Maria cobianu-băcanu



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə4/45
tarix02.11.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#27258
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   45

Al doilea studiu de caz, Hădăreni, judeţul Mureş, prezintă filmul unui conflict intercultural dintre romi şi români, conflict care a făcut înconjurul lumii în zilele de 20-21 septembrie 1993 şi la 12 ani mai târziu. Cauza lui rezidă, fără nici o îndoială, în modelele de viaţă diferite ale comunităţii multietnice Hădăreni, formată, pe de o parte, din comunitatea de români, maghiari şi romi şi pe de alta, din două grupuri de romi, veniţi din alt sat şi aşezaţi în Hădăreni fără forme legale. Membrii acestor grupuri s-au făcut cunoscuţi prin comportamente delincvente, limbaj obscen, ameninţări care au reuşit să tulbure echilibrul vieţii unui sat, producând crime, ce s-au soldat la rândul lor cu pagube şi alte crime din partea comunităţii săteşti. Aceasta a fost nevoită să-şi facă singură dreptate întrucât organele statului: poliţia, justiţia, procuratura, s-au lăsat de fiecare dată mituite de aceşti infractori şi i-au pus in libertate pentru a continua să terorizeze un întreg sat de oameni buni, gospodari, liniştiţi şi harnici. Conflictul intercultural de la Hădăreni este „răspunsul” dureros, recunoscut de întreaga comunitate interetnică, la agresiunile repetate ale romilor care nu au fost pedepsiţi pe măsură de către organele de justiţie pentru crimele, jafurile şi jignirile aduse sătenilor, ci i-au lăsat în libertate sau i-au condamnat la „locul de muncă”, pe care ei, de fapt, nu-l avuseseră niciodată pentru că nu ştiau ce-i munca, nu erau angajaţi nicăieri şi trăiau numai din furtul produselor de pe câmp ale sătenilor care lucrau la grădini de dimineaţa până seara. Alteori, justiţia îi obliga pe săteni să se împace cu infractorii „contra cost”, ceea ce îi determina pe locuitori să refuze.

Acesta era „verdictul” cinic al justiţiei când sătenii se plângeau de jafurile, bătăile şi jignirile romilor.



Cap. VIII. Românii din Covasna şi Harghita – sub semnul marginalizării şi enclavizării face notă discordantă faţă de celelalte capitole prin faptul că dezbate o situaţie diametral opusă faţă de cea din comunităţile etnic mixte in care contactul dintre culturi este simbiotic, fiecare grup etnic având simultan rolul de donator şi acceptor de cultură. In judeţele Covasna şi Harghita, unde etnia maghiară este majoritară, contactul dintre culturi este redus la minim, iar problema centrală este a mobilizării forţelor pentru păstrarea identităţii naţionale a reprezentanţilor etniei române, majoritară în ţară, dar minoritară numeric aici faţă de maghiari.

Capitolul debutează cu descrierea climatului interetnic instaurat după 1989 în aceste două judeţe, în care liderii maghiari, profitând de haosul din conducerea centrală din Bucureşti si din ţară, după eliminarea dictaturii, şi-au asumat rolul de a decide singuri destinul zonei. Instaurând un climat de teroare şi intimidare a românilor, i-au scos din joc şi au început să-şi construiască un sistem de instituţii cu caracter pur maghiar prin care şi-au asigurat dominaţia etnocentrică. Purificând de români şcolile, muzeele, conducerile instituţiilor, mijloacele de comunicare în masă şi marginalizându-i, şi-au netezit calea pentru deznaţionalizarea şi maghiarizarea lor. Toate aceste procese dizolvante pentru etnia română au fost realizate cu complicitatea guvernelor care s-au perindat în cei 16 ani de tranziţie, interesate mai mult de propriile chiverniseli de partid, de grup şi personale decât de destinul populaţiei româneşti din această zonă care a suferit cele mai dure încercări de-a lungul istoriei.

Acţiunilor de dezagregare a comunităţii româneşti liderii ei au răspuns încercând să se organizeze, organizare care strica jocurile deja făcute de maghiari în privinţa Transilvaniei. Atacurile împotriva lor nu au încetat să se abată. Dar românii au rezistat, sunt doar un popor de luptători, şi au început să-şi construiască propriul bloc de instituţii şi organizaţii etnice.

Pentru promovarea propriilor valori româneşti şi afirmarea identităţii româneşti înjosită de maghiari în 1989-1990, au înfiinţat Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” la 14 martie 1992, la Sf. Gheorghe. Liga a fost un ferment primordial în refacerea tramei ţesutului social şi instituţional al românilor din Covasna şi Harghita care, de-acum înainte, şi-au găsit cadenţa în reorganizarea vieţii sociale şi a organizaţiilor etnice proprii în neîncetata bătălie pentru menţinerea românilor şi a românităţii în Curbura Carpaţilor Răsăriteni.

Au reorganizat, în limitele posibile, luptând cu puterile locale maghiare, învăţământul în limba română, destabilizat de maghiari prin alungarea cadrelor didactice şi a elevilor români, dar continuând să menţină şcoli mixte pentru copiii de maghiari care voiau să înveţe şcoala în limba română.

Au înfiinţat Episcopia de Covasna şi Harghita care, prin prezenţa binefăcătoare a Episcopului de suflet şi de spirit P. S. Ioan Selejan, a devenit nucleul în jurul căruia s-a construit, ulterior, o întreagă salbă de instituţii de cultură, de ştiinţă şi spiritualitate românească. O dată înfiinţată, Episcopia a iniţiat o puternică mişcare etnică, ştiinţifică şi confesională. A readus în sufletul românilor credinţa şi încrederea că Dumnezeu nu i-a uitat, renovând, construind şi dând în circuit confesional peste o sută de biserici, mânăstiri şi lăcaşuri de cult ortodox. Centrul Ecleziastic de documentare „Nicolae Colan”, născut în cadrul Episcopiei, s-a transformat într-un laborator efervescent de dezbateri pe teme etnice, ştiinţifice, europene, urmate de acţiuni corespunzătoare pentru păstrarea identităţii naţionale, contracararea tendinţelor de enclavizare a populaţiei româneşti şi înscrierea zonei Covasna şi Harghita în procesul complex de integrare europeană a României. Simultan, a devenit însă si o instituţie de coagulare a relaţiilor dintre tinerii români şi cei din afara graniţelor ţării, mai ales, a celor din vecinătatea lor.

Văduviţi de şansa de a-şi pune în valoare mărturiile, vestigiile materiale ale istoriei, culturii şi civilizaţiei noastre din timpuri străvechi până în zilele noastre, din cauza desfiinţării Muzeelor Judeţene şi transformării lor, „prin hotărâre unilaterală”, cum spune Ioan Lăcătuşu, în „Muzee Naţional Secuieşti”, românii nu s-au dat bătuţi. Prin strădania corpului clerical zonal în frunte cu I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, a Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi cu sprijinul susţinut al Secretariatului de Stat pentru Culte şi al altor instituţii judeţene, firme particulare şi buni creştini care au contribuit cu colecţii şi obiecte de cult din toate parohiile judeţului, a fost inaugurat la 4 decembrie 1993, în incinta Catedralei Ortodoxe din Sf. Gheorghe Muzeul Spiritualităţii Româneşti. Expoziţia permanentă, la îndemâna tuturor enoriaşilor, vizitatorilor şi specialistilor interesaţi, ilustrează continuitatea permanentă a românilor pe aceste locuri şi vechimea creştinismului lor din perioada etnogenezei neamului nostru. Printre exponatele-valori se numără colecţii de icoane pe lemn şi pe sticlă, din secolele XVIII şi XIX, multe provenind din bisericile dispărute sau din lăcaşuri de cult, rămase cu credincioşi puţini sau chiar fără de credincioşi, în urma vitregiilor vremii (Lăcătuşu, 2002, p. 100), obiecte liturgice şi veşminte preoţeşti, documente şi obiecte ale personalităţilor care s-au născut în ţinutul Covasnei, mărturii din bisericile ortodoxe româneşti distruse în perioada horthystă, 1940-1944. Succesul obţinut la începutul anului 2006 este refacerea clădirii cu fonduri de la Ministerul Culturii in care se va muta Muzeul Carpaţilor Răsăriteni şi re-punerea în circuitul turistic a preţioaselor piese de tezaur istoric şi arheologic ţinute prin depozite de peste15 ani.

Ulterior, în cadrul Muzeului, s-a înfiinţat Centrul de Documentare „Nicolae Colan” pentru identificarea, prelucrarea şi valorificarea literaturii şi informaţiilor despre românii din Sud-Estul Transilvaniei.

Eforturile de refacere a reţelei muzeistice judeţene existente până în 1989, care cuprindea exponate din ambele culturi, maghiară şi română, şi destrămate, prin separarea muzeelor secuieşti, devenite şi „naţionale”, sfidând demnitatea românilor, au continuat prin înfiinţarea la 1 octombrie 1995 a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, întâi, ca secţie a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, ulterior, ca instituţie muzeală de sine stătătoare. Devenit muzeu de referinţă în circuitul muzeal naţional prin realizările din arheologie, istorie, memorialistică, s-a dezvoltat neîncetat, şi-a făurit propria editură, „Carpaţii Răsăriteni”, a înfiinţat case memoriale şi muzee tematice, specifice zonei. Ca o realizare importantă semnalăm, de asemenea, înfiinţarea Muzeului Oltului şi Mureşului în Miercurea Ciuc.

În primii ani după 1989, societatea civilă românească din Covasna şi Harghita şi-a întregit viaţa culturală reînviind tradiţiile culturale anterioare prin instituţii proprii, teatre, biblioteci, arhive, ansambluri folclorice, publicistică şi prin înfiinţarea unor organizaţii ca „Vatra Românească”, mult temută de liderii maghiari, fapt pentru care a şi fost discreditată şi, după un timp, şi-a încheiat activitatea, Fundaţia „Miron Cristea” la Miercurea Ciuc, Asociaţia cadrelor didactice din judeţul Harghita etc.

Antrenarea cercetătorilor locali şi din ţară la studiul problemelor etnice specifice românilor din sud-estul Transilvaniei şi alături de ei a tineretului studios din zonă şi din Asociaţia Creştin Ortodoxă Română (ASCOR) la realizarea şi publicarea lor a fost una din strategiile cele mai fericite pentru a ridica problematica etniei române, minoritară numeric din Covasna şi Harghita, la rangul de problemă de interes naţional. Dezbaterile ştiinţifice realizate cu ocazia Universităţilor de vară de la Făgeţel şi Izvorul Mureşului ajunse in 2005 la ediţia a VIII-a şi cu prilejul Sesiunilor Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei - Istorie, Cultură, Civilizaţie” sunt mărturii elocvente ale atmosferei de profundă şi responsabilă analiză a problemelor cruciale pe care trebuie să le identifice comunitatea ştiinţifică a cercetătorilor din zonă şi din ţară şi pe care trebuie să le rezolve societatea civilă locală, având alături ŢARA, întreaga societate românească, dar mai ales organele centrale de decizie şi execuţie: Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul.

Din păcate, coaliţiile de conjunctură, dar continue cu UDMR-ul din 1996 până în prezent ale tuturor guvernelor, au creat şanse de succes în deosebi maghiarilor care rămân veşnic nemulţumiţi deşi îşi văd an de an împlinite proiectele de autoguvernare în Covasna şi Harghita cu tendinţă de extindere şi în alte zone ale Ardealului, pe când românii, rămaşi şi fără prefect român în Covasna, se văd lipsiţi total de forţa statului român şi lăsaţi total la cheremul autorităţilor atotdominatoare maghiare.

O formă de organizare care constituie o încoronare şi o sinteză novatoare a efortului de mobilizare a tuturor energiilor pozitive ale românilor de cele mai variate statute sociale şi culturale este înfiinţarea Forumului civic al românilor din Harghita şi Covasna, la 27 mai 2005, al cărui scop este de a asigura coordonarea şi unitatea de acţiune a societăţii civile din judeţele Covasna şi Harghita, în vederea păstrării şi dezvoltării identităţii naţionale a românilor din cele două judeţe şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai zonei, în interesul bunăstării generale şi a binelui public, în contextul integrării României în Uniunea Europeană.

Un ultim lucru, dar nu mai puţin important care merită subliniat este vasta şi consistenta literatură locală, rezultat al cercetărilor minuţioase efectuate de colectivele mai sus amintite, tipărită în zonă sau în afara ei, în ţară, cu eforturi financiare enorme, dar la care liderii români locali nu au renunţat, pentru a aduce la lumină, adevărul despre istoria şi condiţia prezentă a etniei românilor din această zonă istorică mult frământată.

Din acest punct de vedere, noi însene suntem îndatorate, pentru că sub auspiciile oficialităţilor din Covasna, cu sprijinul neprecupeţit al Domnului Ioan Lăcătuşu, am publicat lucrările: SOS – Românii din Covasna şi Harghita, 1998, Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, 2000 şi actuala lucrare, Românii la contactul dintre culturi. Mulţumim tuturor sponsorilor şi oamenilor de suflet şi prosperi care fac din reuşitele muncii lor şi acte de cultură, contribuind, astfel, la înălţarea cărămidă cu cărămidă a culturii şi civilizaţiei românilor din sud-estul Transilvaniei.

Capitolul despre românii din Covasna şi Harghita nu poate fi tratat mai amplu din perspectiva temei contactului dintre culturi, deşi între oamenii de rând acesta există, pentru că românii de aici nu se află într-o condiţie normală, firească de contact între două grupuri etnice între care există relaţii de egalitate, un schimb permanent de valori şi o comunicare continuă. Ei intră, mai degrabă în categoria studiilor cu mişcări contra-aculturative, adică a populaţiilor care duc o susţinută bătălie etnică, teoretică, politică, culturală împotriva asimilării şi pierderii identităţii naţionale. În condiţiile în care limba română este înlocuită tot mai mult cu limba maghiară, fondurile, activităţile şi managerii instituţiilor culturale sunt la discreţia organelor locale, religia şi Prea Sfântul Episcop Ioan sunt expuşi permanent tirurilor otrăvite ale presei maghiare locale, iar a fi român, în proiecţiile de autonomie a Ţinutului Secuiesc şi de autonomie culturală semnifică învăţarea limbii maghiare şi însuşirea codului de comportare impus de organele de conducere ale ţinutului şi de imensa piramidă de instituţii cu caracter cultural maghiar, evident, contactul dintre culturi rămâne numai la cel mai terestru nivel, între românii şi maghiarii, oameni simpli, de bun simţ, care trăiesc viaţa aşa cum este ea, fără să ia în seamă prea mult elucubraţiile liderilor lor.

Capitolul a reţinut din investigaţiile de teren efectuate în Covasna şi Harghita opiniile privind frământările, grijile şi problemele care îi frământă pe români, a căror viaţă este expusă deznaţionalizării prin cele mai perfide şi ingenioase stratageme maghiare.

Concluziile cu caracter teoretic şi-au propus să încadreze în termenii ştiinţei realitatea socio-etnică limită pe care o trăiesc românii din Covasna şi Harghita din cauza regimului de dominaţie maghiar, pentru a o fixa pe frontispiciul veşniciei cunoaşterii. În acelaşi timp, sintetizând valenţele umane ale contactului dintre culturi, ne-am propus să demonstrăm cu forţa faptelor, a cercetării de teren de netăgăduit, la ce distanţă situează liderii maghiarii propria etnie faţă de cursul firesc al vieţii şi al lucrurilor, diferenţa enormă dintre limbajul lor fals european şi deprinderile istorice de dominatie etnocentrică a românilor practicanţi şi aspiranţi la o convieţuire firească, binefăcătoare pentru toţi.



Cum sunt românii la contactul dintre culturi?

Aşa cum au fost o istorie întreagă, mărturisită de înşişi etnicii de lângă ei: oameni buni, de suflet, ospitalieri, înţelegători, toleranţi chiar şi cu cei care au întrecut măsura, harnici, comunicativi, religioşi în limitele raţionalului, gata să ajute, dispuşi să înveţe de la alţii tot ce este bun, frumos, util care îmbogăţeşte universul uman şi face viaţa mai plăcută.

În comunităţile mixte în care sunt majoritari, se poate observa acea constantă naţională, despre care vorbea Iorga, exprimată în instaurarea unui climat interetnic între egali, deschis, sincer, de încredere şi preţuire reciprocă, climat de muncă, joc şi voie bună cu toţi „oaspeţii” lângă care le-a fost hărăzit să trăiască, oaspeţi cărora „le-au cerut mai puţin pentru a le da mai mult”, parafrazându-l, pe acelaşi inegalabil Nicolae Iorga.

Cap. IX. Valenţele umane ale contactului dintre culturi pune în lumină faptul că cei ce ies în câştig în urma contactului dintre culturi sunt oamenii, grupurile umane, popoarele şi naţiunile care, în acest fel, se cunosc mai bine, se apreciază corect, se bucură de valorile materiale şi spirituale create de ele, construind, în acest fel, un climat de viaţă bazat pe înţelegere, armonie şi bună convieţuire, necesar tuturor locuitorilor de pe mica planetă albastră.

Maria Cobianu-Băcanu

15 ianuarie 2006
CAP. I.

CONTACTUL DINTRE CULTURI –

O TEORIE CALEIDOSCOPICĂ
1. Accepţia largă a contactului dintre culturi.

Istorie şi contemporaneitate
Actuală şi pasionantă, complexă şi în continuă dezvoltare, tema contactului dintre culturi se impune cercetării ştiinţifice ca un câmp de ample şi profunde reflexii teoretice, ipoteze şi paradigme despre realităţi istorice trăite sau prezente, dar şi ca o viziune cu nebănuite şi insuficient sondate implicaţii practice, politice şi culturale pentru viaţa unui popor, a unui grup sau a unor indivizi.

Ideea contactului dintre culturi s-a constituit ca o temă de studiu ca rezultat al unor frământări şi căutări ştiinţifice personale, al nevoii de a da răspuns problemelor ridicate de cercetarea nemijlocită a comunităţilor şi grupurilor umane cu populaţie etnic mixtă. În acest sens, lucrarea este o încercare de punere în evidenţă, din perspectivă antropologică şi sociologică, a evoluţiei şi dezvoltării conceptului de contact dintre culturi, aşa cum apare el în literatura de specialitate. Comparaţia între accepţiile conferite contactului dintre culturi în literatura americană, engleză şi franceză, pe de o parte, şi în literatura română, pe de alta, va fi, credem, interesantă pentru sublinierea modului original şi creator în care românii s-au racordat întotdeauna la universal.

Cu atât mai mult ni s-a părut necesară studierea contactului dintre culturi într-o epocă marcată de faptul că spaţiul şi timpul suferă schimbări radicale în percepţia umană: mijloacele de transport „scurtează” distanţele, iar Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC) face posibilă transmiterea informaţiei în timp real (on line). Problema care se pune este următoarea: Ce se întâmplă cu culturile ca întreguri, cu oamenii purtători de diferite culturi, de diferite moduri de viaţă sau modele de comportament proprii când mijloacele de transport de informare şi comunicare îi apropie tot mai mult şi mai repede şi se văd unii pe alţii în mediul lor nativ?

Care este locul contactului dintre culturi în formarea unei conştiinţe planetare umane mai responsabile? Prin contactul dintre culturi devin oamenii mai conştienţi că împărtăşesc numai o mică planetă în univers, că de ei depinde înflorirea sau degradarea naturii, curmând astfel nu numai viaţa speciei umane, dar şi viaţa planetei?

Un alt set de întrebări la care lucrarea de faţă îşi propune să dea unele răspunsuri, fără să le considere nici pe departe epuizate, este acela rezultat din mecanismele interne, microprocesele care compun contactul dintre culturi – proces multidimensional în care intervine interacţiunea individ – societate, cultură individuală – cultură totală.

Pentru cercetătorul contactului dintre culturi dobândesc o semnificaţie deosebită problemele: Ce formă ia contactul dintre culturi în viaţa de toate zilele? Cine sunt purtătorii contactului? Care este dialectica acestui proces? Dar rezultatul lui? Cum arată oamenii-sinteze ale contactului dintre culturi? Care este fizionomia lor culturală, morală?

Am pus sub formă interogativă problemele pentru ca ele să stimuleze mai mult la meditaţie, la sugestii şi răspunsuri alternative. Lucrarea nu are în nici un fel pretenţia de a trata toate aspectele enumerate, ci de a sublinia numai largul orizont al temei, principalii ei parametri. Am avut în vedere, de asemenea, faptul că suntem contemporanii unor ample procese de contact în curs de desfăşurare, iar problemele ce par astăzi insolubile sub aspect teoretic, datorită nematurizării unor procese în însăşi practica social-istorică a omenirii, vor deveni, poate, mâine solubile.

Demersul teoretic şi istoric asupra conceptului de contact dintre culturi va fi însoţit de exemple din cercetările noastre privind schimbul de elemente culturale, materiale şi spirituale, între grupuri de oameni din comunităţi etnice mixte, din diferite sate şi oraşe, pe de o parte, şi transferul cultural ca un transfer economic, social, legislativ, moral ce se desfăşoară în momentul de faţă în procesul de aderare la Uniunea Europeană între populaţia românească şi Uniunea Europeană, ca entitate supranaţională, formată din 25 de state, pe de altă parte.

Pe lângă punerea în circuitul ştiinţific a unor valoroase idei din antropologia culturală americană, engleză şi franceză despre aculturaţie, fenomen cultural care a atras în dezbatere remarcabile personalităţi ştiinţifice occidentale, dar şi din cultura română, lucrarea încearcă să descifreze mecanismul intern de prelucrare şi transmitere de modele culturale între grupuri umane şi indivizi cu moduri de viaţă diferite.

În laboratorul imens al vieţii sociale, oamenii sunt puşi permanent în faţa situaţiei de a experimenta noi moduri de expresie, noi moduri de a fi şi de a crea, oferite de multiplele situaţii de contact cu care se confruntă. În acest sens, cultura română în raport cu cultura ţărilor membre din Uniunea Europeană, cultura română în raport cu cultura grupurilor etnice din ţara noastră, cultura rurală în raport cu cea urbană nu sunt altceva decât forme de contact între culturi la care participă oamenii din ţara noastră. La acestea, se poate adăuga constelaţia de contacte economice, politice, culturale realizate de ţara noastră cu celelalte ţări ale lumii, interpretabile tot în lumina teoriei contactului dintre culturi.

În capitolul de faţă nu intenţionăm sa facem o incursiune în mulţimea semnificaţiilor conceptului de cultură, ştiut fiind că numai Al.Kroeber şi Clyde Kluckhohn au dedicat 28 de pagini înşiruirii parţiale a definiţiilor propuse pentru cultură (Fried, 1968, second edition, p. 1), nici să intrăm în detalii asupra conceptului de contact dintre culturi care are istoria şi geografia sa specifică, mai ales, în sensul că în diferite continente a dobândit nume diferite, deşi în esenţă desemna acelaşi proces.

Vom încerca sa tratăm cultura ca acel mediu în care oamenii trăiesc şi învaţă să devină oameni, însuşindu-şi regulile şi simbolurile sociale; cultura ca mod de viaţă distinctiv exprimat în trăsături de comportament învăţate, împărtăşite şi transmise din generaţie în generaţie sub formă de moştenire socială, obiceiuri şi tradiţii.

Într-o accepţie dintre cele mai largi, cultura este definită ca sistem de valori materiale şi spirituale prin care oamenii au răspuns la problemele existenţei, de la obţinerea hranei până la creaţiile artistice, ştiinţifice, filosofice. Corespunzător acestor semnificaţii ale culturii, contactul dintre culturi poate fi definit ca acel complex de fenomene şi procese ce au loc când oameni de diferite culturi, cu moduri de viaţă, de gândire şi de acţiune distinctive, intră în relaţii directe, frecvente şi de lungă durată, cu consecinţe mai mult sau mai puţin profunde asupra personalităţii individului sau a colectivităţii.

Expresia „contactul dintre culturi”, ca atare, este figurativă pentru că, în realitate, cei ce intră în contact sunt oamenii şi nu culturile ca abstracţii ale minţii noastre, oamenii cu modurile lor specifice de a răspunde necesităţilor vieţii, cu instrumentele create de ei pentru a se adapta la natură şi societate. Interacţiunea directă, nemijlocită între oameni cu obiceiuri, tradiţii şi stiluri diferite de a trăi şi de a se manifesta este definitorie pentru aşa numita cultură subiectivă. În ceea ce priveşte cultura obiectivată şi moştenită, contactul este tot între oameni, dar nu direct, ci prin intermediul valorilor materiale şi spirituale obiectivate, devenite bunuri culturale şi transmise fiecărei generaţii, precum cărţile, C.D.-urile, pictura, sculptura, arhitectura, tehnica, uneltele de muncă etc. Altfel, este greu să vezi cum cultura poate exercita influenţă dacă nu este concepută ca un constituant al modului de gândire şi de acţiune al indivizilor umani aflaţi în interacţiune reciprocă.


Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin