Maria cobianu-băcanu

Cercetări privind minorităţile naţionale

Tema minorităţilor naţionale din România a constituit un obiect de cercetare, întâi, ca subiect de interes personal, de o fascinantă curiozitate şi atractivitate ştiinţifică şi, ulterior, ca proiecte de cercetare de sine stătătoare în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române. Îmbinarea pasiunii pentru o problematică atât de complexă şi delicată cu nevoia de a răspunde temeinic şi riguros ştiinţific în faţa comunităţii ştiinţifice, a naţiunii, a tuturor celor cercetaţi prin lucrările publicate a presupus un amplu efort de documentare teoretică şi de cercetare de teren la care ne-am angajat fără rezerve. Tematica fiind complexă a trebuit s-o abordăm din multiple perspective, antropologică, sociologică, psihologică, morală etc. Când am trecut la redactare, ne-am dat seama că este şi foarte sensibilă, delicată, pentru că atinge aspectele de fond ale naturii etnice a fiinţei umane, definitorii pentru ea şi pentru grupul din care face parte, la care se adaugă factorul politic sau de putere, care fixează, în fapt, caracterul relaţiilor dintre etnii: de dominare a unui grup de către altul sau de cooperare, de înţelegere şi respect reciproc. Sensibilitatea decurge şi din faptul că însuşi cercetătorul este inevitabil membru al unei părţi, al unui grup etnic care intră în cercetare şi, în virtutea acestui fapt obiectiv, căruia nu i se poate sustrage, el trebuie să păstreze întotdeauna echilibrul între grupul căruia îi aparţine şi cealaltă parte supusă studiului aflată în contact. Această echidistanţă i se impune ca normă atât prin deontologia profesională, cât şi prin spiritul moral intrinsec personal pe care trebuie să-l posede.

De-a lungul tuturor lucrărilor pe tema relaţiilor interetnice am încercat, şi sper că am şi reuşit în bună parte, să fiu obiectivă, dreaptă, cu sutele şi poate miile de subiecţi cu care am purtat interviuri sau pur şi simplu discuţii libere ale căror gânduri, stări de suflet, bucurii sau dureri, convingeri sau numai presupuneri, şi-au găsit locul cuvenit în lucrările noastre care au ajuns la lumina tiparului.

În anul 2004, când credeam că trăim într-o perioadă de deplină democraţie şi libertate de exprimare a rezultatelor cercetărilor efectuate toată viaţa mea profesională în acelaşi institut, am avut şi experienţa cenzurii, chiar din partea Redactorului şef al revistei „Sociologie Românească” a institutului, care, dorindu-şi o atmosferă comodă şi călduţă, mi-a interzis afirmarea răspicată a comentariilor pe tema „Statutului de autonomie a Ţinutului Secuiesc”, punându-mi verbal eticheta de „extremistă”, deşi eram singura cercetătoare din institut în deplină cunoaştere a situaţiei românilor din Covasna şi Harghita pe care o studiam de 12 ani. Mai, mult, mi-a fost interzisă şi recenzia la lucrarea, „Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Covasna şi Harghita”, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004, de dr. Ioan Lăcătuşu, cercetător şi lider cultural local din Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, cel mai pertinent analist al jocurilor politice ale maghiarilor în zonă pentru a-şi atinge scopurile iredentiste. În loc de acceptare, ambele texte au fost respinse cu notificaţia următoare: „Nu publicăm materiale (nici recenzii) cu asemenea tematică! Nu intră în profilul revistei şi nu corespunde politicii noastre editoriale. Autoarea se poate adresa celorlalte reviste care acceptă materialul”, 1 noiembrie 2004. Am fost uimită. O revistă academică să nu primească materiale pe o problemă naţională atât de stringentă şi de gravă! Cui să te mai adresezi? Atunci, ne-am decis să le includem în volumul de faţă că aici şi îşi găsesc un loc de frunte şi dobândesc şi perenitate.

Suntem convinse că cenzura, în subtext, privea în principal două aspecte: să nu relevăm aspecte negative ale comportamentului liderilor maghiari fie pentru că sunt în coaliţie şi nu le „cade” bine celor de la putere, fie ca maghiarii „sunt deranjaţi” şi ne vor face auziţi în „toată lumea”.

În altă ordine de idei, în institutul nostru, nici relevarea aspectelor pozitive ale fostei societăţi socialiste nu se bucură de obicei de apreciere, de parcă am fi trăit o viaţă întreagă fără să cunoaştem o licărire de bine, de bucurie, de omenie. Colegii, cadre didactice universitare, cu un pronunţat caracter oportunist, găsesc numai motive de anatemă la adresa societăţii socialiste în care am trăit cu toţii. Ceea ce ne deosebea erau şi sorginţile sociale diferite, de unde şi diferenţa de convingeri dintre noi şi ei.

Ceea ce este grav, după părerea noastră, este faptul că ei formează şi deformează tânăra generaţie în acest spirit unilateral, nihilist cu privire la trecut, lipsind-o de perspectiva culturală şi istorică a tratării echilibrate, obiective, cu elemente de continuitate materială, spirituală, valorică, inerente în trecerea de la un alt tip de societate la alta. Doar este un truism că în societate şi cultură nimic nu se poate construi pe un loc gol, îmbinarea dintre continuitate şi discontinuitate, dintre nou şi vechi fiind o legitate ca şi legea gravitaţiei în natură. Îndoctrinând cu teza şi eticheta la modă a „anticomunismului” tinerii, mai puţin capabili să judece complex şi profund realitatea istorică de atunci, datorită neatingerii încă a pregătirii profunde şi temeinice necesare unei asemenea judecăţi de valoare, ei sunt modelaţi, mai degrabă, pentru a demola decât pentru a construi, pentru a denigra decât pentru a cântări cu grijă şi respect faptele meritorii ale înaintaşilor şi a despărţi binele de rău.

Socialismul n-a fost numai dictatură, a fost o dictatură de dezvoltare, cu o strategie de dezvoltare deosebit de eficientă (Roman şi Hofbauer, 1998, p. 140-143). În timpul lui, s-a creat o bază tehnică-materială care, din păcate, a fost devalizată, s-a format o intelectualitate bine instruită şi calificată din fii de muncitori şi ţărani, s-au pregătit specialişti, oameni de cultură şi de ştiinţă de nivel european şi chiar mondial. Această societate a asigurat un învăţământ temeinic, carte şi act cultural gratuit tuturor tinerilor şi a cultivat o ţinută morală şi valori morale tradiţionale care acum au rămas doar istorie. Tabloul negru ce i se confecţionează acum este fals. Fără să-i facem apologia acestui regim care a avut relele şi bunele lui, totuşi, cercetătorul trebuie să disece realitatea socială cu distanţa necesară sau ca un chirurg, punând în lumină şi păstrând ce-a fost valoros şi a contribuit la dezvoltarea socială (deci, partea sănătoasă a organismului) şi eliminând ce-a fost nociv, pentru ca organismul social să se poată însănătoşi. Aşa am încercat să facem şi noi. Dar neîncadrându-ne în rândul nihiliştilor şi al „anticomuniştilor” de profesie, mult agreaţi de semenii lor, ni se aplica şi eticheta de „nostalgică”, deşi nu încercam decât, în numele ştiinţei şi al valorilor ei, să restabilim adevărul despre o societate în care am crescut, ne-am format intelectual şi cultural şi am muncit cu pasiune şi seriozitate, societate care a avut luminile şi umbrele ei.

Prin statutul de cercetător ştiinţific, ne-am supus „tiraniei faptelor”, „am ascultat” realitatea socială şi nu am abdicat de la exprimarea adevărului în nici un fel, nici în fosta societate în care am criticat tarele ei, nici în cea post-decembristă, care în multe privinţe, până acum, cel puţin, are aspecte mult mai dramatice de cât cea pe care am „lichidat-o”.

În acest spirit, de onestitate şi respect al faptelor, pe care le-am interpretat în spiritul teoriei ştiinţifice a contactului dintre culturi, am scris şi această lucrare.

Pentru a înţelege mai bine evoluţia relaţiilor interetnice dintre români, maghiari şi germani după ’89, trebuie să facem apel la analiza cercetării efectuate în anii societăţii socialiste, cercetare ale cărei atribute de obiectivitate, probitate şi sinceritate nu pot fi contestate pentru că se bazează pe documente, pe opiniile reale ale românilor şi etnicilor studiaţi: maghiari, saşi, şvabi, romi, turci, tătari, lipoveni etc., înscrise în 12 caiete de investigaţii de teren, culese cu deosebită scrupulozitate şi migală profesională, caiete al căror conţinut nu a putut fi cuprins nici pe departe în actualul volum, dar în ale căror pagini este consemnată istoria vieţii trăită de noi toţi.

În cazul capitolului de faţă, analiza afirmaţiilor subiecţilor despre relaţiile interetnice dintre români, maghiari şi germani din perioada socialistă va arăta că ei trăiau normal, civilizat, în virtutea unor valori comun acceptate şi a unor norme de conduită interetnică statuate de secole. Ei trăiau la propriu viaţa în comun unii cu alţii, împrumutându-se, distrându-se, bucurându-se sau întristându-se împreună. Nu exista nici dihonia, nici mărul discordiei din perioada actuală de democraţie, prost înţeleasă şi tot atât de prost practicată, care a dus la divizarea societăţii şi la învrăjbirea relaţiilor sincere şi autentic umane dintre cei de diferite etnii. În loc ca democraţia să fie principiul care să unească, să creeze spaţii de libertate şi intercunoaştere mai ample, mai încărcate de umanitate, la noi, şi-a manifestat preponderent efectele ei perverse, dorinţa de dominare în virtutea unor reminiscenţe imperiale, de izolare pentru aşa zisa „păstrare a purităţii etnice”, de divizare şi marginalizare pe criterii „istorice” vetuste în actualul mileniu III.

Ştiut fiind că în cultură şi în istorie timpul este o dimensiune fundamentală, care curge lent din trecut prin prezent spre viitor şi că fiecare ipostază a lui conlucrează la înălţarea celeilalte, într-un echilibru relativ-stabil, în cele ce urmează, ne vom asuma curajul de a dezvălui aspecte ale relaţiilor interetnice dintre români, maghiari şi germani din trecutul socialist. Spunem „curajul” fiind conştiente de faptul că după unii, această societate nu mai trebuie apreciată sau valorificată, ci îngropată în erorile făcute de conducătorii ei politici. Spre deosebire de aceştia, nu puţini la număr, noi am văzut oamenii de diferite etnii, care îşi duceau viaţa firesc, după legile, datinile şi obiceiurile lor străbune, alături de şi împreună cu românii, fără să-şi piardă specificul etnic şi unicitatea sau identitatea lor. Cea mai neîndoielnică dovadă o constituie faptul că după evenimentele din decembrie, etniile aveau identitatea lor etnică nealterată şi s-au organizat corespunzător aspiraţiilor lor.

În perioada socialistă, mult ultragiată acum, am fost martorii unor evenimente culturale comune între oamenii de diferite etnii în care fiecare se întrecea să-şi afirme frumuseţea şi bogăţia sa culturală, într-o armonie autentic umană, le-am ascultat şi înregistrat opiniile, convingerile, stările de spirit pe care le exprimau firesc despre viaţa lor în comun. Cercetările pe această temă le-am redat respectând adevărul trăit de aceşti oameni, exprimat în trăsăturile specifice ale relaţiilor interetnice dintre români, germani şi maghiari, induse de factorii sociali, economici şi politici din acea perioadă istorică, factori care au avut un rol hotărâtor în modelarea unor relaţii normale, de cooperare şi respect reciproc, corespunzător cu ideologia umanistă a sistemului.

În aceste studii, relaţiile interetnice dintre români, germani şi maghiari au relevat aspecte care răstoarnă complet imaginea deformat-prezentată a relaţiilor interetnice din România din perioada socialistă, oferită în perioada post-decembristă de către politicienii interesaţi să ocupe fotolii aducătoare de profituri, conturi personale, vile şi averi, de detractorii şi aşa zişii „analişti”, apăruţi ca ciupercile după ploaie, rău intenţionaţi, nedocumentaţi sau şi una şi alta. Cercetătoarea Elena Florea, recunoscută specialistă în acest domeniu, a studiat cu pasiune aceste relaţii şi le-a expus în lucrarea Naţiunea română şi socialismul, la care în actuala lucrare, din păcate, nu am făcut referinţe, din lipsă de spaţiu, deşi se cuvenea (Florea, 1974). Oricât ar fi de împănate aceste studii cu citate din documentele de partid, ritual care ne revolta pe toţi autorii, dar pe care trebuia să-l respectăm la publicarea oricărui studiu, articol sau volum de ştiinţe sociale, dincolo de aceste citate trebuie să vedem realitatea socială, aşa cum era ea, atunci, nu cum o construiesc acum noii ideologi, atribuindu-i false trăsături. Eroarea de a judeca o orânduire care a avut specificul ei, personalitatea ei politică, socială, culturală distinctivă şi a reprezentat un moment real, autentic al istoriei trăite de membrii ei, prin prisma sau ochelarii complet schimbaţi ai unei alte orânduiri, ulterioare, nu se justifică în domeniul ştiinţei. Ştiinţa are ca valoare fundamentală adevărul şi, fie ca place sau nu noilor ideologi şi politicieni care se caţără la putere prin negarea vechii societăţi, dar însuşindu-i realizările, adevărul trebuie studiat şi afirmat, altfel, ştiinţa devine o servitoare a politicii, în loc să transforme politica într-un mijloc de servire sau slujire a maselor în spiritul adevărului.

După cercetarea relaţiilor interetnice în anii 1979-1980 dintre români şi saşi la Feldioara, judeţul Braşov, între români şi maghiari în judeţul Mureş şi între şvabi şi români în judeţul Timiş, am început studiul sistematic, prin proiecte de cercetare academică de sine stătătoare a minorităţilor naţionale cu pondere demografică mai mare: ţigani, maghiari, germani, turci, tătari. Astfel, am realizat cercetările intensive, în 1993-1994 la Hădăreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş; în judeţul Sibiu la Sibiu, Cristian şi Tălmaciu; în judeţul Timiş la Timişoara şi Făget; în judeţul Constanţa la Constanţa, Agigea şi Techirghiol.

Studiile extinse şi intensiv-realizate ne-au format o imagine generală care se cerea completată cu noi aspecte şi anume, cu cele din judeţele Covasna şi Harghita, unde maghiarii erau majoritari faţă de români, iar relaţiile interetnice dobândeau trăsături cu totul noi.

În acest fel, cercetarea raporturilor interetnice ale minorităţii maghiare cu românii a devenit un obiect de studiu complex şi în profunzime din anii 1993 până în prezent. Rezultat al acestor cercetări, am publicat volumele SOS – Românii din Covasna şi Harghita ! Editura Petru Maior, Târgu-Mureş, 1998; Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2000; Cultura, identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, premiată cu Premiul „Dimitrie Gusti” de către Academia Română, publicată la Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002 şi zeci de studii şi articole în Revista de Sociologie, în publicaţiile editate de centrul de Studii Europene Covasna şi Harghita şi în săptămânalul Naţiunea.

Dificultatea de a scrie actualul volum provine din faptul că mă aflu în faţa unui Mont Blanc de date din care trebuie să selectez pe cele mai reprezentative pentru problematica pe care vrem s-o tratăm, a contactului dintre culturi.

Dacă acum 25 de ani între români şi maghiari exista o relaţie biunivocă de donatori şi receptori de cultură, ca locuitori ai comunităţilor rurale şi urbane, în ultimii 15 ani, interschimbul cultural, mai ales în zonele cu populaţie majoritar maghiară, Covasna şi Harghita, este la cote incredibil de scăzute, datorită politicii de enclavizare şi autocentrare etnică a etniei maghiare, dirijată de cercurile politice şi etnice maghiare din ţară şi din afara ei.

Cu un sfert de secol în urmă, în regimul socialist, mult blamat în actuala perioadă de democraţie, românii şi maghiarii trăiau, comunicau şi vorbeau deschis despre convieţuirea lor normală, despre schimburile culturale dintre ei, deşi aveau rădăcini istorice, etnice şi culturale diferite. Studiul opiniilor maghiarilor din judeţul Sibiu, Braşov, Timiş, Mureş stă mărturie de netăgăduit că între ei şi români, între ei şi celelalte etnii era o comunicare firească, omenească, specifică oricăror grupuri umane care împărtăşesc acelaşi teritoriu. Dar, din păcate, democraţia dobândită după 1989 a schimbat regulile jocului, convieţuirea românilor în zonele majoritar maghiare transformându-se în supravieţuire fizică în 1989-1990 şi în supravieţuire socială, economică, psiho-morală de-atunci până astăzi.

Schimbarea axei de dezvoltare a ţării şi orientarea spre Occident, instaurarea celui mai sălbatic capitalism au avut ca efect nu împlinirea aspiraţiilor românilor de la 22 Decembrie 1989, ci sfărâmarea unităţii societăţii în partide politice care ajunse la guvernare „lichidează” şi anulează tot ce au reuşit să facă predecesorii; în structuri economice şi grupuri de putere corupte care au preponderent interesul acumulării în scop personal; în grupuri de intelectuali cu orientări ideologice şi politice diferite, dintre care unii mai degrabă zădărnicesc încercarea de valorificare a ceea ce a realizat în cei 45 de ani poporul român decât să contribuie punând propria lor cărămidă la edificiul ce trebuie înălţat.

O malefică incapacitate de continuitate în efort, o îndârjită incapacitate de apreciere pozitivă şi de preluare a ceea ce am moştenit, ca premisă a progresului nostru continuu pe linia dezvoltării economice, sociale, a creării unor relaţii sociale şi interetnice armonioase, a pus stăpânire pe modul de gândire şi de acţiune al suprastructurii politice, economice şi, în parte, culturale. Unul dintre compartimentele cele mai viu discutate şi disputate a fost cel al relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari din judeţele cu maghiari majoritari, unde, pe fondul negării oricăror momente de bună convieţuire cu românii în perioada socialistă, liderii lor politici au avut grijă, în perioada de tranziţie, să întroneze un climat de intoleranţă, de respingere a românilor şi de purificare etnică prin care să se şteargă orice urmă a unei vieţi interetnice normale trecute sau viitoare.

În aceste condiţii, am considerat necesară evidenţierea trăsăturilor pozitive ale convieţuirii interetnice din societatea socialistă, nu ca o nostalgică, ci ca un cronicar obiectiv al acelor vremuri în calitate de cercetătoare a relaţiilor interetnice din ţara noastră.

Vom realiza această demonstraţie nu prin fraze meşteşugite, nici prin speculaţii teoretice, ci prin relevarea, mai întâi, a opiniilor etnicilor maghiari, din diferite zone ale ţării, altele decât Covasna şi Harghita, opinii înscrise în caiete de cercetare de teren cuprinzând zeci şi sute de pagini a căror lectură ar putea constitui cea mai veridică pagină de literatură a contactului dintre culturi şi a convieţuirii în armonie a maghiarilor cu românii şi cu celelalte etnii. Apoi, vom face un capitol de sine stătător din relaţiile interetnice din zona Covasna şi Harghita, în nefasta perioadă de tranziţie pe care o trăim.

Recunoaşterea onestă a unei reale păci sociale interetnice în socialism.

Vom începe studiul cu analiza contactului dintre culturi în relaţiile interetnice dintre români şi maghiari din judeţul Mureş, anume, Târgu-Mureş şi Sâncraiul Nou, din anii 1979-1980.

Opiniile au autenticitatea pe care au reflectat-o subiecţii maghiari şi români atunci, fără nici un fel de presiuni sau alte manevre şi, mai ales, fără conştiinţa sau previziunea că va veni o vreme când aceste realităţi vor fi negate, denigrate şi îngropate, dacă se poate. Ei ne primeau ca cercetători, cu sufletul deschis şi cu plăcerea de a discuta lucruri despre viaţa lor de toate zilele.

În exemplificările ce urmează, am selectat mai multe interviuri purtate cu maghiari, pentru ca cei de astăzi, care puteau fi ei înşişi subiecţii de cercetare de atunci, să vadă distanţa ce se întinde între cei de atunci, sincer interesaţi în interschimbul cultural care îmbogăţeşte şi umanizează fiinţa umană şi în armonia convieţuirii interetnice româno-maghiare şi ei care militează pentru enclavizare şi dezbinare interetnică prin crearea vetustului Ţinut Autonom Secuiesc.

La întrebarea dacă oamenii de diferite etnii simt nevoia de a fi împreună, de a împrumuta unii de la alţii anumite trăsături culturale, modele de viaţă, obiecte materiale sau bunuri culturale, răspunsurile au curs fără rezerve.

JUDEŢUL MUREŞ

1. ( Maghiar)

Da, oamenilor le place să fie împreună, dovadă sunt sărbătorile de toamnă, de iarnă, zilele de odihnă pe care le petrec în comun. La fel, pe cele naţionale, când cântă împreună ca într-o familie mare. Grupurile sociale propice unor legături puternice dintre etnii sunt cele profesionale, şcolare, culturale, de timp liber, de vârstă, de sex. Dintre ele, cele mai potrivite pentru prietenii de o viaţă sunt cele şcolare şi de muncă sau profesionale, pentru că se bazează pe sinceritate şi omenescul din om. Sărbătorile petrecute împreună sunt 1 Mai, sărbătorile primăverii, târgul de fete unde se întâlnesc români, maghiari, germani. Împrumuturile dintre etnici au loc în construcţia de locuinţe, amenajarea locuinţelor şi în stilul lor care începe să fie asemănător. Oamenii sunt împreună la dansuri, cântece, şezători şi sărbători. Festivalul „Cântarea României” are o influenţă foarte mare în perfecţionarea culturală continuă a fiecărui grup. Împrumuturile de la unii la alţii se prelucrează de fiecare în felul său. Instituţiile culturale care promovează viaţa şi cultura distinctivă a fiecărui grup etnic şi totuşi în comun sunt căminele culturale, Casele de cultură, Cluburile, instituţiile culturale profesionale ca: Filarmonica, Ansamblul artistic, Şcoala populară de artă, Casa judeţeană de creaţie, Biblioteca Judeţeană, şcoala. În viaţa de toate zilele, femeile împrumută unele de la altele modele de cusături, pentru frumuseţea lor, aspecte din arta populară. Unele trăsături se împrumută în teatru, dansuri, cântece, unde tinerii sunt împreună. În religie, port, şi tradiţie fiecare ţine la ale sale. Nu există un comportament aparte al maghiarilor, oamenii au norme sociale, morale, umane comune cu ceilalţi. Contactul direct între oameni de diferite etnii şi culturi permite o cunoaştere reciprocă, respectul reciproc, imitare reciprocă, în concluzie, o îmbogăţire reciprocă.

2. (Maghiar)

Întotdeauna au avut şi au loc împrumuturi între vecinii români şi maghiari, de exemplu, în obiecte casnice; în mâncăruri, de la români la maghiari: măsline, vinete, iar de la maghiari la români: grătarul, prăjiturile. În dansuri, în cusături sunt influenţe reciproce. Oferă mai mult grupul etnic mai puternic. Interesele care îi mână la împrumuturi sunt economice, spirituale, culturale, în general, calitatea mai bună, indiferent de etnie. Activităţile de timp liber şi culturale petrecute în comun sunt: la Platoul Corneşti de 1 Mai, 23 August, Târgul Cireşelor, Târgul Fetelor. De Ziua Femeii, însă se petrece în familie. Instituţiile care promovează comuniunea de viaţă sunt şcoala, teatrul, căminul cultural, biblioteca, clubul, locul de muncă. Prin ele se difuzează ştiinţa, valorile culturale, tehnice comune tuturor. Specificul etnic se exprimă în obiceiuri, în limbă, în sărbători. Între etnii este colaborare, acceptare. Când apare o discuţie mai aprinsă între doi oameni de etnii diferite ea nu este etnică în nici un caz. Maghiarii au presă, şcoli, radio, teatru în limba lor. Limba şi portul lor sunt distinctive, dar nu au un cod de norme distinct de ceilalţi. Germanii, evreii primesc bani mulţi de la ai lor, au viaţa mai uşoară, nu sunt legaţi de pământ. Avantajele contactului dintre culturi sunt bunăstarea materială şi spirituală, cunoaşterea literaturii, artei, spiritualităţii, tradiţiilor altui grup etnic sau ale altui popor, învăţarea unei alte limbi, ştiut fiind că atât valorezi câte limbi cunoşti.

3. (Român)

Oamenii simt nevoia de a împrumuta unii de la alţii în vestimentaţie, limbaj, comportament, activităţi de timp liber. Schimbul cultural modelează la oamenii de diferite structuri etnice corectitudinea aprecierilor, simţul realităţii, sinceritatea. Are bază materială şi afectivă, adică se împrumută ceea ce place, după normele frumosului general acceptat. Cei mai buni susţinători şi realizatori în schimbul cultural sunt copiii şi mamele. Bătrânii sunt mai conservatori. Împrumuturile de la maghiari se observă în dansurile româneşti care au pas de ceardaş maghiar. Instituţiile în care se realizează schimbul cultural sunt şcolile, echipele mixte de dansuri, formaţiile artistice şi sportive, Casa de Cultură a Sindicatelor, Casa de Cultură a Studenţilor, Teatrul de Păpuşi, Teatrul de Stat, Filarmonica, Ansamblul de cântece şi dansuri, Cluburile muncitoreşti. În schimbul cultural se preiau doar valorile autentice. Valorile nou create sau împrumutate se transmit de la o generaţie la alta. Codul de comportare este întotdeauna mai rafinat, mai complex în interior şi mai simplu cu cei din afară. Grupurile etnice se disting printr-o mai mare unitate, coeziune de grup. Etnicii germani emigrează în Germania sub pretextul reîntregirii familiei, iar maghiarii în Ungaria prin căsătorii sau pentru valorificarea unor moşteniri. Contactul dintre culturi duce la lărgirea orizontului de cunoaştere, îmbogăţire spirituală şi însuşirea unei limbi suplimentare.