Maria cobianu-băcanu

În procesele de împrumut specifice aculturaţiei, fenomenul fundamental îl constituie re-elaborarea, re-interpretarea prin care elementele culturale, complexele de practici ale culturii donatoare se schimbă nu numai ca formă, dar şi ca semnificaţie în termenii culturii receptoare. Studiul ariilor culturale, mai ales, al societăţilor din aceeaşi arie culturală, a evidenţiat manifestări schimbate ale modului de bază în trecerea de la un grup la altul, demonstrând nu numai nevoia de continuitate, dar şi caracterul creator, inventiv al preluărilor.

Cu difuziunea în cadrul societăţii de la un grup la altul şi de la un subgrup la altul, se pune în evidenţă nu numai existenţa unor modele culturale cu caracter general, dar şi a unor submodele specifice subgrupurilor componente ale societăţii.

Analize şi elaborări de o deosebită fineţe la definiţia dată a adus Ralph Linton. Una din problemele de care s-a ocupat a fost distincţia a două tipuri de condiţii care pot prezida situaţia de contact, de forţă şi de libertate. Schimbul cultural dirijat reflectă condiţiile în care o societate dominantă induce sau forţează schimbarea în modul de viaţă al unei societăţi subordonate. În acest caz, consecinţele sunt diferite în raport cu condiţiile în care o societate este capabilă să aleagă liber elementele culturale.

Mişcările popoarelor băştinaşe, reacţia la impunerea forţată a unor modele culturale, nu sunt decât expresia deprivatizării grupurilor şi oamenilor de ceea ce le era propriu, de ceea ce îi definea în fiinţa lor culturală. Mişcarea ”Hau” a Maorilor din Noua Zeelandă, Mişcarea „Mau” a Kikuyu-lor din Africa de Est, ca şi numeroase astfel de mişcări băştinaşe din Sudul Africii, sudul Americii, din America Centrală au devenit obiect de cercetare şi de descriere detaliată de către antropologi.

Contemporane cu eforturile americane de definire a conceptului de aculturaţie sunt eforturile britanice, reprezentate în mod strălucit de Bronislaw Malinowski, cap de linie al şcolii funcţionaliste. În virtutea concepţiei sale, Malinowski realizează una dintre cele mai complexe analize şi imagini privind influenţa schimbului cultural asupra instituţiilor şi mecanismului lor de funcţionare, asupra modului de viaţă al oamenilor expuşi la contact. Pentru el, culture change este procesul prin care ordinea existentă a societăţii, adică civilizaţia sa materială, spirituală şi socială, este transformată dintr-un tip în altul. Detaliind procesul de schimb cultural, el spune că acesta determină procese mai mult sau mai puţin rapide de modificare în conştiinţa politică a societăţii, în instituţiile ei domestice şi în modurile ei de aşezare teritorială; în credinţele şi în sistemul de cunoaştere; în educaţie şi legile ei; ca şi în instrumentele materiale şi în utilizarea lor, în consumul de bunuri pe care se bazează economia.

După Malinowski, schimbul cultural este un factor permanent de perfecţionare umană care funcţionează pretutindeni şi în toate timpurile. În ceea ce priveşte funcţia permanentă de perfecţionare umană, pe care Malinowski o consideră a fi o valenţă a schimbului cultural, trebuie să menţionăm că ea rămâne intactă numai în condiţiile unui schimb de pe poziţii egale ale culturilor, schimb în care indivizii participă ca parteneri egali. Perfecţionarea rămâne discutabilă sau se plăteşte cu un preţ prea scump în situaţiile de contact prin invazie, cucerire, „westernization of the world”, pe care le studiază el.

Un schimb cultural fără precedent în întreaga istorie a omenirii îl constituie, în concepţia lui Malinowski, occidentalizarea prezentă a lumii sau pătrunderea culturii omului alb reprezentată, bineînţeles, de ţările coloniale, în teritoriile cu oameni de altă culoare. Planurile economice inginereşti, financiare, implementate prin instituţii şi organizaţii de muncă africane, se înscriu într-un proces specific, proces de contact şi de schimb, în care se întâlnesc trei niveluri: african, vestic şi de tranziţie. Cei cărora le aparţine iniţiativa, capacitatea de organizare şi conducere sunt forţele civilizaţiei vestice care acţionează sistematic asupra triburilor. Triburile africane răspund la contactul cu cultura vestică prin manifestări care se întind pe un continuum de la adaptare până la conflict. Interacţiunea dintre albi şi negri poate lua forma reacţiei pozitive sau negative. Adaptarea este graduală, imperfectă, conflictul poate fi deschis sau tăinuit. Adaptarea, dacă are loc, este fructul cooperării sau al înfrângerii când se înfruntă două forţe polare, două lumi cu interese şi intenţii contradictorii.

Mecanismul de contact şi de schimb

Elementele schimbului cultural sunt : influenţele externe, rezistenţele interne, încercarea de a adopta unele modele şi de a respinge altele. Procesul dublu de „dare” şi de „primire” nu este întâmplător, ci este – arată Malinowski – un proces condus de forţe definite şi de presiuni din partea culturii donatoare şi cu rezistenţă bine determinată din partea recipienţilor. Unităţile de transformare nu sunt trăsăturile sau complexele de trăsături, ci sisteme organizate sau instituţii. Dinamica schimbului cultural dintre cele două culturi, europeană şi africană, este, în ultimă instanţă, o stare aculturativă cu tot ceea ce produce un impact: conflict, cooperare sau compromis.

Deşi procesul de schimb este un proces indus sau condus de cultura europeană prin forţă, fie ea economică, politică sau administrativă prin persoana tehnicienilor, administratorilor, misionarilor, comercianţilor, el totuşi rămâne un proces de interacţiune. Malinovski reţine această caracteristică, dar nu insistă asupra ei, recunoscut fiind că orice interacţiune sau schimb cultural este un proces reciproc care afectează ambele grupuri aflate în contact.

În sensul de mai sus, în 1940, Fernando Ortiz a propus termenul de transculturation pentru a reda caracterul bilateral al celor mai multe dintre contacte. El consideră că termenul transculturaţie exprimă mai bine diferitele faze ale procesului de tranziţie de la o cultură la alta, pentru că el nu constă din familiarizarea cu altă cultură, ceea ce denotă termenul aculturaţie şi nici nu implică pierderea sau dezrădăcinarea de cultura anterioară, ceea ce s-ar putea defini ca deculturaţie. În plus, Ortiz vorbeşte de un nou fenomen ce s-ar putea numi neoculturaţie, evitând în acest fel dificultăţile implicate de multiplele semnificaţii ale conceptului de aculturaţie. Apariţia noilor concepte de transculturaţie, deculturaţie, neoculturaţie ca reacţii la accepţiile destul de contradictorii ale conceptului de aculturaţie relevă natura germinativă, profund fertilizatoare a acestuia.

O contribuţie de seamă în studiul schimbului cultural a adus Malinowski în stabilirea „punctului zero” de la care poate fi măsurată natura şi dimensiunea schimbului, dând posibilitate prin acest reper să se constate alterările, deteriorările, neajustările, starea de confuzie pe care le implică schimbul,

În concepţia lui Malinovski, în procesul schimbului cultural dominantă este forţa, ca presiune exercitată de „donnor culture” (cultura donatoare) asupra „receiver culture”, (cultura receptoare) sub cele mai diferite forme: ca forţă deschisă, nudă, dar şi ca presiune morală, psihică, rezultată din lipsirea sau frustrarea de vechiul stil de viaţă. Pe aceeaşi linie, Edward Sapir arată că în raport cu albii care se vor „doritori de bine” ai lui, indianul dezorientat, deşi intră în compromis cu noul său mediu „este apt să păstreze un simţ greu al pierderii unui bine mare şi vag, o anumită stare de spirit pe care i-ar fi greu s-o definească, dar care-i dădea curaj şi plăcere. El crede că prosperitatea zilelor trecute niciodată nu pare s-o mai recâştige. Ce s-a întâmplat este că s-a trezit în afara îmbrăţişării calde a culturii sale, în aerul rece al existenţei fragmentare (Sapir, 1958, p. 97).

O altă semnificaţie a termenului de aculturaţie este limitarea lui la situaţiile în care unul din grupurile aflate în contact pierde complet libertatea de a alege sau libertatea de a accepta sau respinge noile propuneri de elemente culturale. Este sinonimă cu alienarea sau dezrădăcinarea.

În cele mai multe studii de aculturaţie este subliniat aspectul dinamic al aculturaţiei, adică faptul că contactul nu este numai un eveniment, ci un proces, cu stadii diferite, un proces continuu de interacţiune între grupuri cu culturi diferite. Cu toate acestea, în studiile americane despre aculturaţie se vorbeşte şi despre diferite grade de aculturaţie, despre indivizi aculturaţi total sau parţial. În cazul unui individ total aculturat este clar că procesul aculturativ este terminat şi se vorbeşte despre condiţii. În asemenea situaţii, semnificaţia aculturaţiei coincide cu cea a asimilaţiei, deşi însăşi definiţia din Memorandum specifică faptul că asimilaţia este cu timpul o fază a aculturaţiei.

Asimilaţia

În literatură, în accepţia cea mai restrictivă, asimilaţia este acea formă a aculturaţiei apărută în grupurile de indivizi care înlocuiesc în întregime cultura lor originală cu alta. Este acea situaţie când grupurile de indivizi sau indivizi separaţi sunt dezrădăcinaţi sau se dezrădăcinează, sunt scoşi sau ies din societatea lor, din mediul lor cultural propriu în care s-au format prin socializare şi enculturaţie, de la naştere, pentru a trăi într-o altă cultură depărtată în spaţiu şi cu puţine contingenţe în câmpul motivaţional şi atitudinal.

Asimilaţia relevă situaţia în care echipamentul cultural dobândit, adică sistemul de idei, cutume, modul de participare la organizarea socială, la lumea valorilor şi a semnificaţiilor în care trăiesc sunt reconsiderate radical sau total pentru a se ajusta la noua existenţă socială căreia îi corespunde şi o nouă cultură.

Cu această semnificaţie restrictivă a fost folosit termenul de aculturaţie în studiile despre negri în America, despre indienii din America şi Canada, în cercetările din Mexic şi America Latină. Termenul este folosit şi cu referire la procesele de adaptare ale emigranţilor. Utilizarea termenului aculturaţie ca asimilare totală a atras multe atitudini pro şi contra.

O elaborată analiză a studiilor aculturaţiei prin asimilare o realizează Milton M. Gordon. El examinează natura asimilării pornind de la presupunerea unei situaţii ipotetice în care un grup de imigranţi cu bază naţională sau etnie, religie şi modele culturale diferite vine într-o ţară cu populaţie de origine naţională, religie şi comportament relativ uniforme şi stabile, cu grupuri sociale sau structură socială relativ cristalizată (Gordon, 1971, p. 102-113).

Ce se întâmplă cu grupul imigrant la a doua generaţie?

În mod ideal, spune el, la a doua generaţie, este imaginată o totală asimilare exprimată în însuşirea completă a modelelor culturale ale ţării gazdă, pierderea oricărui simţ al apartenenţei la vechiul grup etnic, schimbarea religiei, pătrunderea în structurile sociale ale ţării gazdă unde au fost primiţi cu ospitalitate.

Asimilarea completă ca un caz ideal (în sensul lui Max Weber), Milton M. Gordon nu o pune în nici un fel sub raza moralei, dacă e bine sau nu, dacă e dezirabil sau nu. El îi face procesului numai o analiză abstractă, extrăgând etapele esenţiale prin care grupul se poate considera parte constitutivă a ţării gazdă. Dar ne-punerea conştientă sub lupa aprecierii din punct de vedere moral nu exclude, după noi, faptul real că în cazul exercitării de multiple presiuni de ordin economic, social, politic, administrativ, psihologic, asimilarea totală, pierderea fiinţei etnice sau naţionale a unui popor, grup etnic coeziv, bine articulat din punct de vedere cultural înseamnă lipsă de respect, încălcarea demnităţii, a libertăţii de expresie culturală, fiind în ultimă instanţă şi un act imoral.

Dezvăluind toate tipurile de integrări, Gordon ajunge la concluzia că sunt şapte trepte sau procese prin care se ajunge la o asimilare totală. Fiecare din ele poate fi gândită ca un stadiu particular sau un aspect al procesului de asimilare. Asimilarea modelelor culturale ale ţării gazdă este denumită de autor aculturaţie şi constituie primul tip de asimilare care are loc când un grup minoritar întră în scenă. Se poate desfăşura neted, fără dificultăţi sau cu reacţii de respingere. Dacă aculturaţia nu conduce necesar la asimilarea structurală, asimilarea structurală produce inevitabil aculturaţia.

Asimilarea structurală care semnifică pătrunderea în structurile de clasă, în grupurile, instituţiile ţării gazdă este mai mult decât aculturaţia cheia de boltă a arcului asimilării. Odată cu asimilarea structurală, vor avea loc, fie simultan, fie succesiv aculturaţiei, toate celelalte tipuri de asimilare care vor urma natural. Preţul unei astfel de asimilări este, totuşi, dispariţia grupului etnic ca o entitate separată şi pierderea valorilor sale distinctive.

Mai târziu, Ralph Beals a extins termenul de aculturaţie la procesul de urbanizare al populaţiei rurale care migrează la oraş, prezentându-l ca pe o situaţie aculturativă, iar Robert Redfield construieşte „continuum-ul rural-urban” ca expresie a aculturaţiei.

Aşa cum am mai arătat, tipurile de contact pot avea loc la diferite scale sociale: între popoare, între segmente substanţiale ale populaţiilor, între grupuri mici sau chiar între indivizi. Sub aspectul tipurilor de relaţii ce se pot stabili între grupurile aflate în contact, ele pot fi simbiotice, de cooperare reciprocă sau tensionate, conflictuale.

Literatura fenomenului de aculturaţie subliniază ideea că împrumutul mutual s-a realizat adesea între euro-americani şi băştinaşi, de pildă, în ciuda ostilităţii uneori destul de avansate dintre părţile aflate în interschimb. Împrumutul nu poate merge numai într-o singură direcţie, dar dacă uneori pare că a mers numai de la cultura europeană spre cea băştinaşă aceasta se întâmplă pentru că el poate fi mai bine documentat istoric pentru perioada mai recentă. Dar dacă se schimbă perspectiva, luându-se în consideraţie schimbările vaste care au avut loc în cultura euro-americană, ca rezultat al împrumutului de către europeni şi americani de la popoarele cu care ei au venit în contact, se poate observa că aspecte fundamentale ale vieţii: hainele, obiceiurile culinare, limbajul, muzica au fost în mare parte schimbate din secolul al 16-lea ca rezultat al acestor contacte.

Dinamica aculturaţiei are caracter activ, creator. Împrumutul şi schimbul dintre culturi şi, implicit, dintre oameni, este un împrumut selectiv, selectivitate ce justifică marea varietate în care oamenii suportă sau trăiesc contactul. Modul de preluare a elementelor noii culturi stă argument întotdeauna pentru ideea că oamenii percep şi îşi apropie noile modele în termenii modelelor lor anterioare şi ai experienţei trecute. Interpretarea şi re-interpretarea însoţesc toate aspectele schimbului cultural. Ele reprezintă procesul prin care vechile semnificaţii sunt atribuite noilor elemente sau prin care noile valori schimbă semnificaţia culturală a vechilor forme.

În acest fel, considerăm că o subtilă şi rafinată dialectică a noului cu vechiul se produce conştient sau inconştient în tot acest proces aculturativ. Selecţia, re-interpretarea sunt urmate de re-integrare, prin care se dă coerenţa şi consistenţa necesară comportamentului uman.

Rezultatele proceselor de acceptare, adaptare sau de respingere se manifestă la nivelul grupurilor şi subgrupurilor prin mecanismele psihologice şi sociale care iau uneori forma unor adevărate mişcări aculturative sau contra-aculturative. Incongruenţa dintre modelele culturale achiziţionate şi presiunile culturale ale mediului social dominant poate conduce la stări tensionale, de stres cu repercusiuni dramatice asupra sănătăţii mintale a individului care trăieşte un abrupt proces de alienare.

Efortul pentru elucidarea şi îmbogăţirea conceptuală rezultată din analiza procesului aculturativ a continuat după definiţia dată în Memorandum-ul din 1936. În 1938, M. Herskovits a publicat volumul Acculturation în care a trecut în revistă un număr de rapoarte antropologice, studii pertinente în problema aculturaţiei, indicând probleme pentru o cercetare ulterioară.

În 1953, Consiliul de Cercetări în Ştiinţele Sociale din SUA a tutelat un seminar despre aculturaţie, încercând să re-vadă şi să clarifice ideile şi informaţiile existente. Definiţia dată a fost, în cele din urmă, o extensie şi o re-elaborare a celei din 1936. Aculturaţia este schimbul cultural iniţiat de conjugare a două sau mai multe sisteme culturale autonome. Schimbul aculturativ poate fi consecinţa transmisiei culturale directe; poate fi derivat din cauze nonculturale, ca modificările ecologice sau demografice; poate fi indus de cultura dominantă; poate fi amânat prin ajustări interne care urmează acceptării trăsăturilor şi modelelor străine; poate fi o adaptare reactivă a modelelor de viaţă tradiţională. Dinamica sa poate fi văzută ca o adaptare selectivă a sistemelor de valori, ca procese de integrare şi diferenţiere, ca succesiuni în dezvoltarea factorilor de personalitate.

S-a subliniat, de asemenea, necesitatea ca, în studiul aculturaţiei, să se ţină seama de patru probleme cheie, şi anume: caracterizarea proprietăţilor a două sau mai multe sisteme culturale autonome care intră în contact; studiul naturii situaţiei de contact; analiza relaţiilor stabilite între sistemele culturale în contact; studiul proceselor culturale ce decurg din conjugarea sistemelor. În procesele culturale trebuie să fie incluse: transmisia interculturală, creativitatea culturală, dezintegrarea culturală, adaptarea reactivă, ajustarea progresivă, fuziunea culturală, pluralismul stabilizat, nivelele diferenţiale ale schimbării.

Corespunzător cu realizările teoretice şi de teren înregistrate este necesară orientarea studiilor asupra elementelor noi şi ne-elucidate încă, de pildă, acelea ale proceselor culturale specifice contactului şi ale efectelor lor asupra culturii ca întreg, ca şi asupra indivizilor ca microentităţi culturale.

Deşi unele precizări şi delimitări ale conceptului de aculturaţie sunt evidente şi la a doua întâlnire în acest scop, conceptul continuă să suscite interes şi să dobândească, dacă nu semnificaţii noi, cel puţin, nuanţe pe cât de bogate, pe atât de derutante interpretativ, pe de o parte, precum şi adepţi noi pentru o accepţie sau alta, pe de altă parte. În acest sens, oferim câteva aspecte.

După Irving Hallowell, este posibil ca aculturaţia să aibă loc pe scară modestă, prin procesele selective ale învăţării imitative voluntare, fără re-adaptarea radicală a comportamentului indivizilor sau fără o re-modelare a modului total de viaţă a societăţii în care trăiesc ei (Hallowell, 1945, p. 187). El concepe situaţia în care aculturaţia nu este legată de dominaţie, forţă, superioritate, ci este o interacţiune socială în care între cele două popoare are loc, în condiţii de libertate, o învăţare imitativă a unor trăsături culturale recompensatorii şi în armonie cu sistemul cultural al celui care împrumută. O astfel de accepţie am aplicat şi noi în studiile concrete realizate pe grupuri etnice, ca şi pe structurile sociale urbane şi rurale, relevându-se ca una dintre accepţiile cele mai frecvente, reale şi pozitive în conţinut, aptă de a explica schimbul şi contactul cultural în condiţii libere şi de egalitate reciprocă între parteneri.

Aşa cum am arătat la începutul capitolului, în disputa privind semnificaţia contactului dintre culturi intră şi etnologia franceză care va aduce noi contribuţii.

Semnificaţia contactului dintre culturi în literatura franceză nu diferă însă de cea americană şi engleză decât prin nuanţe, semnificaţiile fundamentale, rămânând aceleaşi.

Jean Cazeneuve defineşte acest cuvânt greoi, dar foarte uzitat - „aculturaţia” - ca un aspect foarte particular al contactului dintre culturi care reflectă adaptarea globală a unei populaţii la o cultură care nu este a sa, originală şi care se produce, mai ales, când o colectivitate este supusă unei invazii sau când este transplantată dintr-o regiune în alta, cum au fost transplantaţi negrii din Africa în America. .

Roger Bastide, de orientare pronunţat sociologică, analizează problema prin sintagma „intersecţia civilizaţiilor şi a operelor lor”, intersecţie al cărei mobil este de sorginte socială, anume infrastructura economică. Aculturaţia este, în concepţia lui, un proces cu caracter istoric, proces de creaţie, fenomen social total care trebuie studiat la toate nivelurile, sub toate aspectele sale şi în legătură dialectică cu ansamblul în care el se înserează. Este rezultat al interacţiunii cauzalităţii interne cu cea externă, idee care îl distinge de antropologii americani şi pe care o apreciază în mod deosebit G. Balandier.

În concluzie, apreciem că privită sub aspectul mecanismelor psihice individuale, aculturaţia semnifică re-adaptarea la altă cultură şi, în acest caz, poate fi numită, aşa cum a făcut-o Herskovits, re-enculturaţie (enculturaţia fiind procesul individual primar de asimilare a culturii originale). Re-enculturaţia este adaptarea oamenilor la obiceiuri neobişnuite, la structuri culturale şi comportamentale noi. Ca reluare a unui proces ontogenetic relativ realizat, re-enculturaţia, după opinia noastră, apare numai în procesele aculturative care pun individul sau grupurile umane în situaţii noi, pentru care vechiul echipament comportamental devine neadecvat.

În general, se ştie că, psihologic, aculturaţia cuprinde fenomenele şi procesele care se petrec în mentalul şi structura de personalitate a unui individ când acesta este nevoit să treacă de la o formă de existenţă a culturii la alta, depărtată nu numai spaţial, dar şi ca valori şi semnificaţii.

Ca atare, în procesul aculturativ, considerăm că are loc o permanentă comparaţie, confruntare şi competiţie a sistemului de gândire, de simţire şi de acţiune anterior însuşit cu noua realitate socio-culturală în care trăieşte. Datorită plasticităţii individuale, adoptarea, prelucrarea şi integrarea modelelor culturale propuse de noul mediu pot să aibă loc într-o formă mai mult sau mai puţin rapidă, cu efecte mai mult sau mai puţin traumatizante.

Deschiderea individuală, disponibilitatea, orizontul de cunoaştere pot deveni indicatori de bază în asimilare. Personalitatea individului în noua situaţie aculturativă poate dobândi un grad mai mare sau mai mic de consistenţă, de armonie. Ea poate rămâne şi puternic inconsistentă, contradictorie, de altfel, aşa cum s-ar putea găsi şi în mediul originar de cultură.

Procesul psihologic de adaptare la noul set de valori este extrem de complex, presupunând schimbări de valori, atitudini, comportamente şi, uneori, chiar restructurarea întregii personalităţi.

Individul smuls din mediul său originar trăieşte o situaţie de disconfort. Şocul aculturativ este suportat greu, mai ales, când noul set de norme şi valori trebuie să fie asimilate printr-o disciplină impusă. În fapt, prin asimilaţie, noi presupunem că are loc o re-construire a fundamentelor personalităţii umane dată de re-elaborările şi re-condiţionările în sistemele de atitudini şi în modelele de conduită şi de gândire.

Analizată în raport cu enculturaţia, aculturaţia apare ca un moment obligatoriu, inevitabil, al acesteia când individul intră în contact cu o altă cultură decât cea originară, moment în care achiziţiile dobândite anterior se prelungesc, se topesc şi se re-creează în noua cultură, ducând la o nouă integrare socio-culturală.

6. Noi direcţii de dezvoltare conceptuală
Pe măsură ce cercetările privind contactul dintre culturi s-au dezvoltat, conceptul de aculturaţie – în sensul său restrictiv, de contact între grupuri cu culturi diferite, cu niveluri diferite de dezvoltare – se dovedeşte a fi nesatisfăcător. El a fost bazat pe concepţia că cultura industrială apuseană, în ciuda variaţiilor ei regionale, ar fi o forţă omogenă şi omogenizatoare care ar absorbi multiplele structuri ale asociaţiilor tribale şi ţărăneşti (Clarck and al. 1976, p. 232). Conceptul de aculturaţie astfel definit, devine prea simplu şi prea strâmt pentru o aplicare fructuoasă la situaţiile de contact contemporane din America, recunoscută că se consideră azi o naţiune a naţiunilor. În vederea realizării unor studii cât mai adecvate complexelor studii aculturative, diferite de la un grup etnic la altul şi de la o generaţie la alta, cercetătorii americani au trebuit să forjeze noi concepte, noi cadre teoretice.

O primă încercare conceptuală a fost făcută prin distincţia între aculturaţie şi asimilaţie şi prin teoria creuzetului (the melting pot theory) aplicabilă la imigranţii din SUA, studiată de Milton M. Gordon (Gordon, 1971, p.102-113). Această teorie încearcă să răspundă la întrebarea dacă populaţia imigrantă se asimilează.

Când s-a descoperit că culturile etnice distinctive persistă peste generaţii, o a doua întrebare s-a pus cu necesitate şi anume, care este raportul dintre populaţiile imigrante şi cultura gazdă. La această întrebare s-a răspuns prin conceptul de pluralism cultural, dezvoltat de o pleiadă de cercetători. Ideea de pluralism cultural a condus la alte întrebări şi răspunsuri prin care s-au impus conceptele de limite etnice, marginalitate socială, aculturaţie selectivă a grupurilor. La italienii din Australia, de pildă, s-au descoperit, în 1970, diferite grade de aculturaţie în comportamentele publice faţă de cele private.

În legătură cu pluralismul cultural, s-a pus problema legăturii dintre individ şi procesele aculturative, adică oamenii se familiarizează („aculturează”) diferit unii de alţii? Din nevoia de răspuns la aceste probleme au apărut conceptele de om marginal şi biculturalitate.

Din cele relatate mai sus, se observă logica în virtutea căreia conceptele se generează unele din altele, se dezvoltă şi se adâncesc unele pe altele.

Categoria la care s-a ajuns şi care a devenit cea mai uzitată în studiile de antropologie şi sociologie este cea de grup etnic, cu corolarul ei, identitate etnică sau conştiinţa apartenenţei la un grup etnic, cu trăsături caracteristice ca limbă, obiceiuri, tradiţii culturale, port, psihologie, cultură spirituală. Derivate din identitatea etnică au fost studiile concentrate pe problema etnicităţii situaţionale, concepută ca un construct holistic care se deplasează în unitate cu contextul. Dar pentru că cercetările efectuate nu au confirmat caracterul holistic al identităţii etnice, a fost necesară, în continuare, depistarea diferitelor componente ale identităţii etnice.

Cercetările următoare nici nu mai includ conceptul de aculturaţie, ca atare, în studiile lor, considerându-l, probabil, prea larg, difuz pentru investigarea identităţii etnice. În această categorie am introduce şi studiul The Saxon Germans: political fate of an ethnic identity de Marilyn Mc Arthur realizat în anii 1974-1976, pe saşii din Feldioara, judeţul Braşov (Mc Arthur, 1976, p. 349-364). Ea abordează acest grup etnic direct din perspectiva identităţii etnice fără să mai facă apel la conceptul de aculturaţie.

În schimb, grupul format din Margaret Clarck, Sharon Kaufman şi Robert C. Pierce consideră că, în cercetarea lor, aculturaţia nu poate fi omisă din definiţia pe care ei o dau identităţii etnice. Ea formează o componentă majoră, combinându-se pentru a crea profiluri de cunoaştere, de semnificaţii şi de comportament, în ceea ce priveşte relaţia dintre cultura tradiţională şi cultura nouă.

Autorii încearcă, pentru prima dată, o legătură între aculturaţie şi identitate etnică, prin studierea combinaţiei dintre ele în unul şi acelaşi individ. Aceasta le dă posibilitatea să observe legătura dintre aculturaţie şi componentele identităţii etnice în fiecare persoană. Identitatea etnică este discutată în termenii a trei variabile: echilibru aculturativ, orientare tradiţională şi orientarea actuală (anglofonă sau americană). Cele trei variabile, bineînţeles, pot fi aplicabile pe matricea oricărei culturi sub forma de echilibru aculturativ, orientare tradiţională şi orientarea actuală. Dar noi le vom analiza, în continuare, pe realitatea americană pentru a descifra în detaliu demersul teoretic în exemplul dat.

Echilibrul aculturativ reflectă relativa cunoaştere de către individ atât a culturii populare tradiţionale, cât şi a culturii populare contemporane americane. Orientarea tradiţională şi orientarea anglofonă sau americană, reflectă gradul şi tipurile de participare ale unui grup etnic la activităţi specific etnice sau specific americane, de pildă, celebrarea unor sărbători tradiţionale, vorbirea limbii materne, păstrarea de relaţii cu organizaţiile etnice. Orientarea tradiţională arată că un individ se comportă în societatea americană în care a intrat şi trăieşte după modelele specifice societăţii sale tradiţionale din care a venit.

Orientarea anglofonă indică situaţia inversă, asimilarea modelelor specifice americane, trăirea simţământului de apartenenţă şi de participare la cultura majorităţii, faptul că un individ se prezintă pe sine altora mai degrabă ca american decât ca etnic.

Vârsta şi generaţia constituie un puternic factor de diferenţiere, studiile demonstrând că, în general, simplificând la maxim generaţiile, prima generaţie de imigranţi sau bătrânii sunt preponderent tradiţional orientaţi, că a doua generaţie sau cei de vârstă medie pot fi caracterizaţi ca bi-culturali, indivizii manifestând încă o uşoară tradiţionalitate, dar înscriindu-se şi spre orientarea anglofonă, iar tinerii sau generaţia a treia sunt anglicizaţi pe toate dimensiunile.

Cercetarea a arătat că factori diferiţi influenţează oamenii în a fi mai anglicizaţi sau mai tradiţionali şi anume: statusul social dintr-o cultură comparat cu alta; nivelul de discriminare etnică perceput; gradul de protecţie a individului în cadrul familiei sau al comunităţii etnice; gradul presiunii externe de a interacţiona cu anglofonii în noua societate; circumstanţele personale ca şcoala, căsătoria, migraţia, nivelul aculturativ al altor membri ai familiei sau tipul de vecinătate în care a fost crescută persoana.

Studiul relatat are semnificaţie dublă: pe de o parte, teoretică pentru modul în care conceptul de aculturaţie este îmbinat cu cel de identitate etnică în cadrul căruia este conceput ca o dimensiune cu anumite grade de dezvoltare, iar pe de alta, pentru procesul real pe care-l reflectă şi prin care se pot interpreta şi alte situaţii de contact.

Am insistat asupra multiplelor semnificaţii conferite termenului de aculturaţie datorită complexităţii fenomenului pe care îl reflectă, noianului de idei şi interpretări pe care le-a stârnit în literatura străină, dar şi pentru că cunoaşterea lor ne ajută la o mai nuanţată analiză a contactului dintre culturi în raporturile interetnice din ţara noastră pe care intenţionăm s-o realizăm, apelând la cercetările de teren realizate de-a lungul anilor de cercetare.