Maria cobianu-băcanu

Specificul naţional

Raportul naţional-universal în cultură se exprimă în specificul naţional şi universalitatea culturii, noţiuni şi realităţi complementare din a căror interacţiune rezultă dezvoltarea culturii. Specificul naţional este ceea ce defineşte sau caracterizează univoc o cultură, ceea ce o identifică şi o diferenţiază în acelaşi timp de altele, este cota maximă de originalitate şi personalitate cu care vine ea în concertul culturii universale; în timp ce universalitatea reflectă substratul şi permanenţa umană a culturii, fondul peren al valorilor culturale şi procesul de comunicare a lor. Specificul naţional - arată Al. Tănase – este dimensiune, principiu creator de cultură cu anumite trăsături etnice, istorice, psihologice, sociale, pe când universalitatea culturii este generată de semnificaţiile umane, de substanţa plină de umanitate a operelor de cultură de-a lungul evoluţiei istorice a omenirii (Tănase, Junimea,1973, p. 92, 98-99).

Specificul naţional este haina distinctivă a fiecărui popor cu care el se înfăţişează în lume. Faptul că fiecare popor reprezintă o ipostază a umanităţii, o posibilitate, o nuanţă a ei trebuie să aibă drept corolar necesitatea înscrierii lui în circuitul reciproc avantajos de valori culturale, circuit fără de care cultura îşi pierde personalitatea. În funcţie de capacităţile sale creatoare, de condiţiile sale materiale, spirituale, intelectuale, el îşi poate aduce contribuţia la tezaurul culturii universale, anunţând lumii unicitatea sa morală, psihică, viziunea lui despre lume şi viaţă.

În continuarea celor de mai sus, putem afirma că şi în contactul dintre culturi se manifestă specificul naţional al unui grup sau al altuia, în sensul că în această interacţiune socială fiecare grup îşi exprimă trăsăturile de fond, esenţiale ce-l face unicat în raport cu alte grupuri etnice.

Ca realitate existenţială obiectivă, specificul naţional este rezultatul unui îndelungat proces istoric, se construieşte treptat prin aportul fiecărei generaţii. Nu este un dat apriori. Se schimbă cu modificările survenite în viaţa oamenilor, dar păstrându-şi, în linii generale, trăsăturile fundamentale care îi dau identitatea. Deşi s-a impus în epoca modernă odată cu apariţia naţiunii ca comunitate etnică, componentele sale au rădăcini adânci în istoria poporului. În cultura română, specificul naţional a constituit o temă de mare interes la care s-au angajat cele mai mari personalităţi.

Specificul naţional este „acel aer de familie” (Ovidiu Papadima) ce îi caracterizează de la prima vedere pe creatorii ei de mari dimensiuni, acea origine comună dată de însăşi cultura poporului din care fac parte marile personalităţi artistice şi culturale. Poporul nostru se distinge în structura sa intimă de alte popoare, în special, prin aceea că are o istorie frământată datorită aşezării lui la încrucişarea de mari drumuri europene, aşezare care i-a dat şansa de a intra în contact cu restul lumii, dar şi neşansa de a-i fi călcat pământul de mulţi duşmani, oprindu-i progresul şi determinându-l să se retragă din istorie sau „să boicoteze istoria”, cum spunea Lucian Blaga, pentru a-şi conserva existenţa, fiinţa.

În constituirea specificului naţional, un loc de seamă îl ocupă conştiinţa obârşiilor, a originii etnice comune pe care o are, în primul rând, poporul însuşi. În istoriografia noastră, cei dintâi au exprimat-o cronicarii, începând cu Nicolaus Olahus şi continuând cu Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir care afirmă romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române. Reprezentanţii Şcolii Ardelene - Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuel Micu – întăresc aceste idei cu argumente arheologice, istorice, filologice, etnografice.

După George Călinescu, „garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic”, subliniind în acest fel nucleul original care stă la baza culturii noastre.

În formarea şi menţinerea specificului naţional, un rol hotărâtor îl are limba, iar poporul nostru a avut adânc înrădăcinată ideea comunităţii de limbă. Umanistul italian Antonio Bonfini făcea constatarea că „românii s-au bătut mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă”. Din acest cult al limbii s-a născut şi s-a dezvoltat neîntrerupt limba literară română aflată în strânsă legătură cu tradiţiile folclorice.

Bătălia pentru făurirea limbii şi literaturii naţionale s-a dat cu deosebire în a doua jumătate a secolului 19, după o perioadă în care predominante erau traducerile, imitaţiile. Amintim, în treacăt, critica lui Mihail Kogălniceanu că „traducţiile nu fac o literatură”. Prin publicaţia „Dacia literară” (1840), creaţia artistică literară originală cunoaşte o reală dezvoltare, inspirându-se din realităţile, viaţa şi aspiraţiile poporului român. Creatorii şi teoreticienii români sunt de acum interesaţi de pătrunderea creaţiilor noastre artistice în circuitul valorilor culturale universale prin afirmarea deplină a naţionalului.

Ca să placă străinilor, spune Titu Maiorescu, cărţile noastre trebuie să se impună în afară prin „măsura lor estetică”, prin „originalitatea lor naţională” pentru ca aceştia să observe că scriitorii noştri „s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte românul în partea cea mai aleasă a firii sale etnice”. „A sosit timpul ca şi noi să putem răspunde cu ceva şi să arătăm că tânăra literatură română a fost în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoţii estetice din chiar izvorul cel curat al vieţii sale populare” (Literatura română şi străinătatea, 1882).

Eminescu va afirma, de asemenea, în Timpul, mai 1880, că „tot ce aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional nu va avea valoare şi trăinicie nici pentru noi, nici pentru străinătate”. Iar Iorga considera că rolul scriitorilor este de a „da neamului românesc o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el şi a da în acelaşi timp literaturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou şi original” (Împotriva clevetirilor, 1905).

La începutul secolului 20, dezbaterile privind specificul naţional se amplifică şi se intensifică datorită apariţiei a noi şcoli, curente şi forme artistice care dobândesc o largă circulaţie. Ele coincid cu preocupările pe plan european pentru definirea individualităţilor specifice ale culturii şi profilului spiritual al popoarelor.

Cu Semănătorismul şi Poporanismul, literatura noastră înscrie un alt moment de vârf în afirmarea specificului naţional.

Pentru reprezentanţii de frunte ai culturii române specificul naţional a rămas o dominantă. De pildă, pentru C. Rădulescu-Motru el este „o cetate a românismului”, „o fortăreaţă a neamului”, „o şcoală de energie românească”. Mihai Ralea este preocupat şi el de definirea specificului naţional şi afirmarea lui de către creatorii originali în „concertul european”. George Călinescu, autorul Istoriei literaturii române, arată că „specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română numai cu işlicuri şi benişuri ar fi doar un muzeu. Scopul literaturii române nu poate fi decât o demonstraţie a puterii de creaţie române cu notele ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală”. Afirmând cu tărie nobila menire a literaturii în raport cu fondul creativ al poporului nostru, el o proiectează totodată şi în universal, printr-o memorabilă descriere a poetului universal. „Universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional...Universalitatea este o inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum şi în viitor”.

O altă temă este circulaţia valorilor universale în cultura noastră, integrarea culturii române în contextul culturii popoarelor europene. Despre ea vorbeşte Eugen Lovinescu în „Istoria civilizaţiei române moderne”, subliniind că potrivit legilor sincronismului, diferenţierii şi imitaţiei, spiritul veacului pătrunde şi în cultura noastră care nu se poate concepe în afara „totalităţii de condiţii materiale şi morale configurative ale popoarelor europene”.

Spaţiul geografic modelează şi el în modul să propriu sufletul, structurile psihice specifice dezvoltării etnogenetice şi ontogenetice ale poporului. Coordonatele definitorii ale spiritualităţii româneşti nu pot fi desprinse de orizontul spaţial primar în care s-a născut şi a trăit poporul român. În această privinţă, este relevantă perspectiva spaţială realizată de Lucian Blaga care vorbeşte despre viziunea specifică pe care cultura populară românească o are, viziune care ia forma determinată a infinitului ondulat, despre cadrul inconştient al vieţii noastre, numit „spaţiu mioritic”, în care „omul se simte parcă într-o permanentă, legănată înaintare, într-un infinit ondulat”. În esenţă, Blaga pune în lumină, din perspectiva filosofiei sale, ideile cu privire la orizontul spaţial şi temporal ca factori fundamentali ce stau la baza unui stil sau a unei culturi.

Tot spaţiul geografic configurează posibilităţile de contacte culturale, de împrumut şi schimb cultural, mai ales că, aşa cum spune Mihai Ralea, suntem „un spaţiu între Occident şi Orient”, poziţie din care derivă „adaptabilitatea” noastră, a românilor.

Ceea ce merită menţionat în privinţa originalităţii culturii noastre este faptul că ea decurge nu din lipsa influenţelor din afară, ci din modul în care au fost asimilate, integrate acestea în sistemul propriu de gândire, de acţiune, în sinteza nou realizată, care se relevă, în fapt, în însuşi comportamentul specific al românului în contactul cu alte grupuri etnice.

Racordat la universal prin locul şi rolul ce l-a avut în istorie, prin dorinţa intrinsecă de cunoaştere şi înţelegere cu alte popoare, poporul român a manifestat întotdeauna aspiraţia de a se înscrie în fluxul lui. Reprezentanţii săi de vârf au fost conştienţi de acest lucru. În acest sens, Lucian Blaga arăta că numai valorile autentice ale culturii noastre, numai acelea care conţin în ele un mesaj universal pot aspira să intre în patrimoniul culturii universale. În acelaşi spirit, Octavian Goga, în „Fragmente autobiografice” sublinia: „Eu am crezut de la început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorilor autohtone ca o completare a principiului de universalitate”.

Necesitatea intrinsecă de înscriere în universalitate a poporului nostru este tot atât de veche ca şi istoria sa. „Ideea conexiunii la universal e veche la noi, spune Ilie Purcaru. De la intrarea lor în istorie, românii nici nu au lucrat altfel decât cu sensul că gestul lor creator e parte din gestul creator al lumii, e un aport direct şi expresiv, oricât de modest, la destinul general al umanităţii, componentă în polifonia acestui destin” (Purcaru, 1975, p. 5).

În sinteză, specificul naţional însumează o seamă de evoluţii asimilate şi influenţe topite în propria-i substanţă. Este determinat de eforturile creatoare ale popoarelor, indiferent dacă sunt mari sau mici, de realizare a unor bunuri materiale şi spirituale care să răspundă nevoilor oamenilor, de particularităţile sistemului cultural naţional care promovează valorile şi interesele naţionale, de structura socială, etnică şi spirituală a populaţiei, de limbă ca realitate nemijlocită a conştiinţei, de tradiţii şi obiceiuri, de experienţa individuală şi a generaţiilor, de spaţiul socio-cultural, ca şi de trecutul istoric, de sentimentul viu al trecutului.

Preocupat de profilul spiritual al poporului român, Athanase Joja scrie următoarele: „Aşadar, fizionomia morală a poporului român se caracterizează prin următoarele note componente: precumpănirea raţiunii, raţionalism (lato sensu), realism, sentiment viu al naturii, melancolia doinei, umor şi vivacitate, sentiment naţional adânc, dar sobru, însoţit de un spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorbţie, spirit de măsură şi înţelegere concretă a situaţiilor, refuzul misticismului (Joja, 1967, p. 289-290)

În concluzie, cultura română poate fi considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii universale, o cultură cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a convieţuit şi cu care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum demonstrează datele istorice şi arheologice. Istoria culturii noastre poate fi considerată, implicit, şi o istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu culturile din această arie în care s-a plămădit şi a evoluat. În corpul ei, moştenirea culturală şi creaţia culturală s-au îmbinat armonios cu împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi continuă să-i dea unicitate şi perenitate între celelalte culturi.

4. Caracterul istoric şi social al contactului dintre culturi

Caracterul istoric

Este de presupus că istoria contactului dintre oameni de culturi diferite a început când societatea umană ca întreg s-a structurat în grupuri umane cu moduri de viaţă, obiceiuri şi datini diferite şi aceste grupuri aflate unele în vecinătatea altora în mod natural sau fortuit aşezate unele în mijlocul altora, au împrumutat, au făcut schimb de valori materiale şi spirituale.

Contactul dintre culturi reprezintă momente ale dezvoltării culturii de-a lungul continuum-ului spaţiu-timp. În virtutea acestui fapt, el dobândeşte caracteristici distincte în diferite arii geografice şi perioade istorice. De la început, orice contact între culturi a fost şi un schimb cultural. Contactele nelegate de expansiunea tehnologică apuseană sunt multiple în istoria culturii şi asupra unora s-au făcut observaţii şi studii. De pildă, s-au realizat observaţii asupra relaţiilor îndelung stabilite, numite uneori simbioze culturale, în care grupurile cer unul altuia să supravieţuiască, în timp ce fiecare îşi menţine propria sa identitate, ca relaţiile dintre pigmei şi triburile din Congo, în Africa, sau relaţiile presupuse de răspândire a islamismului.

Contactul dintre culturi şi schimbul dintre ele constituie o constantă valabilă pentru toate sistemele socio-culturale, chiar dacă ritmul schimbării şi formele de manifestare variază mult de la o situaţie la alta.

Interpretând contactul dintre culturi ca un contact între oameni care au răspuns cu instrumentalităţi diferite aceloraşi probleme şi nevoi ale vieţii, îi dezvăluim, în acelaşi timp, caracterul social-istoric, contactul având loc între oameni concreţi, dintr-o societate aflată pe o anumită treaptă de dezvoltare social-economică, cu o fizionomie spirituală distinctivă. Statutul economic şi politic al grupurilor intrate în contact va fi edificator pentru aprecierea contactului dintre culturi ca un contact între grupuri şi comunităţi umane paşnice, egale, fără conflict, în care cooperarea şi împrumutul se desfăşoară pe baza respectului reciproc sau ca un contact în care, în primul rând, îşi spune cuvântul forţa, violenţa şi intenţia de dominare economică, politică şi culturală, datorită relaţiilor de inegalitate care stau la baza lor – aşa cum arată istoria cuceririlor coloniale din epoca modernă sau, în zilele noastre, raporturile cu grupurile etnice componente ale fostelor imperii care manifestă comportamente medievale, de dominare şi supunere a celor din jurul lor, în plină epocă de democratizare a lumii.

De-a lungul existenţei sale istorice, fiecare grup uman sau popor şi-a făurit o cultură proprie atât ca rezultat al forţei sale inventive de creaţie originală, cât şi al contactului cu alte grupuri, al întrepătrunderii şi interacţiunii reciproce. Topite şi integrate în sistemul cultural total, împrumuturile culturale au nuanţat, au adâncit şi au îmbogăţit în semnificaţii cultura specifică grupului uman. Schimbul şi influenţele mutuale între comunităţi fiind universale, la graniţa dintre ele s-au întâlnit zone cu trăsături comune, denumite arii culturale, a căror istorie este o istorie a unor contacte mai mult sau mai puţin îndelungate.

O hartă culturală a planetei ar fi cât se poate de sugestivă în ceea ce priveşte nevoia de schimb a oamenilor, universalitatea istorică a culturii şi civilizaţiei, exprimată în multitudinea de arii şi zone culturale ce au fost dezvăluite de săpăturile arheologice şi ar infirma, totodată, teza despre popoare istorice şi neistorice, arătând că toate popoarele au o istorie culturală, se înscriu într-o arie culturală ( Tănase, Al.1968, p. 257).

Chiar cele care nu au o istorie scrisă au, incontestabil, o cultură concentrată în vorbire, adeseori, de o aleasă bogăţie şi frumuseţe. Reprezentanţii lor deţin o adevărată artă de a vorbi, sunt recunoscuţi ca depozitari de cuvinte, de secrete, transmise prin cuvânt din generaţie în generaţie. La ei, locul documentului scris îl ia memoria colectivă, cuvântul, cuvântul pur şi simplu al tatălui, al tatălui tatălui, al moşilor şi strămoşilor.

Dacă până nu de mult, în rândul popoarelor istorice intrau numai cele despre care existau documente scrise, cercetările din anii ’60-’70 au arătat deosebita valoare a istoriei orale şi a tradiţiei orale în studiul istoriei unor grupuri umane, în special, africane. Cultul occidental al documentului scris a plasat această sursă pe ultimul plan în virtutea prejudecăţilor care neagă existenţa însăşi a unei istorii africane (Boubacar Barry, 1980, p.516). Aceasta datorită naturii tradiţiei orale şi, mai ales, caracterului aleatoriu al cronologiei sale, mecanismelor de transmitere a ei.

Istoria societăţii omeneşti se identifică cu istoria unor civilizaţii ce au constituit arii de convergenţă mai mult sau mai puţin întinse, cu ecouri a căror semnificaţie a străbătut mileniile şi secolele. Există un incontestabil fapt al contactului, al influenţelor reciproce ce au generat sinteze creatoare, obiectivate în fapte de cultură materială şi spirituală de o deosebită valoare până în zilele noastre. În studiul „Europa de est ca arie de convergenţă a civilizaţiilor”, Em. Condurachi şi R. Theodorescu arată că fenomenul convergenţei mai multor civilizaţii este specific nu numai zonei sud-est europene sau totalităţii Europei, ci, chiar cu anumite excepţii minime, întregului spaţiu geografic şi istoric al lumii. El rezidă în capacitatea de selecţie, opţiune şi sinteză în domeniul istoriei culturale proprie unei zone geografice destul de eterogene sub raport etnic, lingvistic şi confesional.

Legate de o anumită zonă geografică, sub aspect spaţial şi de un anumit timp, pe axa temporală, civilizaţiile corespund unor faze determinate ale dezvoltării socio-economice, unui anumit nivel de dezvoltare a tehnicii de producţie, a spiritului şi sensibilităţii umane, fapt ce le asigură specificitate în concertul civilizaţiilor mondiale.

Examinând cele mai impunătoare culturi şi civilizaţii din istoria sud-estului Europei, autorii le pun în evidenţă geneza, succesiunea, dar, mai ales, interferenţele pentru a evidenţia caracterul creator al contactului. În cultura neolitică, de pildă, în prim plan apare unitatea în diversitate, de aceea nu se poate vorbi de o singură cultură neolitică, ci de mai multe, având în vedere diversitatea. În schimb, în studiul raporturilor culturale ale Greciei cu spaţiul sud-est european, cu valenţe de a deveni pentru multe secole o zonă privilegiată de contacte şi confruntări, se subliniază reciprocitatea schimburilor, a contactelor, complexitatea interacţiunii. Rare sunt domeniile de activitate economică, politică, culturală – arată autorii – în care componentele noii sinteze care se pregăteşte, grecii, pe de o parte, indigenii pe de alta, să nu se influenţeze reciproc de maniera vaselor comunicante (Condurachi, Teodorescu, 1980, p. 9, 13, 18, 34).

În acelaşi spirit, al ideii contactului dintre culturi, analizează şi Mihai Berza locul şi rolul românilor în sud-estul Europei, deschiderea lor la influenţele din afară ca şi generozitatea în oferte de noi modele culturale. În acest sens, el arată că relaţiile românilor cu celelalte popoare din regiunea pe care ne-am deprins s-o numim a sud - estului european sunt tot atât de vechi cât însuşi poporul nostru şi ele s-au desfăşurat, cu intensităţi şi caractere diferite după epoci, pe ansamblul planurilor vieţii istorice şi la diferitele niveluri ale societăţii (Culegere de studii, 1979, p. 5-6). Dacă în prima parte a istoriei sale, în perioada constituirii statale, poporul român, păstrându-şi originalitatea creaţiei, mai mult „a primit” elementele instituţionale şi culturale direct din Bizanţ sau prin mijlocirea slavilor de la sud, în a doua fază, împrejurările istorice fiindu-i mai favorabile, el mai mult „a dat” impulsuri culturale şi politice popoarelor din Peninsula Balcanică.

Contactul dintre culturi este şi rămâne „un permanent factor de civilizare umană” după Malinowski (Malinowski, The dynamic of culture change, 1945, p.1), în sensul că, prin schimb, grupurile umane îşi perfecţionează mijloacele de adaptare, se sensibilizează la noi sensuri şi semnificaţii, învaţă să producă şi să gândească noi lucruri, progresând pe frontul stăpânirii naturii şi al propriei fiinţe. Este un lucru recunoscut că, oricât ar fi de mică sau de izolată o societate, oricât ar fi de solidară cu experienţa dobândită, tot au loc schimbări, fie prin invenţii şi inovaţii, pe măsură ce generaţiile se succed, fie în contact cu alte grupuri umane cu cultură şi structură socială diferită. Oamenii în contact împrumută liber unii de la alţii, schimbul fiind reciproc, indiferent de natura contactului, inclusiv în condiţiile celei mai dramatice presiuni a unui grup asupra altuia.

Ştiind că în corpul oricărei culturi se regăsesc trei componente fundamentale: ceea ce s-a moştenit, ceea ce s-a creat şi ceea ce s-a împrumutat, lui Melville Herskovits, exagerând întrucâtva amploarea şi universalitatea contactului, i se pare că mai mult a fost împrumutat decât inventat în fiecare cultură. Acest lucru este probat de larga distribuţie a elementelor culturale destul de complicate, tehnologice, folclorice, religioase, sociologice. Fiecare manifestare a unui element specific difuzat sau a unui complex diferă de la o localitate la alta. Fundamental în procesul difuziunii este modul în care împrumuturile culturale sunt re-elaborate, întrucât ele se deplasează de la grup la grup, de la om la om. Dar, în formă, şi este de conceput că şi în semnificaţie, nimeni nu găseşte în două culturi identitate în complexele de practici şi de interpretări (Herskovits, The process of culture change, 1945, p. 156). Multe exemple de re-elaborări în difuziune se găsesc în domeniul folclorului, ale cărui semnificaţii diferă de la un grup la altul.

Legat de contactul dintre culturi, de deschiderea la împrumut sau la schimb, M. Herskovits vorbeşte despre „ospitalitatea” culturilor la influenţele din afară, ospitalitate caracterizată prin anumite limite ce nu depăşesc fondul cultural specific. Faptul că acceptarea a ceea ce vine din afară nu este niciodată o totală acceptare, că re-elaborarea este regula şi re-interpretarea este inevitabilă demonstrează cum un corp conştient de obiceiuri menţine modelul său unificator. Este lesne de înţeles că două popoare mai apropiate, care sunt în contact, oferă mai puţină rezistenţă la împrumut şi o necesitate mai mică de re-interpretare.

Caracterul social

Cea mai evidentă formă de contact între culturi, cu puternice trăsături aculturative de esenţă asimilatorie o constituie expansiunea popoarelor europene în perioada ascensiunii lor, cu profunde repercusiuni economice, politice şi culturale, recunoscută sub numele de Lumea Modernă (Hallowell, 1945, p. 171). În această expansiune, popoarele băştinaşe au suferit serioase schimbări culturale şi re-adaptări când europenii au intrat în contact cu ele, ceea ce a şi stimulat interesul pentru studiul lor. Dar, fără îndoială, acel studiu a fost stimulat şi de magnitudinea inestimabilă a problemelor create de contactele rasiale şi culturale din lumea modernă, în deosebi, de problemele administrative cu care s-au confruntat guvernele care se ocupau de popoarele băştinaşe intrate în domeniul controlului lor politic.

Contactul dintre culturi ca un contact între grupuri dominante şi dominate este, a fost şi rămâne un fenomen în care se exprimă interesele opuse dintre membrii lor. Ceea ce se împrumută în contactele impuse nu se împrumută la întâmplare, ci în funcţie de interesele, scala de valori şi ideologia grupurilor dominante, pe când în contactele dintre egali împrumuturile au loc în funcţie de nevoile resimţite de indivizi sau colectivităţile intrate în schimb, ele fiind libere, de cooperare.

În acest sens, Br. Malinovski arată că în lumea africană de contact şi de schimb „influenţa şi iniţiativa vin de la forţele organizate ale civilizaţiei vestice” (op. citată, p. 64). Europenii contribuie cu planurile, forţele sociale menite să le realizeze capital, cu sistemele de organizare şi tehnica, determinând în largă măsură forma marilor realităţi culturale şi, într-o anumită măsură, chiar controlul procesului de schimb. În acelaşi scop, ei creează organizaţii, instituţii şi un aparat administrativ pentru a soluţiona problemele apărute în situaţia de contact destul de contradictorie şi cu consecinţe reciproce pentru parteneri.

În consecinţă, contactul dintre culturi are, pe lângă caracterul istoric, şi caracter social, exprimat în raporturile de dominare sau de cooperare în care intră membrii grupurilor intrate în contact.