Margaret Mitchell

Când le-am spus asta, şi ce bună era domnişoa'a Ellen cu neg'ii şi cum a stat o săptămână la căpătâiul meu când am avut ap'inde'e de plămâni, nu m-au c'ezut. Şi mi s-a făcut aşa do' de domnişoa'a Ellen şi de Ta'a, încât n-am mai putut să îndu', aşa că înt'-o noapte am plecat sp'e casă, călăto'ind până la Atlanta în vagoanele de ma'fă. Dacă-mi cumpă'aţi un bilet până la Ta'a, domnişoa'ă Sca'lett, aş fi bucu'os să mă pot duce acasă. Şi ta'e aş v'ea să văd pe domnişoa'a Ellen şi pe domnu' Ge'ald. M-am sătu'at de libe'tate. Mie-mi t'ebuie cineva ca'e să mă h'ănească bine, să-mi spună ce t'ebuie să fac şi ce nu t'ebuie, şi să mă îng'ijească atunci când sunt bolnav. Dacă mă îmbolnăvesc din nou de ap'inde'e de plămâni? C'edeţi că m-a' îng'iji cucoana aceea yankee? Da' de unde! O să-mi zică "dom'le O'Ha'a", da' n-a'e să mă îng'ijească. Da' domnişoa'a Ellen, dânsa a'e să vadă de mine dacă mă îmbolnăvesc, şi... da' ce aveţi, domnişoa'ă Sca'lett?

— Tata şi mama au murit, Sam.

— Au mu'it? Veţi să 'âdeţi de mine, domnişoa'ă Sca'lett? Nu-i f'umos să vă bateţi joc de mine!

— Nu glumesc deloc. E adevărat. Mama a murit când a trecut armata lui Sherman prin Tara şi tata... anul trecut în iunie. Oh, Sam, nu plânge. Te rog! Dacă plângi, am să plâng şi eu. Sam, încetează! Nu pot să îndur. Să vorbim despre altceva. Am să-ţi povestesc totul altădată... Domnişoara Suellen e la Tara şi s-a măritat cu un om foarte bine, Will Benteen. Iar domnişoara Carreen... (cum să-l facă pe acest uriaş plângăreţ să priceapă ce este o mănăstire?) domnişoara Carreen stă acum la Charleston. Dar Pork şi Prissy sunt la Tara... Uite, Sam, şterge-ţi ochii. Vrei cu adevărat să te întorci acasă?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, da' n-o să mai fie la fel, aşa cum c'edeam, acum când domnişoa'a Ellen şi...

— Sam, nu ţi-ar place să rămâi în Atlanta şi să lucrezi cu mine? Am nevoie de un vizitiu, de fapt am mare nevoie, acum că peste tot sunt tot felul de ticăloşi şi...

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Sigu' că aveţi nevoie de cineva. Chia' voiam să vă spun că nu t'ebuie să umblaţi aşa singu'ă peste tot, domnişoa'ă Sca'lett. Nici nu ştiţi ce ticăloşi pot fi unii neg'i în ziua de azi, mai ales ăştia din Shantytown. Nu sunteţi deloc în sigu'anţă. Sunt numai de două zile în Shantytown, da' i-am auzit vo'bind de dumneavoast'ă. Şi ie'i, când aţi t'ecut pe aici şi au ţipat la dumneavoast'ă femeile alea u'âcioase, eu v-am 'ecunoscut, da' aţi t'ecut aşa de 'epede că nu v-am putut ajunge. Da' le-am tăbăcit eu pielea neg'eselo' alea, pe u'mă! C'edeţi-mă. N-aţi văzut că astăzi nu mai e nici una pe şosea?

— Am văzut şi-ţi mulţumesc din inimă, Sam. Ei, ţi-ar place să fii vizitiul meu?

— Păi, vă mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett, da' poate a' fi mai bine să mă duc la Ta'a.

Negrul cel uriaş plecă privirile, iar cu degetul mare de la picior trase câteva linii în praful de pe şosea. Părea cam neliniştit.

— Dar de ce? Am să-ţi dau leafă bună. Trebuie să rămâi cu mine.

Pe faţa mare, neagră şi stupidă a lui Sam, pe care se putea citi ca pe aceea a unui copil, era întipărită frica. Se apropie şi, plecându-se peste marginea briştii, şopti:

— Domnişoa'ă Sca'lett, a' fi mai bine s-o şte'g din Atlanta. Mai bine mă duc la Ta' a, unde n-au să mă găsească. Am... am omo'ât pe cineva.

— un negru?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, un soldat yankeu alb, şi acum mă u'mă'esc. Din cauza asta sunt aici, la Shantytown.

— Dar cum s-a întâmplat?

— E'a beat şi a spus un luc'u pe ca'e n-am putut să-l înghit şi i-am pus mâna-n be'egată şi... n-am v'ut să-l omo', domnişoa'ă Sca'lett, da' am mâna g'ea şi, fă'ă să-mi dau seama, până să 'idic mâna, e'a mo't. Şi m-am spe'iat aşa de 'ău, că nu ştiam ce să fac! Aşa că am venit aici ca să mă ascund. Când v-am văzut t'ecând ie'i, mi-am zis: "Slavă Domnului! Uite pe domnişoa'a Sca'lett. O să aibă ea g'ijă de mine şi o să mă t'imită la Ta'a, ca să nu mă p'indă yankeii."

— Zici că te urmăresc? Au aflat că l-ai omorât?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Sunt aşa de ma'e că nu poate avea nimeni v'eo îndoială asup'a mea. C'ed că sunt cel mai ma'e neg'u din Atlanta. Au şi venit aici după mine asea'ă, da' o neg'esă m-a ascuns înt'-o colibă, în pădu'e, până au plecat.

Câteva clipe, Scarlett rămase pe gânduri, încruntată. N-o speria deloc faptul că Sam ucisese pe cineva, o supăra numai că nu-l putea avea drept vizitiu. un negru mare ca Sam putea fi un paznic tot atât de bun ca şi Archie. Oricum, trebuia să-l trimită la Tara, căci nu voia să-l lase să fie prins de autorităţi. Era un om prea folositor ca să fie spânzurat. Cel mai bun supraveghetor pe care-l avuseseră vreodată la Tara! Nu-i dădu prin minte că Sam era liber. Îl socotea încă proprietatea ei, ca şi pe Pork ori pe Mammy, pe Peter, pe bucătăreasă şi pe Prissy. Făcea parte din familie şi, ca atare, trebuia ocrotit.

— Te trimit la Tara chiar astă-seară, spuse ea în cele din urmă. Sam, eu trebuie să-mi văd acum de drum, dar am să mă întorc înainte de apusul soarelui. Aşteaptă-mă aici. Nu spune nimănui unde te duci şi, dacă ai o pălărie, ia-o cu tine, ca să-ţi ascunzi obrazul la nevoie.

— N-am pălă'ie.

— Atunci, ţine banii ăştia. Cumpără-ţi o pălărie de la unul din negrii din colibe şi să fii aici când mă-ntorc.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett.

Faţa i se lumină de bucurie, căci dăduse din nou peste cineva care să-i spună ce trebuie să facă.

Scarlett îşi continuă drumul, gânditoare. Desigur că Will avea să fie bucuros că va primi ajutorul unui bun muncitor la câmp. Pork nu era şi n-avea să fie niciodată un lucrător bun la câmp. Dacă se ducea Sam la Tara, atunci Pork putea să vină la Atlanta, unde o va regăsi pe Dilcey, după cum îi făgăduise Scarlett la moartea lui Gerald.

Când ajunse la gater, soarele începuse să asfinţească. Lui Scarlett nu-i plăcea să fie pe drum atât de târziu. În uşa barăcii sărăcăcioase, ce servea de bucătărie pentru oamenii de la gater, şedea Johnnie Gallegher. Pe o buturugă dinaintea barăcii folosite ca dormitor, stăteau patru dintre cei cinci deţinuţi care lucrau aici. uniformele de deţinuţi erau murdare şi miroseau a sudoare: lanţurile zăngăneau la picioarele lor când se mişcau cu gesturi obosite, iar întreaga lor înfăţişare exprima apatie şi deznădeje. O mână de oameni slabi şi vlăguiţi, se gândi Scalett aruncându-le o privire pătrunzătoare. Când îi tocmise, cu câtva timp în urmă, erau nişte oameni atât de voinici! Nici nu ridicară privirile spre ea când coborî din brişcă. Doar Johnnie se întoarse, scoţându-şi pălăria din cap cu un gest nepăsător. Faţa lui mică şi negricioasă avea o expresie aspră, când îi dădu bună ziua.

— Nu-mi place deloc cum arată oamenii, spuse ea, brusc. Par bolnavi. unde e al cincilea?

— Zice că-i bolnav, răspunse Johnnie, laconic. E în casă.

— Dar ce-i cu el?

— Cred că-i bolnav de lene.

— Mă duc să-l văd.

— Nu vă duceţi. Trebuie să fie gol. Am eu grijă de el. Mâine o să fie iarăşi la lucru.

Scarlett şovăi, apoi zări pe unul dintre deţinuţi ridicând cu oboseală capul şi aruncând lui Johnnie o privire încărcată de ură, înainte de-a se uita din nou în pământ.

— Ai biciuit oamenii?

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă Kennedy, dar cine conduce gaterul, dumneavoastră sau eu? Mi l-aţi dat pe mână, spunându-mi să mă ocup de el. Mi-aţi spus că am mână liberă în toate. N-aveţi de ce să vă plângeţi, nu-i aşa? Produce de două ori mai mult decât pe vremea domnului Elsing.

— Aşa-i, spuse Scarlett, dar o trecu un fior, care o făcu să se cutremure.

Curtea gaterului, cu barăcile urâte, avea o înfăţişare sinistră, pe care n-o avusese pe vremea lui Hugh Elsing. O atmosferă de singurătate, de pustietate, care o făcu să se înfioare. Deţinuţii erau atât de izolaţi aici, fiind cu totul la cheremul lui Johnnie Gallegher, încât acesta îi putea biciui sau chinui după bunul lui plac, fără ca ea să afle nimic. Şi deţinuţii se codeau probabil să se vaiete, de teamă să nu fie şi mai aspru pedepsiţi după plecarea ei.

— Sunt cam slabi oamenii. Le dai destul de mâncare? Numai Dumnezeu ştie cât cheltuiesc cu hrana lor şi ar putea fi graşi ca nişte porci. Numai făina şi carnea de porc m-au costat treizeci de dolari, luna trecută. Ce le dai la cină?

Intră în bucătărie şi privi înăuntru. O femeie grasă, o mulatră, aplecată peste o maşină de gătit, veche şi ruginită, schiţă un fel de reverenţă când o văzu pe Scarlett, apoi continuă să mestece într-o oală în care fierbea nişte mazăre uscată. Scarlett ştia că Johnnie trăieşte cu această femeie, dar găsea că e mai bine dacă se preface că nu ştie nimic. Văzu că, în afară de mazăre şi un fel de turte, nu se pregătea nici un fel de mâncare.

— Nu mai ai altceva de mâncare pentru oameni?

— Nu, coniţă.

— N-ai pus şi puţină carne în mazărea asta?

— Nu, coniţă.

— N-ai fiert slănină împreună cu mazărea? Dar mazărea asta nu face doi bani dacă nu-i pui slănină. Nu e hrănitoare. De ce n-ai pus slănină?

— Domnul Johnnie a zis că nu e nevoie să mai punem carne.

— Ai să faci bine să adaugi şi slănină. unde sunt proviziile?

Mulatra roti ochii, speriată, şi arătă spre mica încăpere ce servea de cămară, iar Scarlett deschise uşa brusc. Văzu un butoi desfăcut, cu mălai, un săculeţ de făină, vreo jumătate de kilogram de cafea, puţin zahăr, două şunci şi o cană de patru kilograme cu sirop de sorg. una dintre şunci fusese de curând fiartă, dar se tăiaseră numai vreo două felii din ea. Scarlett se întoarse mânioasă către Johnnie Gallegher, înfruntând privirea lui rece şi supărată.

— unde sunt cei cinci saci de făină albă pe care i-am trimis săptămâna trecută? Şi sacul de zahăr, şi cafeaua? Ţi-am trimis cinci şunci şi cinci kilograme de carne pentru supă, şi Dumnezeu ştie câte baniţe de ignami şi cartofi. unde-i totul? Nu puteai să termini proviziile chiar dacă dădeai oamenilor câte cinci mese pe zi. Le-ai vândut! Asta ai făcut cu ele, pungaşule! Ai vândut proviziile, ai băgat banii în buzunar şi-i hrăneşti pe oameni cu mazăre uscată şi mălai. Nu e de mirare că sunt aşa de slabi. Dă-te la o parte!

Se repezi la uşă, trecând pe lângă el ca o vijelie.

— Ascultă, dumneata, da, cel de la capăt... da, dumneata! Vino-ncoa'!

Omul se ridică şi păşi cu greu spre ea, cu lanţurile zăngănind, iar Scarlett văzu că gleznele îi erau roşii şi rănite de frecarea fiarelor.

— Când ai mâncat ultima oară şuncă?

Omul privi în pământ.

— Vorbeşte!

Omul rămase mut şi cu capul plecat. În cele din urmă ridică ochii şi, după ce o privi în faţă pe Scarlett cu un aer rugător, coborî din nou privirea.

— Ţi-e frică să vorbeşti, hai? Du-te în cămară şi ia şunca de pe raft, Rebecca, dă-mi cuţitul. Du şunca afară la oameni şi împarte-le-o. Şi fă nişte pesmeţi şi cafea, şi serveşte chiar acum oamenii, să văd şi eu.

— Dar asta-i cafeaua şi făina lu' domnu' Johnnie, mormăi Rebecca supărată.

— Nu mai spune! Probabil că şi şunca e a lui! Fă ceea ce-ţi spun. Hai, dă-i drumul. Iar dumneata, Johnnie Gallegher, vino cu mine până la brişcă.

Scarlett trecu prin curte cu paşi mari şi se sui în brişcă. Observând cu satisfacţie cum se repezeau oamenii la şuncă şi cum vârau cu lăcomie bucăţi mari în gură. Păreau că vor s-o mănânce repede, până nu vine cineva să le-o ia.

— Eşti un ticălos! strigă ea mâniată către Johnnie, care stătea lângă roata trăsurii, încruntat şi cu pălăria dată pe ceafă. Şi ar trebui să-mi dai banii de pe urma proviziilor pe care le-ai vândut. Pe viitor voi aduce provizii în fiecare zi, în loc să le comand pentru o lună de zile. Aşa, nu vei mai putea să mă tragi pe sfoară.

— Pe viitor n-am să mai fiu aici, răspunse Johnnie Gallegher.

— Vrei să spui că pleci!

O clipă, îi stătu pe limbă să-i strige: "Du-te învârtindu-te!" dar se opri la timp. Ce se făcea dacă pleca Johnnie? De când venise el, câştigurile se dublaseră. Şi tocmai acum avea o comandă însemnată, cea mai mare pe care-o avusese, şi era urgentă. Trebuia neapărat să livreze cheresteaua. Dacă pleca Johnnie, pe cine o să pună în locul lui?

— Da, plec. Mi-aţi dat gaterul pe mână, spunându-mi că nu vreţi decât să-l fac să producă o cantitate cât mai mare de cherestea. Atunci nu mi-aţi spus în ce fel să-l conduc, şi nu primesc să veniţi să-mi daţi ordine. Cum fac să produc atâta, nu vă priveşte. Nu puteţi spune că n-am făcut faţă făgăduielii. V-am făcut să câştigaţi parale bune, am avut şi eu leafa mea – şi ce-am mai putut ciupi pe de lături. Şi acum veniţi aici, peste mine, vă amestecaţi în toate, puneţi întrebări şi-mi ştirbiţi autoritatea faţă de oameni. Cum mai pot păstra disciplina după asta? Ce are a face dacă-i mai mângâi din când în când cu biciul? Ar merita mai rău, puturoşii. Şi ce-i dacă nu sunt hrăniţi bine? Nu merită mai mult decât ce le dau. Mai bine vedeţi-vă de treaba dumneavoastră şi lăsaţi-mă în pace, altfel plec chiar astă-seară.

Faţa lui rece părea de gheaţă, şi Scarlett şovăi .Ce-avea să se facă, dacă-l lăsa să plece astă-seară? Nu putea să stea toată noaptea acolo să-i păzească pe deţinuţi!

Îndoiala i se citi în ochi, căci expresia lui Johnnie se schimbă deodată, pierzând ceva din asprimea de la început. Glasul său avu o intonaţie mai plăcută, când vorbi.

— Se face târziu, doamnă Kennedy, şi ar fi mai bine să vă duceţi acasă. N-o să ne certăm noi pentru un fleac, nu-i aşa? Opriţi-mi zece dolari din leafă, şi suntem chit.

Ochii lui Scarlett se îndreptară fără voia ei spre nenorociţii care mâncau lacomi şunca, şi se gândi la cel bonav, care stătea culcat în baraca prin care bătea vântul. Ar trebui să-l dea afară pe Johnnie Gallegher. Era un pungaş şi o brută. Nici nu voia să se gândească la ce păţeau deţinuţii în lipsa ei. Dar, pe de altă parte, Johnnie era energic, şi Dumnezeu ştie câtă nevoie avea ea de un om energic. Acum nu se putea lipsi de el. Prin el câştiga bani. Pe viitor avea să aibă grijă ca deţinuţii să-şi capete raţia zilnică.

— Am să-ţi opresc douăzeci de dolari din leafă, spuse ea scurt, şi vin mâine dimineaţă să mai discutăm.

Scarlett apucă hăţurile. Ştia însă foarte bine că n-o să mai aibă loc nici o discuţie. Era sigură că lucrurile aveau să se sfârşească aşa, şi-şi dădu seama că şi Johnnie ştie asta.

Pe când cobora spre şoseaua Decatur, în conştiinţa ei setea de câştig se lupta cu simţul omeniei. Ştia că n-avea voie să-i expună pe oamenii aceia cruzimilor lui Johnnie. Dacă murea vreunul din ei, ea ar fi fost tot atât de vinovată ca şi el, deoarece îl lăsase să conducă gaterul mai departe după ce constatase brutalitatea lui. Dar, pe de altă parte... ei, pe de altă parte, treaba lor dacă ajunseseră deţinuţi! Dacă au călcat legea şi s-au lăsat prinşi, n-aveau decât ceea ce meritau! Gândul acesta îi mai linişti conştiinţa; totuşi, pe când înainta pe şosea, feţele triste şi palide ale deţinuţilor i se iveau mereu înaintea ochilor.

"Oh, am să mă gândesc mai târziu la soarta lor" hotărî ea, închizând gândul acesta într-o cameră dosnică a minţii şi trântind uşa.

Când ajunse la cotitura de lângă Shantytown, soarele asfinţise de-a binelea şi copacii din jur se înălţau întunecoşi. Odată cu dispariţia soarelui, se lăsase şi un frig aprig; un vânt rece sufla din pădure, făcând să trosnească ramurile desfrunzite şi să foşnească frunzele uscate. Nu întârzi-ase niciodată atâta şi-i era urât; ar fi vrut să fie acasă.

Sam cel mare nu se vedea nicăieri şi, când se opri să-l aştepte, începu să se teamă ca nu cumva yankeii să-l fi înhăţat. Apoi auzi nişte paşi pe poteca ce urca dinspre sat şi oftă uşurată. O să-l certe că o făcuse să aştepte.

Dar omul care se ivi după cotitură nu era Sam.

Era un alb înalt şi zdrenţăros, însoţit de un negru scund, cu umeri şi braţe de gorilă. Scarlett trase iute de hăţuri şi puse mâna pe pistol. Calul o porni la trap, dar se sperie în clipa când albul ridică mâna înaintea lui.

— Cucoană, spuse el, daţi-mi un ban. Mi-e foame.

— Dă-te la o parte, răspunse ea stăpânindu-şi glasul pe cât putu. N-am bani. Diii.

Cu o mişcare bruscă, omul apucă deodată calul de frâu.

— Pune mâna pe ea! strigă el negrului. Cred că-şi ţine banii în sân!

Ce se petrecu după aceea îi păru lui Scarlett un coşmar cumplit. Totul se desfăşură fulgerător de repede. Ea ridică pistolul în grabă, dar instinctul o făcu să nu tragă în alb, de frică să nu împuşte calul. Şi cum negrul, cu un rânjet pe faţă, se repezea la brişcă, trase în el. Nu-şi dădu seama dacă-l nimerise, dar în clipa următoare pistolul îi fu smuls din mână, cu o smucitură care-i rupse aproape încheietura. Negrul era atât de aproape, încât îi simţea mirosul greu în timp ce încerca s-o tragă jos din brişcă. Cu mâna ce-i rămăsese liberă se lupta din răsputeri, lovindu-l şi zgâriindu-i faţa, apoi simţi o mână la gât şi peste o clipă corsajul îi fu rupt, de sus până la brâu, cu un fâşâit puternic. Mâna cea neagră începu s-o caute între sâni. Atunci o cuprinse o groază şi o scârbă cum nu mai simţise niciodată, şi începu să ţipe ca o nebună.

— Astupă-i gura! Dă-o jos! strigă albul, şi mâna negrului se ridică înspre gura lui Scarlett.

Ea muşcă mâna cât putu mai tare, apoi ţipă din nou, iar printre ţipete îl auzea pe alb înjurând, şi-şi dădu seama deodată că mai era un al treilea om pe şosea. Mâna cea neagră se îndepărtă, şi negrul sări la o parte în clipa în care Sam cel uriaş se repezi la el.

— Fugiţi, domnişoa'ă Sca'lett, strigă Sam luându-l în primire pe negru.

Iar Scarlett, ţipând şi tremurând, apucă hăţurile şi dădu bici calului. Acesta porni cu un salt, şi Scarlett simţi cum roţile treceau peste ceva moale, un obstacol destul de mare. Era albul care zăcea în drum, acolo unde-l trântise Sam.

Înnebunită de groază, Scarlett dădea mereu bici calului, care o porni în galop gata să răstoarne brişca. Cu toată groaza ei, Scarlett auzi zgomot de paşi alergând în spatele ei, şi atunci îndemnă calul să meargă şi mai repede. Mai bine să moară, decât să lase maimuţa aceea neagră să mai pună o dată mâna pe ea.

un glas strigă în urma ei:

— Domnişoa ă Sca'lett, op'iţi!

Fără să încetinească, privi îndărăt peste umăr şi-l văzu pe Sam alergând pe şosea, cu picioarele-i lungi mişcându-se ca nişte pistoane. Opri, şi Sam sări în brişcă, dând-o la o parte cu trupul lui voinic. Gâfâia, iar pe faţă îi curgea sudoare şi sânge.

— Sunteţi lovită? V-au făcut v'eun 'ău?

Scarlett nu putea să vorbească, dar văzând în ce direcţie priveau ochii lui Sam şi cu ce repeziciune întorsese capul, îşi dădu seama că-i era desfăcut până la brâu corsajul şi că i se vedea corsetul şi sânii dezgoliţi. Cu mâna tremurătoare apucă de marginile corsajului şi, plecând capul, începu să plângă în hohote.

— Daţi-mi hăţu'ile, făcu Sam, smucindu-i-le din mâini. Dii, calule!

Biciul pocni, iar calul, speriat, porni într-un galop nebunesc, ce ameninţa să răstoarne brişcă în şanţ.

— Spe' că n-am omo'ât pe maimuţa aia neag'ă. N-am stat să văd, gâfâi Sam. Da' dacă v-a făcut v'eun 'ău, mai bine mă-nto'c să-l dau gata.

— Nu, nu... dă-i drumul mai repede, hohoti ea.

Capitolul XLV
În seara aceea, când Frank o duse împreună cu mătuşa Pitty şi cu copiii la Melanie, şi apoi se duse în oraş cu Ashley, Scarlett se mânie şi se simţi jignită. Cum putea Frank să plece la o întrunire politică într-o seară ca asta? Întrunire politică? Chiar în seara când ea fusese atacată, când i s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce! Era egoist şi nesimţitor! De altfel, o enervase şi calmul cu care primise ştirea când o adusese Sam acasă, plângând şi cu corsajul rupt. Nu păruse defel tulburat, în timp ce ea îi povestise, hohotind, toată întâmplarea. O întrebase doar, liniştit:

— Draga mea, eşti rănită cumva... sau eşti numai speriată?

Nu putuse să răspundă, de ciudă şi din cauza plânsului, dar Sam răspunsese pentru ea că era doar speriată.

— Am ajuns înainte ca ei să-i fi putut face altceva decât să-i 'upă 'ochia.

— Eşti un băiat bun, Sam, şi n-am să uit niciodată ce ai făcut. Dacă pot să fac ceva pentru tine...

— Da, domnule, aş v'ea să mă t'imiteţi la Ta'a, şi cât mai cu'ând cu putinţă. Mă u'mă'esc yankeii.

Frank primi şi această afirmaţie în linişte, fără să pună nici o întrebare. Arăta la fel ca în seara când bătuse Tony la uşa lor; avea aerul că priveşte chestiunea drept ceva ce trebuie lămurit numai de bărbaţi, cu cât mai puţine cuvinte şi cât mai puţină emoţie.

— Suie-te în brişcă. O să te ducă Peter până la Rough and Ready astă-seară, şi te poţi ascunde în pădure până dimineaţa, ca să iei apoi trenul pentru Jonesboro. E mai sigur... Haide, draga mea, nu mai plânge. Ţi-a trecut, şi nici măcar n-ai fost rănită. Domnişoară Pitty, vrei să-mi dai sărurile? Mammy, adu un pahar cu vin pentru doamna Scarlett.

Scarlett izbucni din nou în plâns; de astă-dată însă erau lacrimi de mânie. Voia ca lumea s-o mângâie, să se arate indignată şi s-o răzbune. Ar fi preferat ca Frank s-o certe, să-i spună că aşa-i trebuie, că o prevenise ce avea să se întâmple, în sfârşit, orice mai bine decât indiferenţa cu care privea primejdia prin care trecuse, ca şi cum ar fi fost un fleac. Frank se purta cu blândeţe, fireşte, dar avea un aer distrat, de parcă îl preocupa ceva mult mai important.

Şi lucrul acela atât de important era o mică întrunire politică!

Nici nu-i veni să-şi creadă urechilor când Frank îi spuse să-şi schimbe rochia, ca s-o poată conduce la Melanie. Ar trebui să ştie cât de mult o tulburase întâmplarea şi că nu ţinea deloc să-şi petreacă seara la Melanie, în timp ce trupul ei obosit şi nervii zguduiţi râvneau după căldura liniştitoare a patului şi a plapumii – după o cărămidă caldă care să-i încălzească picioarele şi un grog fierbinte să-i aline nervii. Dacă ar iubi-o cu adevărat, în seara aceasta n-ar fi plecat de lângă ea. Ar fi stat acasă şi, ţinând-o de mână, i-ar fi repetat de nenumărate ori că ar muri dacă i s-ar întâmpla ceva. Da, când se va întoarce diseară acasă, are să i-o spună.

Salonaşul Melaniei arăta tot atât de senin ca de obicei, în serile când, Frank şi cu Ashley fiind plecaţi, femeile se adunau acolo să mai schimbe o vorbă şi să coasă. În cameră era cald şi focul din sobă pâlpâia vesel. Lampa de pe masă îşi trimitea lumina blândă peste cele patru capete aplecate deasupra lucrului de mână, peste cele patru fuste înfoiate şi opt picioruşe graţios aşezate pe perniţe. Respiraţia liniştită a copiilor se auzea prin uşa deschisă. Archie şedea, cu obrazul umflat din cauza tutunului din gură, pe un scăunel lângă sobă, cu spatele la foc, cioplind de zor o bucată de lemn. Contrastul dintre bătrânul murdar şi păros şi cele patru femei drăguţe şi elegante era tot atât de mare ca şi deosebirea dintre un câine de pază bătrân şi cărunt şi patru pisicuţe.

Melanie, cu glasul ei blând, povestea indignată, despre ieşirea nestăpânită a harpistelor. Neputând să cadă de acord cu corul bărbătesc asupra programului viitorului concert, harpistele o vizitaseră pe Melanie, în după-amiaza aceleiaşi zile, înştiinţând-o că au de gând să-şi dea demisia din asociaţie. Melanie trebuise să-şi pună la contribuţie toată diplomaţia, pentru a le face să revină asupra hotărârii.

Scarlett, scoasă din minţi, ar fi vrut să strige: "Ah, mai dă-le dracului de harpiste!" Ar fi vrut să le povestească întâmplarea ei înspăimântătoare. Avea o dorinţă nebună să le spună totul amănunţit ca, văzându-le speriate, să se liniştească. Voia să le arate ce vitează fusese, ca să se asigure, auzindu-şi propriile cuvinte, că fusese într-adevăr vitează. Dar, de câte ori încerca să aducă vorba despre aceasta, Melanie schimba cu multă iscusinţă subiectul conversaţiei, vorbind despre alte lucruri, mai nevinovate. Aceasta o enervă cumplit pe Scarlett. Femeile astea erau tot atât de nesuferite ca şi Frank!

Cum puteau fi liniştite şi nepăsătoare, când ea tocmai scăpase ca prin urechile acului de o soartă atât de îngrozitoare? Nici măcar n-aveau destulă consideraţie pentru ea, căci altfel ar fi lăsat-o să le povestească despre cele întâmplate, dându-i astfel prilejul să-şi aline nervii.

Întâmplările din ziua aceea o zguduiseră mai mult chiar decât ar fi vrut să recunoască. De câte ori îi apărea faţa negrului, privind-o din umbra pădurii de lângă şosea, începea să tremure. Când se gândea la mâna aceea neagră ce-i umblase prin sân şi la lucrul îngrozitor ce ar fi urmat dacă n-ar fi sărit Sam în ajutor, lăsa capul în jos şi închidea ochii. Pe măsură ce stătea acolo, tăcută, trudindu-se să coasă şi ascultând vocea Melaniei, nervii ei se încordau din ce în ce mai tare. Dintr-o clipă într-alta se aştepta ca aceştia să plesnească, întocmai ca strunele unui banjo, cu un ţiuit ascuţit.