Margaret Mitchell

— Totuşi am să ţi-o spun, căci nu vreau să-ţi las plăcuta iluzie cu privire la gelozia mea. Mi-e milă de el, pentru că ar trebui să fie mort, şi nu este. Şi-l dispreţuiesc pentru că nu ştie ce să facă, acum, că lumea lui a pierit.

Ideea pe care o exprimase i se păru cunoscută lui Scarlett. Avea impresia că mai auzise aceste cuvinte, dar nu-şi putea aminti unde şi când. Nu se trudi să caute, căci fierbea de mânie.

— Dacă lucrurile s-ar petrece după voia ta, atunci toţi oamenii cumsecade din Sud ar fi acum morţi!

— Şi dacă s-ar petrece după voia lor, sunt sigur că toţi oamenii ca Ashley ar prefera să fie morţi. Morţi, sub o piatră şlefuită pe care să scrie: "Aici odihneşte un soldat al Confederaţiei, mort pentru patrie", sau "Dulce et decorum est..." ori vreun alt epitaf dintr-astea.

— Nu văd de ce!

— Tu nu vezi decât ceea ce stă scris cu litere de-o şchioapă chiar sub nasul tău, nu-i aşa? Dac-ar fi morţi, n-ar mai avea necazuri; n-ar avea de luptat cu tot soiul de probleme, şi încă probleme care n-au soluţie. Pe de altă parte, familiile lor s-ar mândri cu ei de-a lungul mai multor generaţii. De altfel, am auzit că morţii sunt fericiţi. Îţi închipui că Ashley Wilkes e fericit?

— Dar, bineînţeles..., începu ea, apoi îşi aminti de privirea pe care o zărise în ochii lui Ashley cu câtva timp în urmă, şi se opri.

— Crezi că e fericit? Dar Hugh Elsing, sau doctorul Meade? Crezi că sunt mai fericiţi decât era tatăl meu sau al tău?

— Păi, poate că nu sunt atât de fericiţi pe cât ar putea fi, pentru că şi-au pierdut toţi banii.

Rhett râse.

— Nu e vorba de bani, drăguţo. Îţi spun eu, a pierit lumea lor... lumea în care au fost crescuţi. Sunt ca peştii pe uscat, sau ca nişte pisici cu aripi. Fiecare din ei a fost crescut ca să fie cineva, să facă anumite lucruri, să ocupe o anumită poziţie. Şi toate acele persoane, lucruri şi poziţii au pierit pe vecie în clipa când generalul Lee s-a predat la Appomattox. Oh, Scarlett, nu mă privi aşa prosteşte! Ce mai poate să facă Ashley Wilkes, acum că nu mai are casă, că i s-a vândut pentru impozite plantaţia şi că gentlemenii nu mai fac doi bani? Poate să muncească cu mâinile, sau cu capul? Mă prind că ai pierdut o grămadă de bani de când ai dat gaterul pe mâna lui.

— Nu-i adevărat.

— Foarte frumos! Îmi dai voie să-ţi controlez registrele într-o seară de duminică, dacă ai vreme?

— Îţi dau voie să te duci dracului, şi nu numai când o să ai vreme, ci chiar acum, dinspre partea mea.

— Drăguţo, am mai fost la dracu', şi e un individ destul de puţin interesant. N-am să mai merg acolo, nici chiar pentru tine... Mi-ai luat banii când aveai mare nevoie de ei, şi i-ai folosit. Ne învoisem asupra felului cum trebuiau să fie folosiţi, şi ai călcat învoiala. Gândeşte-te, scumpa mea escroacă, la ziua când vei fi iarăşi silită să-mi ceri bani. Ai să-mi ceri să te împrumut cu o dobândă ridicolă, ca să mai cumperi gatere, catâri, ori să mai deschizi cârciumi. Şi atunci, va trebui să-ţi pui pofta în cui.

— Când voi avea nevoie de bani, mă voi împrumuta de la bancă, îţi mulţumesc, făcu ea cu răceală, dar de furie abia mai putea răsufla.

— Da? Încearcă. Multe din acţiunile băncii sunt ale mele.

— Nu mai spune!

— Da, mă interesează şi afacerile cinstite.

— Mai sunt şi alte bănci...

— Bineînţeles. Şi dacă-mi dau puţină osteneală, n-ai să capeţi nici o para de la nici una dintre ele. Poţi să te duci la cămătarii carpetbagger-i, dacă ai nevoie de bani.

— Mă duc la ei cu plăcere.

— Te vei duce, dar fără nici o plăcere, atunci când vei auzi ce dobânzi cer. Drăguţo, în lumea afacerilor există pedepse pentru cei necinstiţi. De ce n-ai fost sinceră cu mine?

— Frumos îţi şade, ce să zic! Eşti bogat şi puternic şi hărţuieşti pe cei năpăstuiţi, ca Ashley şi ca mine!

— Nu te pune în rând cu el. Nu eşti năpăstuită. Nimic nu te poate distruge pe tine. El însă este distrus şi aşa va rămâne, dacă nu se iveşte un om energic care să-l călăuzească şi să-i poarte de grijă toată viaţa. Iar eu n-am de gând să-mi folosesc banii în slujba unui om ca Ashley.

— Dar nu te-ai codit să mă ajuţi când eram distrusă, şi...

— Ofereai un plasament bun, draga mea, un plasament interesant. De ce ? Pentru că nu te-ai dus la rudele tale să te vaiţi şi să plângi vremurile de altădată. Te-ai apucat de treabă şi acum averea ţi-e bine întemeiată pe bani luaţi din punga unui mort şi pe alţii furaţi de la Confederaţie. Ai la activul tău o crimă, o încercare de adulter, un soţ suflat de la sora ta şi tot felul de minciuni şi afaceri necinstite ce n-ar suporta o cercetare mai amănunţită. Foarte frumoase lucruri, toate! Şi astfel te-ai arătat a fi o persoană energică şi hotărâtă, deci un plasament bun pentru bani. E amuzant şi plăcut să ajuţi pe cineva care se ajută singur. Şi acelei matroane romane, doamnei Merriwether, i-aş împrumuta zece mii de dolari, fără chitanţă. A pornit cu un coş de pateuri şi uită-te acum la ea! Are o brutărie în care lucrează şase oameni, bunicul e fericit cu căruţul lui cu care livrează marfa, iar creolul acela mic şi leneş de René lucrează, şi-i place chiar...Sau nenorocitul acela de Tommy Wellburn, care munceşte cât doi, deşi are numai o jumătate de trup de om, şi lucrează bine... sau... ei, lasă, nu vreau să te mai plictisesc.

— Sigur că mă plictiseşti. Ba chiar mă scoţi din sărite, spuse Scarlett cu răceală, nădăjduind că-l va depărta astfel de subiectul acela neplăcut care era Ashley. Dar el râse doar, refuzând să-i facă pe plac.

— Face să ajuţi astfel de oameni. Dar Ashley Wilkes... bah! Cei de teapa lui nu sunt buni de nimic într-o lume ca a noastră, întoarsă cu susul în jos. De câte ori se întoarce lumea cu susul în jos, aceştia sunt primii care pier. Şi de ce nu? Nici nu merită să supravieţuiască, pentru că nu vor să lupte – nu ştiu să lupte. Acum nu e prima oară că lucrurile s-au întors cu susul în jos, şi nici nu va fi ultima. S-a mai întâmplat şi o să se mai întâmple. Şi atunci când se va mai întâmpla, toată lumea o să piardă totul, şi vom fi cu toţii la fel. Şi atunci va trebui s-o luăm iarăşi de la capăt, fără nimic. Vreau să spun fără nimic, în afară de agerimea minţii şi puterea mâinilor noastre. Dar unii oameni, ca Ashley, n-au nici agerime în minte, nici putere în mâini, sau dacă le au, îşi fac scrupule ca să se folosească de ele. Şi astfel pier, şi aşa le trebuie. Este o lege firească – lumea nu are nevoie de astfel de oameni. Dar sunt întotdeauna câţiva inşi dârji care pot rezista greutăţilor, şi cu timpul să revină la poziţiile pe care le-au ocupat înainte de-a se întoarce lumea pe dos.

— Şi tu ai fost sărac! Adineauri doar mi-ai spus că tatăl tău te-a dat afară fără nici un sfanţ!... făcu Scarlett mâniată. Cred că ai putea avea înţelegere şi compasiune pentru Ashley!

— Înţeleg foarte bine, te asigur, răspunse Rhett, dar să fiu al dracului dacă-l compătimesc. Ashley avea desigur mai mulţi bani după capitulare, decât am avut eu când m-a dat tata afară. Cel puţin avea prieteni care să-l ajute, pe când eu am avut soarta unui paria. Şi ce-a făcut Ashley?

— Cum poţi să te compari cu Ashley, înfumuratule! Doară nu-i ca tine, slavă Domnului! Nu s-ar înjosi să facă afacerile murdare pe care le faci tu cu carpetbagger-i cu scallawag-i şi cu yankei. E un om cinstit şi are conştiinţă.

— Dar nu prea cinstit dacă acceptă bani şi ajutor de la o femeie.

— Ce putea face altceva?

— Asta nu pot să ţi-o spun eu. Ştiu numai ce am făcut eu când am fost dat afară, şi ce fac acum. Ştiu ce au făcut alţii. Am văzut cu toţii în prăbuşirea civilizaţiei un prilej de îmbogăţire, şi am căutat să profităm cât mai bine de el, unii în mod cinstit, alţii prin înşelăciuni, şi continuăm să profităm cât putem. Şi toţi cei ca Ashley au aceleaşi şanse ca noi, dar nu ştiu să se folosească de ele. Nu sunt capabili, Scarlett, şi numai cei capabili merită să supravieţuiască.

Scarlett nu prea auzea ce spunea, fiindcă îşi reaminti de ceea ce îi venise în minte când începuse Rhett să vorbească – de vântul rece care bătea în livada de la Tara când Ashley se rezemase de gardul dărăpănat şi privise dincolo de ea. Şi spusese... ce spusese oare? Rostise un nume străin, ciudat, şi vorbise despre sfârşitul lumii. Nu-şi dăduse seama atunci ce voise să spună, dar acum începea să priceapă, iar aceasta-i trezi o senzaţie de silă şi oboseală.

— Bine, dar şi Ashley spunea...

— Ce?

— Spunea, odată, la Tara, ceva despre... un... un amurg al zeilor şi despre sfârşitul lumii, sau aşa ceva.

— Ah, Gotterdämmerung! şi privirea lui Rhett se înflăcără, plină de interes. Şi ce-a mai spus?

— Oh, nu-mi amintesc prea bine. N-am dat prea multă atenţie. Dar... a, da... ceva despre reuşita celor tari şi înfrângerea celor slabi.

— Ah, care va să zică îşi dă seama! Asta-i îngreunează şi mai mult situaţia. Cei mai mulţi n-o ştiu şi n-o vor şti niciodată. Se vor întreba, tot restul vieţii lor, unde a pierit tot farmecul vieţii. Şi se vor mulţumi să sufere în tăcere neputincioasă, păstrându-şi aerul lor mândru. Dar el înţelege. Ştie că e înfrânt.

— Ba nu e înfrânt! Şi nici nu va fi, atâta timp cât mai am eu suflet în trup.

O privi liniştit, iar faţa lui oacheşă era plină de blândeţe.

— Scarlett, cum l-ai făcut să vină la Atlanta şi să se ocupe de gater? S-a împotrivit mult?

Lui Scarlett îi verii îndată în minte scena cu Ashley, după înmormântarea lui Gerald – dar o goni din minte.

— Da' de unde! răspunse ea revoltată. Când i-am spus că am nevoie de ajutorul lui, pentru că n-aveam încredere în derbedeul care se ocupa de gater, şi că Frank are prea multă treabă, şi că eu sunt... În sfârşit, era şi Ella Lorena la mijloc, înţelegi? – a fost foarte bucuros că-mi poate da un ajutor.

— La ce scopuri frumoase serveşte câteodată maternitatea. Va să zică, cu asta l-ai îmbrobodit. Ei bine, acum l-ai adus acolo unde ai vrut; e tot atât de legat de tine, prin obligaţiile pe care şi le-a creat, pe cât sunt de legaţi deţinuţii tăi de lanţurile lor. Vă urez bucurie amândurora! Dar, după cum ţi-am mai spus la începutul discuţiei, de la mine n-ai să mai vezi un ban, pentru afacerile tale necurate, doamna mea cu două feţe.

Scarlett fierbea de furie şi de deznădejde. Plănuise să mai facă un împrumut de la Rhett, ca să-şi cumpere un teren şi să facă un depozit de lemne acolo.

— Mă pot lipsi de banii tăi, strigă ea. Câştig destul cu gaterul de care vede Johnnie Gallegher, de când nu mai folosesc negri eliberaţi. Mai am bani în nişte ipoteci şi mai scot ceva şi de la prăvălie cu mărfurile pe care le obţin la bursa neagră.

— Da, am auzit. Ce drăguţ din partea ta să scoţi câştiguri pe spinarea văduvelor şi a orfanilor! Dar, dacă e vorba să furi, de ce nu furi de la cei bogaţi şi puternici? Furtul acesta a fost privit întotdeauna drept ceva moral şi cinstit, încă de pe vremea lui Robin Hood.

— Pentru că, răspunse Scarlett scurt, e mai uşor şi mai sigur să furi... cum spui tu... de la săraci.

Rhett râse încet, în timp ce umerii i se cutremurau.

— Eşti o pungăşoaică grozavă, Scarlett!

Pungăşoaică! Ciudat, cuvântul acesta o duru. "Nu sunt o pungăşoaică", îşi spuse ea în sinea ei. În orice caz, nu voia să fie. Voia să fie o adevărată doamnă. O clipă, mintea ei se întoarse în trecut şi o văzu pe mama ei cum se mişca de colo-colo cu foşnet de fuste, împrăştiind în jur un parfum uşor, cu mâinile mici, neobosite, lucrând mereu pentru alţii, o femeie stimată, iubită, îndrăgită de toţi. Scarlett avu o strângere de inimă.

— Degeaba cauţi să mă înfurii, spuse ea cu oboseală în glas. Ştiu că nu sunt atât de... scrupuloasă pe cât ar trebui şă fiu. Nu sunt nici destul de bună şi drăguţă, cum am fost crescută să fiu. Dar nu pot să fiu altfel, Rhett. Crede-mă, nu pot. Ce era să fac? Ce s-ar fi întâmplat cu mine, cu Wade, cu Tara şi cu noi toţi când au venit yankeii, dacă aş fi fost... blândă? Aş fi fost o... dar nici nu vreau să mă gândesc la asta. Sau dacă aş fi fost amabilă şi drăguţă când Jonas Wilkerson era gata să ne ia casa... gândeşte-te! unde am fi cu toţii acum? Şi dacă aş fi fost blândă şi ascultătoare cu Frank şi nu l-aş fi cicălit în legătură cu anumite datorii, am fi... În sfârşit, poate că sunt o pungăşoaică, dar n-am să fiu întotdeauna, Rhett. Oricum, în anii aceştia din urmă... şi chiar şi acum, ce puteam face? Eram ca un marinar care se trudea să ducă la ţărm, pe o mare furtunoasă, o barcă prea încărcată. Mi-era greu chiar să mă menţin la suprafaţă, să nu mă duc la fund – încât nu mai puteam să mă încarc cu mărunţişuri, lucruri la care puteam renunţa fără să le simt lipsa, ca de pildă, atitudinile nobile şi... În sfârşit, lucruri dintr-astea. Mă temeam atât de mult să nu se scufunde barca, încât am aruncat peste bord lucrurile de mai puţină însemnătate.

— Adică mândria, onoarea, adevărul, virtutea şi bunătatea, completă el ironic. Ai dreptate, Scarlett. Sunt lucruri neînsemnate atunci când se scufundă barca. Dar uită-te împrejur, la prietenii tăi. Dacă nu reuşesc să-şi ducă barca la ţărm în bună stare şi cu întreaga încărcătură, preferă să se înece şi ei, cu barcă cu tot.

— Sunt cu toţii nişte proşti, făcu ea. Fiecare lucru la timpul său. Când voi avea bani destui, voi fi şi eu generoasă, aşa cum îţi place ţie. Am să fiu un înger. Atunci când îmi va da mâna.

— Când îţi va da mâna... dar n-ai să fii. E greu să salvezi o încărcătură căzută în mare, şi chiar dacă reuşeşti s-o faci, ea este de obicei ireparabil stricată. Tare mă tem că în clipa când vei putea să aduci la suprafaţă onoarea şi virtutea pe care le-ai azvârlit peste bord, le vei găsi alterate.

Şi zicând acestea se ridică, luându-şi pălăria.

— Pleci?

— Da. Nu te bucuri? Te las cu conştiinţa ta, câtă-ţi mai rămâne.

Se opri o clipă şi, plecând privirea spre copil, îi întinse un deget ca să i-l apuce.

— Îmi închipui că Frank nu mai poate de mândrie.

— Oh, bineînţeles.

— Şi are, probabil, tot felul de proiecte pentru viitorul copilului.

— O, ştii ce caraghioşi sunt bărbaţii când e vorba de copiii lor.

— Atunci, spune-i, zise Rhett, şi se opri deodată, cu o privire stranie în ochi, spune-i că dacă vrea să-şi împlinească visul, ar face bine să mai stea pe acasă, serile.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Nimic altceva decât ce am spus. Zi-i să mai stea pe acasă.

— Eşti dezgustător, Rhett! Cum poţi să insinuezi că Frank...

— Oh, păcatele mele, exclamă Rhett şi-l pufni râsul. N-am vrut să spun că Frank aleargă după femei! Frank! Oh, păcatele mele.

Şi coborî scările, râzând cu poftă.

Capitolul XLIV

În după-amiaza aceea de martie vremea era răcoroasă şi bătea vântul, şi Scarlett, îndreptându-se cu trăsura pe şoseaua Decatur spre gaterul lui Johnnie Galleger, îşi trase pledul până sus de tot, la subţiori. Ştia că e destul de primejdios să umble singură, mai primejdios ca oricând, căci acum negrii scăpaseră de sub orice fel de control. După cum spusese Ashley, refuzul de a ratifica amendamentul îi costa scump. Nordul primise o palmă, şi acum se răzbuna crunt. Nordul hotărâse să le impună cu de-a sila votul negrilor, aşa că Georgia fu declarată în stare de răzvrătire şi pusă sub domnia legilor militare celor mai draconice. Georgia nu mai era socotită ca stat, ci devenise, odată cu Florida şi Alabama, "districtul militar numărul trei", sub comanda unui general federal.

Viaţa era acum mult mai nesigură şi mai înspăimântătoare ca înainte. Ordonanţele militare de anul trecut, care păruseră atât de cumplite, erau blânde în comparaţie cu cele noi date de generalul Pope. Viitorul, cu perspectiva de a fi conduşi de negri, se arăta sumbru şi disperat, şi bieţii sudişti se frământau neputincioşi. Cât despre negri, deveniseră înfumuraţi din cauza importanţei ce li se dădea şi, conştienţi de faptul că erau sprijiniţi de armata yankee, ajunseseră mai obraznici şi mai periculoşi ca oricând. Nimeni nu era apărat împotriva nelegiuirilor lor.

În vremurile acestea furtunoase şi pline de primejdii, Scarlett începu să se simtă fricoasă – fricoasă dar hotărâtă – şi umbla peste tot singură, cu pistolul lui Frank vârât între pernele briştii, blestemându-i în gând pe cei vinovaţi de această stare de lucruri. La ce folosise atitudinea plină de demnitate pe care toţi o socoteau o mare vitejie? Doar să agraveze situaţia.

Când se apropie de drumul ce cobora printre şirurile de pomi dezgoliţi în valea unde se afla aşezarea Shantytown, Scarlett zori calul. Nu prea se simţea la largul ei când trecea pe lângă îngrămădeala aceea de corturi militare scoase din uz şi colibe de lemn. Dintre toate locurile din jurul Atlantei, acesta avea reputaţia cea mai proastă, fiindcă aici locuiau în murdărie şi înghesuială negri hoinari, negrese prostituate şi câţiva albi nenorociţi de cea mai joasă speţă. Se spunea că aici se refugiau criminalii negri şi albi; aici veneau şi soldaţii yankei când căutau vreun răufăcător. Asasinatul, cu cuţitul sau cu pistolul, era un lucru atât de obişnuit, încât autorităţile nici nu se mai sinchiseau şi lăsau în genere pe localnici să-şi facă singuri dreptate. În fundul pădurii se afla o mică distilerie, unde se fabrica whisky de proastă calitate, iar noaptea colibele din vale răsunau de strigătele şi înjurăturile beţivilor.

Chiar şi yankeii găseau că e un focar de stricăciune care trebuia distrus, dar nu se lua nici o măsură în această privinţă. Locuitorii din Atlanta şi Decatur care erau siliţi să meargă pe acest drum ca să ajungă dintr-un oraş în celălalt erau revoltaţi. Bărbaţii treceau prin Shantytown cu pistoalele la îndemână, iar femeile, dacă erau de familie bună, se codeau să treacă pe acolo chiar însoţite de bărbaţii lor, căci drumul era de obicei presărat cu negri beţi care le strigau înjurături şi cuvinte grosolane.

Cât timp îl avusese pe Archie alături de ea, Scarlett nu se sinchisise de Shantytown, deoarece nici cea mai obraznică negresă nu îndrăznea să râdă în faţa ei. Dar, de când era silită să umble singură, avusese tot felul de incidente penibile şi supărătoare. Prostituatele negrese păreau să se ia la întrecere în grosolănii de câte ori trecea ea pe acolo. N-avea altă alternativă decât să nu le bage în seamă şi să fiarbă de mânie în sinea ei. Nici măcar nu se putea văita la prieteni şi rude, deoarece cu toţii ar fi spus triumfători: "Te aşteptai oare la altceva?" Şi familia ar lua iarăşi tot felul de măsuri, căutând s-o oprească de la treabă. Ea însă n-avea nicidecum intenţia să renunţe la drumurile pe care le făcea.

Astăzi, slavă Domnului, nu erau negrese zdrenţăroase pe marginea şoselei! Trecând pe lângă poteca ce ducea la aşezare, Scarlett privi cu scârbă la colibele din vale, luminate de o rază tristă de soare. Sufla un vânt rece şi, pe când trecea, o izbi mirosul fumului de lemne, de carne de porc friptă şi de latrine necurăţate. Întorcând capul, dădu bici calului, zorindu-l ca să treacă mai repede pe după cotul şoselei. Tocmai când începea să răsufle uşurată, îi zvâcni deodată inima în piept, căci un negru uriaş se ivi în tăcere de după un stejar. Se sperie, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci opri calul, cu pistolul lui Frank în mână.

— Ce vrei? strigă ea cât putu mai sever.

Negrul cel uriaş se piti din nou după copac şi glasul îi sună plin de teamă.

— Vai de mine, domnişoa'ă Sca'lett, doa' n-o să t'ageţi în Sam cel ma'e!

Sam cel mare! O clipă îi fu greu să priceapă ce auzise. Sam cel mare, supraveghetorul de la Tara, pe care-l văzuse pentru ultima oară în timpul asediului. Dar, ce Dumnezeu...

— Vino-ncoa' să văd dacă eşti într-adevăr Sam!

Omul ieşi, şovăitor, din ascunzişul său: un uriaş zdrenţăros, în picioarele goale, îmbrăcat cu nişte pantaloni de doc şi cu o tunică militară mult prea scurtă şi strâmtă pentru statura lui. Când văzu că era într-adevăr Sam cel mare, Scarlett vârî pistolul la loc sub perna de pe capră şi zâmbi, bucuroasă.

— Oh, Sam! Ce plăcere-mi face să te revăd!

Sam alergă până la brişcă şi ochii i se roteau în cap de bucurie, iar dinţii albi îi scânteiau. Cu mâinile sale negre şi mari ca nişte şunci, apucă mâna întinsă a lui Scarlett. Scotea limba, roşie ca miezul unui pepene verde, întregul său trup se zvârcolea, iar fâstâcelile sale de bucurie erau tot atât de ridicole ca şi gudurăturile unui dulău.

— Of, Doamne, ce bine e să mai vezi pe cineva din familie! strigă el, strângându-i mâna până când Scarlett simţi că-i trosnesc oasele. Da' cum de scoateţi numaidecât pisto-lu', domnişoa'ă Sca'lett?

— Sunt atâţia oameni răi în ziua de azi, că trebuie să mă apăr. Dar ce Dumnezeu faci într-un loc atât de urât, la Shantytown, tu, un negru aşa de cumsecade? Şi de ce n-ai venit la oraş să mă vezi?

— Of, Doamne, domnişo'ă Sca'lett, eu nu stau în Shantytown. Am venit aici numai pent'u câteva zile. N-aş sta aici nici să mă tai. N-am văzut de când sunt aşa neg'i scâ'boşi. Şi nu ştiam că sunteţi la Atlanta. C'edeam că sunteţi încă la Ta'a. V'oiam să mă duc la Ta'a de îndată ce aş fi putut...

— Ai mai fost la Atlanta, de când cu asediul?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Am călăto'it.

Dădu drumul mâinii, şi Scarlett îndoi degetele, ca să se încredinţeze că oasele îi erau în bună stare.

— Ţineţi minte când m-aţi văzut ultima dată?

Scarlett îşi aminti de ziua aceea toridă, dinaintea asediului, când se afla în trăsură cu Rhett, iar ceata de negri cu Sam în frunte, se îndrepta spre fortificaţii, pe strada prăfuită, cântând "Coboară, Moise". Dădu din cap.

— Ei, am muncit ca un câine, săpând la t'anşee şi umplând saci cu nisip, până când confede'aţii au plecat din Atlanta. Căpitanul meu a fost ucis, şi atunci n-a mai fost nimeni ca să-mi spună ce să fac, aşa că am 'ămas pe d'umu'i. Mă gândeam să mă-nto'c la Ta'a, da' atunci am auzit că tot ţinutul din ju'ul Ta'ei a fost incendiat şi că nu mai 'ămăsese nimica. Nici nu p'ea aveam cum să mă'nto'c acolo şi mă temeam să nu mă a'esteze pat'uleie, că n-aveam pe'mis. Pe u'mă au venit yankeii şi un colonel yankeu, ca'e spunea că-i place de mine, m-a luat cu el ca să-i îng'ijesc calul şi să-i lust'uiesc cizmele.

Da, domnişoa'ă Sca'lett! Şi mă simţeam şi eu g'ozav, că e'am se'vito' de casă cum e'a Po'k, când eu sunt doa' muncito' la câmp. N-am spus colonelului că e'am muncito' la câmp... Ei, domnişoa'ă Sca'lett, yankeii sunt foa'te neştiuto'i. Nu ştiu să facă deosebi'ea. Aşa că am 'ămas cu dânsu' şi m-am dus la Savannah, când s-a dus şi gene'alul She'man acolo; şi să mă bată Dumnezeu, domnişoa'ă Sca'lett, dacă am văzut în viaţa mea aşa g'ozăvii ca acolo şi în d'um spre Savannah! Hoţii şi incendii... oa'e au dat foc şi Ta'ei?

— I-au dat foc, dar l-am stins noi.

— Ei, domnişoa'ă, mă bucu' să aud asta. Ta'a este căminul meu şi mă gândesc să mă înto'c acolo, înt'o zi. Şi când s-a sfâ'şit 'ăzboiul mi-a zis colonelu': "Sam, tu să vii cu mine în No'd. Îţi dau leafă bună." Şi să vedeţi, domnişoa'ă Sca'lett, eu, ca toţi neg'ii, am v'ut şi eu să-mi dobân-desc libe'tatea, înainte de-a mă întoa'ce acasă, aşa că m-am dus în No'd cu colonelu'. Da, ne-am dus la Washington şi la New Yo'k şi apoi la Boston, unde şade colonelu'. Sunt un neg'u foa'te călăto'it! Domnişoa'ă Sca'lett, sunt aşa de mulţi cai şi atâtea t'ăsu'i pe st'ăzile alea ale yankeilo', cum nu vă puteţi închipui! Mi-a fost me'eu f'ică să nu mă calce!

— Ţi-a plăcut acolo, în Nord, Sam?

Sam îşi scărpină părul lânos.

— Mi-a plăcut, şi nu mi-a plăcut. Colonelu', el e'a om de t'eabă, şi se p'icepea la neg'i. Da' nevastă-sa, e'a altfel. Păi, nevastă-sa mi-a zis "Dom'le", de cum m-a văzut. Da, domnişoa'ă Sca'lett, aşa a făcut, şi mie nu-mi plăcea defel când zicea aşa. Colonelu' i-a spus să-mi zică pe nume, "Sam", şi atunci aşa mi-a zis şi dânsa. Da' toţi yankeii ăia, când mă vedeau p'ima dată, îmi ziceau "dom'le O'Ha'a". Şi mă pofteau să stau jos pe scaun, ca şi cum aş fi fost de seama lo'. Şi ştiţi, eu n-am stat jos niciodată în 'aţa albilo', şi acum sunt p'ea băt'ân ca să învăţ. Ei se pu'tau ca şi cum aş fi fost de seama lo', domnişoa'ă Sca'lett, da' în inimile lo' tot nu mă iubeau – ei nu iubesc pe neg'i. Şi le e'a f'ică de mine fiindcă sunt aşa de ma'e. Şi mă tot înt'ebau de câinii cu ca'e e'am u'mă'it şi de bătăile pe ca'e le-am p'imit. Şi Dumnezeu ştie, domnişoa'ă Sca'lett, că n-am mâncat bătaie niciodată. Ştiţi şi dumneavoast'ă că domnu' Ge'ald nu lăsa pe nimeni să bată un neg'u ca mine!