de care n-a visat un om într-adevăr niciodată ceva; fapte, care îi pot fi posibile numai unui Dumnezeu, în care se unesc toate puterile lumii şi a toate stelele, a soarelui şi a lunii, sau au primit din voia minunat atotputernică a acestuia existenţa lor într-o formă, nouă fireşte nedescrisă!

Noi am văzut, cum la El voia, cuvântul şi fapta săvârşită cad tocmai într-una împreună. Cerurile se deschid la semnul Său cu mâna şi nenumărate legiuni ale fiinţelor celor mai încântatoare de eter stau pregătite spre a-i sluji Lui; El le porunceşte şi cămările de proviant goale sunt pline de belşugul mâncărilor celor mai gustoase şi damigenele şi burdufurile goale se fac pline de vinul cel mai gustos! Da, nu este aceasta, deci, înt-adevăr, în serios nimic?

El îi porunceşte mării şi ea întăreşte suprafaţa ei, fără să fie de aceea gheaţă şi oamenii merg pe pământul, altfel fiecărui om aducător de moarte, ca pe o suprafaţă de marmură! Şi toate acestea le-au fost arătate şi povestite sincer celor întunecaţ, pe lângă aceasta, s-au uitat şi ei gură cască astăzi dimineaţă cu ochii propri la vindecarea miraculoasă a câtorva sute de oameni şi totuşi au rămas ei pe lângă aceasta mai prefăcuţi decât o stâncă, la care de mii de ani şi-au încercat cel puţin în toţi anii o sută de mi de fulgere puterea lor distrugătoare! Fraţilor, aici încetează, aşadar, totuşi, tot ce este omenesc în om! Aici este el ori un animal rău sau în deplina seriozitate un diavol! - Spuneţi fraţilor, avem dreptate, sau nu?“

Spun fariseii şi cărturarii: „Mai mult decât întru totul adevărat! Căci dacă la astfel de apariţii poţi rămâne dur şi de neclintit, atunci este acela eventual un diavol!“

Spun cei doi eseeni: „După ce noi credem acum că există într-adevăr spirite atât de rele în unele regiuni, care deseori chinuie oamenii şi de multe ori îi conduc pe aceşti oameni fără vreun chin vizibil spre nişte fapte îngrozitoare, cu acest lucru noi suntem de părerea voastră! Căci oameni, care nu au nici măcar puţin sentiment pentru aproapele său, cei care sunt îngrijoraţi ca şi tigrii doar de gura şi de stomacul lor, acei oameni nu mai sunt oameni, ci adevăraţi diavoli! Căci ei nu se mai gândesc la nimic altceva, ci râvnesc doar la stomacul lor, ca acela să fie cât mai plin! Şi pentru a ajunge la aceasta, nu le nici un mijloc prea crunt! Ce Dumnezeu, ce duh! Burta şi stomacul trebuie să fie plin! Tot restul nu valorează în faţa lor nici măcar o iotă. Arta şi ştiinţa sunt privite de ei doar atunci, dacă acestea pot aduce profituri mai mari stomacului lor! - O Doamne, ce oameni sunt aceştia! Da, da, ei sunt cei mai adevăraţi şi mai credibili diavoli!“

Spune în sfârşit la aceasta Iuda Iscarioteanul: „Dacă eu sunt prea tare convins de adevărata Sa puterea dumnezeiască, într-adevăr, eu aş începe, să-mi fie teamă din pricina Lui! Căci aceşti oameni, dacă ar fi posibil, l-ar arunca pe Dumnezeu de pe tronul Său etern şi s-ar pune ei în locul Lui; căci cei din templu, care după izgonirea samaritenilor, care deseori îi verificau, le merge acum foarte bine, ar încerca mai degrabă chiar lucrurile cele mai neobişnuite, decât să reducă din viaţa lor bună!“

Spune Petru: Crezi tu, că Domnul nostru este sigur cu puterea Sa miraculoasă în faţa celor din templu, care sunt atât de vicleni? Dacă El nu apare în faţa acestor ucigători de tată şi de mamă ca un judecător cu foc şi cu fulgere din ceruri, atunci El va fi o jertfă, cu toată puterea Sa, furiei lor veşnic nesătule! Da, un evreu este chemat spre a înfăptui lucruri măreţe şi poate fi un înger; dar peste un evreu rău şi stricat nu poate exista vreun diavol, care ar putea fi mai şiret decât el!

De aceea ar trebui El să se ferească de Ierusalim! Căci dacă păşeşte acolo ca un om simplu, atunci este El pierdut împreună cu predicatorul Ioan! Atâta timp cât a avut voie să înveţe şi să boteze în apropierea noastră la micul Iordan şi în mica Bethabara (deşert), a fost el sigur; dar când a plecat el cu aproximativ trei luni în urmă spre marele Iordan şi în marele deşert Bathabara, a fost de îndată o victimă a oamenilor din templu, care s-au priceput să se ascundă cu viclenie în spatele lui Irod. Irod l-a dat spre a fi urmărit, El, Învăţătorul şi Domnul mostru; dacă ar fi putut să-L prindă, cine ştie, ce s-ar fi întâmplat de atunci! Dar Domnul poate vedea şi de departe inima oamenilor şi le cunoaşte planurile şi îi poate ocoli cu precizie! Căci cine poate fi mai înţelept şi mai înteligent decât El?“

Spune un fariseu: „Dacă El începe să-i ocolească, atunci nu este acest lucru un semn bun pentru siguranţa Sa deplină! El poate să nu atragă atenţia nimănui, cât timp este posibil şi doar acest lucru scuză ocolirea Lui; dar dacă este vizibilă doar cea mai mică parte de teamă, atunci eu nu aş da prea multe pentru siguranţa Lui! Căci mult prea bine ştiu eu, pe unde îşi ţine templul plasele sale pline de stricăciuni, că aproape ar fi un lucru imposibil, să scapi din acestea cu pielea nevătămată! Dar El nu va dori să atragă pentru început atenţia prea tare şi de aceea va ocoli El cât se poate de mult aceste ocazii şi prin aceasta va preveni El o ciocnire frontală a cerului şi a pământului; El va întâmpina doar atunci răutatea mare a oamenilor, când măsura va fi umplută! - Acest lucru cred eu că îl înţeleg din trăsăturile caracterului Său!“

Spun eseenii: „Aceasta este şi părerea noastră! Căci la o astfel de înţelepciune dumnezeiască pură şi la o putere adevărată, ştie El cu siguranţă ce trebuie să facă împotriva unei astfel de lumi rele! Dacă am avea noi doar cea mai mică parte din puterea şi înţelepciunea Sa, atunci noi am fi în trei ani Stăpânii lumii! De aceea suntem îngrijoraţi din pricina Lui! El ar trebui să se dăruiască din propria Sa voinţă lumii rele şi să spună: ‘Aici sunt Eu, acum înfăptuiţi le Mine, Creatorul vostru, măsura cea mare a răutăţii voastre, ca să poată să vină peste voi de sus mai repede o judecată!’ - şi atunci nu ar pierde El totuşi nimic! El poate să recunoască, că oamenii răi, pentru a umple măsura, ar putea face vreun rău corpului Său, da ar putea chiar să-l omoare; dar va putea, oare, să-i facă vreun rău duhuluii Său veşnic şi atotputernic? Cum am spus, noi nu ne îndoim deloc, că El ar fi în stare de aceasta, dar acest lucru nu le va fi prea de folos duşmanilor Săi; căci de abia vor putea ei clipi şi El se va trezi ca un judecător nemilos şi îi va judeca cu focul şi cu sabia din ceruri! Atunci va fi vai de duşmani şi de diavoli! Aceştia vor afla în chinuri doar atunci, cine a fost Acela, pe care ei l-au urmărit pe toate drumurile! - Ce spuneţi voi toţi la această părere a noastră?“

Spun ucenicii: „Ei, aceasta numai Lui să nu i se întâmple, cu toate că nu dorim să vă contrazicem în părerea voastră; deoarece multe sunt posibile lui Dumnezeu, ce nu poate să gândească sau să înfăptuiască vreodată un om!“
129. Domnul şi cei doi eseeni.
În timp ce ucenicii, fariseii şi cei doi eseeni vorbesc asemenea lucruri unii cu alţii şi Matei notează sarcina lui, cheamă Ebahl la masă şi ucenicii şi acum ucenicii lor sunt chemaţi de asemenea la masă şi vin cu o înfăţişare aşa de destul de vioaie în sala de mese.

Atunci îi întreb Eu, ce ar fi vorbit ei unii cu alţii aşa de vioi în încăperea lor.

Răspund cei doi eseeni: „Doamne, Tu poţi întreba uşor, pentru că ce am vorbit acum unii cu alţii, aceea a fost Duhului Tău aşa de limpede deja din veşnicii ca soarele în amiaza cea mai luminoasă! Dar, că n-am vorbit desigur nimic rău despre Tine, de aceasta poţi fi pe deplin asigurat!“

Spun Eu: „Foarte sigur şi adevărat şi anume, ce aţi vorbit voi; pentru că asta nu v-a inspirat-o carnea voastră şi sângele vostru, ci Duhul lui Dumnezeu. Dar, totuşi, nu vorbiţi iarăşi ceva amănunte despre acest lucru către cineva; pentru că oamenii sunt orbi, proşti şi răi!- Acum, însă, să ne aşezăm la masă!“

Masa era bine înbelşugată; cei opt slujitori de corabie ai noştri îşi petrecuseră timpul cu pescuitul şi îi aduseseră lui Ebahl în casă o grămadă dintre peştii cei mai frumoşi buni, pentru care lucru el i-a aprovizionat însă din belşug cu vin şi cu pâine. Aceşti peşti erau foarte bine gătiţi şi noi toţi i-am mâncat cu poftă de mâncare foarte fericită. Cei doi eseeni, a căror cer al gurii avea o educaţie însemnată, deoarece aceşti elevi ai lui Aristotel şi Epicurs dădeau o importanţă mare bucătăriei, nu puteau să se exprime îndeajuns lăudabil asupra gustului bun a acestei mese adevărate de peşte. Şi căpitanul, împreună cu cei trei sub conducători ai lui, nu putea lăuda îndeajuns gustul bun al peştilor şi a mâncat după plăcerea inimii lui câteva bucăţi destul de mari, aşa încât a început să se teme deja la sfârşit, dacă aceasta nu-i va dăuna.