Maria cobianu-băcanu

În consecinţă, recunoscând că ereditatea şi factorul geografic nu determină modul de construire a personalităţii umane, totuşi, nu se poate face în nici un fel abstracţie de ele în situaţia de contact, pentru că ele constituie factori care îşi spun cuvântul într-o formă sau alta, imprimând caracteristici distinctive acesteia şi punându-i probleme a căror soluţionare dobândeşte expresie socială şi culturală specifică de la un grup la altul.

Personalitatea umană este o sinteză a nivelului de dezvoltare a tehnicii de producere a celor necesare vieţii, a relaţiilor sociale şi a structurii sociale şi instituţionale aferente lor. În acelaşi timp, este un reflex al modelelor de comportament impuse de societate şi cultivate de ea pentru a-şi atinge obiectivele; este un reflex al normelor şi valorilor care stau la baza acţiunilor şi manifestărilor umane, a creaţiilor culturale, artistice. Este o sinteză pe axa temporară, în sensul că este istorie, dar şi prezent şi punte spre viitor. Ca istorie, este chintesenţa succesiunii diferitelor generaţii care au creat şi au transmis generaţiilor următoare produsele muncii şi creaţiei lor. Ca prezent se inspiră din trecut şi prefigurează viitorul. Ca viitor, are la bază trecutul, s-a născut din prezent şi priveşte spre viitorul doi.

Din perspectivă sociologică şi antropologică, personalitatea este o configuraţie relativ organizată de modele tipice de comportament, atitudini şi valori caracteristice unei persoane şi recunoscute ca atare de ea însăşi şi de alţii. Este un produs al experienţelor individuale în mediul cultural dat, este interacţiune socială multidimensională. Structura personalităţii unui individ se identifică prin observarea modelelor generale de comportament, prin felul cum gândeşte, simte şi acţionează, inclusiv prin sistemul de valori la care aderă.

Raportul dintre mediul socio-cultural şi personalitate este desemnat în literatura antropologică prin raportul cultură-personalitate, în care prin cultură se înţelege mediul uman sau setul de modele culturale care fac posibil ca fiinţele umane să creeze o societate, să treacă învăţătura de la o generaţie la alta şi prin aceasta să se deosebească crucial de toate celelalte fiinţe. Corpul culturii este mediul uman în care fiinţa umană este născută şi din care învaţă cum să se comporte în relaţiile cu ceilalţi. Ceea ce învaţă de la persoanele cu care intră în contact va deveni parte constitutivă a sistemului său moral şi somatic şi va determina tipul de răspuns la problemele puse de mediul înconjurător.

Cultura va modela astfel indivizii după chipul şi asemănarea ei, comportamentul fiecărei persoane fiind parte a culturii sale. Conţinutul culturii este dat de specificul fiecărei societăţi, de epoca istorică pe care o parcurge, de forţele umane care guvernează acea societate şi de nivelul lor de dezvoltare culturală, morală, a sensibilităţii. În cultură se cristalizează acel general uman care se transmite din generaţie în generaţie care permite, totuşi, înnoirea, schimbarea şi progresul.

Între cultură şi personalitate, cu fiecare generaţie şi cu fiecare individ există următoarea traiectorie: cultură-personalitate-cultură. După cum se observă, cercul se închide cu cultura. De ce ? Explicaţia este simplă: cultura este anterioară fiecărei generaţii, fiecărui individ. Oamenii se nasc într-o anumită cultură, la un nivel mai înalt sau mai scăzut de dezvoltare care, până la un punct, le influenţează existenţa şi le modelează caracterele. Dar procesul interacţiunii nu se opreşte aici. La rândul lor, generaţiile, indivizii maturizându-se devin factori activi, creatori, determinând ei schimbări în cultură, care se înnoieşte şi se îmbogăţeşte cu noi atribute.

Cele mai semnificative schimbări în cultură au loc însă în situaţiile de contact sau de întâlnire a două comunităţi diferite. Într-o cultură se produc schimbări chiar în cazul unor contacte la scară mai mică, iar schimbul de idei între părţile aflate în contact este inevitabil, indiferent de gradul de dezvoltare al lor. Contactul intercultural generează idei care nu existau înainte în nici o cultură, conduce la fuziunea şi difuziunea unor trăsături culturale, oferind ocazia unor mari progrese în artă, ştiinţă etc.

Raportul dintre cultură şi personalitate este, în ultimă instanţă, raportul dintre grupuri şi indivizi care încorporează cultura în modul lor de a fi şi de a se manifesta, întrucât cultura nu există ca atare.

Pentru a înţelege corespunzător acest raport este necesară o scurtă incursiune în studiile privind conceptul de personalitate, recunoscut că se află la intersecţia mai multor ştiinţe, de unde şi dificultatea, chiar imposibilitatea definirii lui printr-o singură definiţie unanim recunoscută de toţi reprezentanţii acestora.

Care sunt trăsăturile personalităţii umane?

Personalitatea umană este multidimensională, fiecare dimensiune având funcţii proprii şi contribuţii specifice în modul concret de manifestare a individului.

Allport îşi exprimă deschis ideea că „toată lumea ştie ce este personalitatea, dar nimeni nu poate să o descrie precis” de vreme ce sunt sute de definiţii elaborate. După o analiză critică a celor existente, încercă şi el una în care defineşte personalitatea ca organizare dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său specific (Allport, 1981, p. 40).

Încercările de pe poziţii pozitiviste, biologiste, evident, unilaterale nu au satisfăcut exigenţele unei definiţii acceptate majoritar.

Preocupările privind definiţia personalităţii umane, demonstrează că cercetătorii au fost şi sunt încă în impas în elaborarea unei definiţii care să întrunească consensul tuturor. Deosebita ei complexitate, ca cea mai înaltă formă de organizare a materiei care a ajuns să cunoască lumea şi să se cunoască pe sine însăşi, face dificilă unanimitatea în privinţa găsirii şi utilizării unei singure definiţii.

De pildă, Pavelcu, preocupat de problematica personalităţii, ajunge la concluzia că mulţi cercetători o definesc prin termenul de structură, identificat uneori cu cel de configuraţie, construct, sistem sau model. Dintre aceştia, termenul care s-a impus mai mult în definirea personalităţii, precizează el, a fost cel de model (Pavelcu, 1982, p. 335).

Diversitatea semnificaţiilor termenului are sorginţi diferite: natura procesului de cunoaştere, metoda folosită, varietatea umană propriu-zisă, numărul mare de variabile care intră în definirea personalităţii, nevoia de explicare multidimensională a personalităţii. Psihologia, ca ştiinţă a personalităţii, are ca obiect o structură individuală, o configuraţie psihică unică, irepetabilă. Dar statutul de ştiinţă o obligă să studieze generalul, irepetabilul. În consecinţă, ei îi revine sarcina să realizeze „sinteza generalului cu individualul, în sensul îmbinării structurii general-umane cu configuraţia individuală” (idem, p. 357). Ca metodă, unii cercetători au pornit de la observaţii clinice individuale spre tipuri generale, alţii au folosit metoda experimentală şi statistică, ceea ce a condus la interpretări diferite.

Contradicţia dintre particular şi general în studiul personalităţii de către psihologie a fost rezolvată de A. Kardiner prin ideea personalităţii de bază cu ajutorul căreia situează structura personalităţii într-un context concret socio-cultural. Sintagma „personalitate de bază” ca model de sistem proiectiv al individului a fost preluată şi dezvoltată, apoi, de R. Linton vrând să explice raportul dintre personalitate şi cultură, aspect pe care îl vom analiza mai detaliat în cele ce urmează.

În urma unui amplu studiu menit să descopere modelul de structură a personalităţii, Pavelcu se situează pe poziţia autorilor care susţin ideea dezvoltării în spirală a personalităţii umane, poziţie la care aderăm şi noi, având în vedere acumulările ce se petrec la nivelul personalităţii de-a lungul axei sale temporale, acumulări care duc la salturi calitative definitorii în formele ei de expresie.

Dacă unii psihologi au adoptat conceptul de model, alţii au adoptat pe cel de sistem.

După aceştia din urmă (Neveanu, Creţu, Zlate), personalitatea umană este un sistem bio-psiho-socio-cultural ce se constituie fundamental în mediul social şi cultural în care se naşte şi se dezvoltă din primele etape ale vieţii. Ea integrează în sine ca sistem: organismul individual, structurile psihice umane, relaţiile sociale şi zestrea culturală specifică mediilor prin care a trăit.

În concepţia lor, personalitatea umană, în esenţă, se prezintă în trei ipostaze sau înfăţişări:

1.ca subiect al acţiunii sau homo faber, cel ce transformă lumea şi vrea să o stăpânească, supunându-i-se;

2. ca subiect al cunoaşterii sau homo sapiens, cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, cunoaşte lumea şi participă la construirea corpus-ului nelimitat de cunoştinţe;

3. ca subiect axiologic, purtător şi creator de valori sau homo valens, fiinţă care s-a desprins de natură şi a intrat în imperiul culturii, al valorilor fundamentale de adevăr, bine şi frumos care i-au dat sens vieţii şi au orientat-o în realizarea unui ideal (Paul Popescu-Neveanu, Tinca Creţu şi Mielu Zlate, 1996, p. 154).

Fiind cea mai complexă entitate dintre toate speciile de pe pământ, personalitatea umană a devenit obiectul multor ştiinţe, fiecare încercând să exploreze fiinţa umană în devenirea ei continuă şi din perspectiva ei proprie. De pildă, antropologia fizică analizează fiinţa umană din unghiul de vedere al biologiei, omul fiind în primul rând o fiinţă cu trăsături specific biologice, dar cu un potenţial uman nativ; antropologia culturală analizează fiinţa umană luând în consideraţie mediul socio-cultural care prezidează formarea ei şi îi conferă diversitate; sociologia se concentrează pe latura socială a individului, statutul şi rolul său în societate, relaţiile sale, apartenenţa la diferite grupuri a căror identitate şi-o asumă; psihologia, pe sistemul psihic uman şi trăsăturile de personalitate; ştiinţele pedagogice, pe metodele şi tehnicile de influenţare sistematică a individului din primii ani ai vieţii în vederea pregătirii lui pentru muncă şi viaţă etc.

Dintr-o perspectivă largă, filozofică, personalitatea umană este un tot unitar şi relativ autonom; este punctul de intersecţie şi sinteza a multiple şi diverse relaţii şi forme de mişcare: fizică, chimică, biologică, socială, culturală. Este simultan un sistem închis prin care se deosebeşte de alţii şi un sistem deschis prin care stabileşte relaţii cu alţii, face schimb de valori cu ei, îmbogăţindu-şi în acest fel existenţa.

Personalitatea umană este un produs socio-cultural, rezultat al condiţiilor sociale şi al culturii în care s-a format: structuri sociale, tradiţii, obiceiuri, moduri de gândire şi de acţiune, simboluri, limbă etc. Se manifestă ca fiinţă conştientă, dotată cu gândire, voinţă, capacitate de a comunica şi a stabili relaţii. Participă la cultura societăţii sale şi contribuie la dezvoltarea ei prin noile valori pe care le creează. Conştientă de limitele şi imperfecţiunea sa, îşi propune dezmărginirea prin proiectul de autodepăşire şi autorealizare.

Eul cu nucleul său, conştiinţa de sine, este factorul integrator al personalităţii care se construieşte în confruntare continuă cu alţii, într-un proces de inter-modelare permanentă în cadrul relaţiilor sociale şi al grupurilor din care face parte.

Omul este o entitate în continuă devenire care se angajează activ în propria-i construcţie, în sensul că el evoluează într-o direcţie în care are posibilitatea să hotărască până la un punct, singur. Unul dintre semnele cele mai sigure ale procesului devenirii umane îl constituie imaginea despre sine care îmbină elemente cunoscute ale realităţii prezente cu aspecte a căror împlinire este plasată sub semnul viitorului (Ceauşu, 1983, p. 97). De aceea, anularea perspectivei de devenire în viitor, înseamnă pentru om, în general, pentru individul concret, în special, pierderea uneia dintre cele mai importante note specifice ale esenţei sale umane. De ce? Pentru că trăirea esenţei umane este de origine eminamente culturală, reflectând aportul societăţii la transformarea animalului în om. De aici nu trebuie să se înţeleagă că trăirea are numai caracter teoretic. Dimpotrivă, în ea se găseşte o masivă încărcătură de emoţii şi afecte moştenite din fondul biologic.

Eul, individul, nu se formează sub un clopot de cristal, ci între oameni, în lume. Individul şi lumea sunt într-o relaţie reciproc condiţionată, în sensul că pentru individ lumea constituie fundalul la care se raportează pentru a se autodefini şi a dobândi atributul conştiinţei de sine, este forţa supraindividuală ce se constituie ca rezultat al interacţiunii indivizilor, iar lumea dobândeşte atribute umane prin existenţa indivizilor umani care o formează şi evaluează.

Esenţa umană este un complex de relaţii umane constituit în evoluţia istorică a omului de la starea de hominid la fiinţa socială istoric determinată. Omul se naşte într-o societate deja constituită, organizată după legi proprii, pe care noua fiinţă umană şi le însuşeşte pentru a se adapta şi a răspunde adecvat cerinţelor sociale. De aici decurge prioritatea social-istoricului, a societăţii faţă de individ sau personalitate, dar aceasta nu înseamnă că individul se adaptează automat, mecanic socialului. Fiind înzestrat cu conştiinţă şi voinţă, el răspunde necesităţilor sociale creator, cu o contribuţie personală originală, prin aceasta, contribuind la progresul social, material şi cultural al societăţii în care trăieşte.

Personalitatea este o sinteză de atribute care semnifică mai mult decât o simplă sumă a lor; este o structură, un mod de organizare coezivă a componentelor sale multiple şi variate. Structura de personalitate, ca şi multe dintre componentele sale – deprinderi, atitudini, valori, credinţe – se construieşte pe baze anatomice şi fiziologice, dar devine manifestă în activităţile cu ceilalţi oameni. Eul este un produs social, aşa cum am arătat anterior. El nu există la naştere, însă apare şi se dezvoltă în procesul activităţii şi al experienţei sociale.

Analiza psiho-socio-culturală relevă că personalitatea este o configuraţie relativ stabilă şi organizată de modele tipice de comportament, atitudini, credinţe şi valori caracteristice unei persoane şi recunoscute ca atare în propria-i conştiinţă şi în conştiinţa celorlalţi. Este un produs al experienţelor individuale desfăşurate într-un mediul cultural dat şi în interacţiune cu alţii. Structura de personalitate a unui individ se exprimă în modul general de comportare a individului în situaţiile concrete de viaţă, în sistemul de valori la care face apel în realizarea statutelor pe care le are şi a rolurilor adiacente lor. Personalităţile individuale reflectă structura şi procesele din societatea şi cultura în care trăieşte individul, ştiut fiind că orice individ este o părticică din societatea şi cultura căreia îi aparţine. De aici, se poate trage simplu concluzia că la noţiunea de cultură se ajunge prin studiul comportamentului individual şi al produselor sale, personalitatea reprezentând aspectul subiectiv al culturii.

Este un truism ideea că personalitatea umană se modelează prin procesul de socializare (din perspectivă sociologică) sau prin educaţie, (din perspectivă psiho-pedagogică) pe parcursul căruia fiecare cultură îşi lasă marca sa asupra personalităţii umane.

Personalităţile ca şi culturile sunt realităţi dinamice. Dinamismul organizării echilibrate a personalităţii provine din interacţiunea continuă cu mediul social care se modifică şi el. În acest sens, Ralph Linton, antropolog american(1893-1953), consideră personalitatea un continuum în permanentă schimbare, pentru că procesul de formare şi integrare a unor răspunsuri noi şi de stingere a celor vechi se desfăşoară de-a lungul întregii vieţi a individului. Fără o asemenea flexibilitate, subliniază el, ar fi imposibil ca individul să supravieţuiască într-o lume unde nu numai mediul extern, ci şi propriile lui capacităţi sunt într-o continuă schimbare (Linton, 1968, p. 143).

Prin conceptele de personalitate de bază şi personalitate de statut el încearcă să pătrundă în mecanismul rolului pe care îl are cultura în formarea personalităţii.

Personalitatea de bază este un model de trăsături de personalitate ce se presupune că este caracteristic persoanelor dintr-o cultură, trăsături care le disting de persoanele din alte culturi. Se referă la faptul că în cadrul unei societăţi, indivizii care o compun au în comun un mare număr de elemente de personalitate care formează împreună o configuraţie bine integrată. Altfel spus, după alţi autori, personalitatea de bază este personalitatea reprezentativă pentru o societate şi o cultură, fie ca frecvenţă statistică, prin numărul mare de oameni care exprimă orice trăsătură de comportament, fie ca expresie a spiritului sau etosului acelei culturi. Concret văzută, personalitatea de bază este cultura aşa cum se reflectă în modelul de răspuns organizat al individului. Diferenţele din cadrul personalităţii de bază, întrucât în acest tip de personalitate nu toţi oamenii sunt asemănători, provin din diferenţele în practicile de creştere a copiilor, din diferitele caracteristici ale vieţii sociale şi culturale ale fiecărui grup în care aceştia au fost membri.

În societăţile puternic stratificate şi ierarhizate, se observă diferenţe legate de poziţia socială şi de rolul ce decurge din ea pentru individ. Aceste diferenţe generează personalitatea de statut care se defineşte printr-un set de caracteristici de personalitate considerate adecvate pentru fiecare statut dat din societate, de exemplu, statutul ocupaţional, statutul de părinte, de soţ, de fiu etc. Fiecare din aceste statute implică manifestări comportamentale diferite. Statutul de părinte presupune un comportament specific, diferit de cel de fiu sau de medic. Individul care ocupă un anumit statut social trebuie să aibă sau să dezvolte un rol cu atitudini şi stări afective obligatoriu potrivite cu acel statut. Un politician, de pildă, nu poate fi, ca tip de personalitate, un introvertit, acest model de comportament uman fiind incompatibil cu rolul pe care el trebuie să-l îndeplinească în societate, rol prin excelenţă, extrovertit. Extrovertitul este un tip de personalitate ale cărui interese conştiente şi energii sunt direcţionate mai mult spre oameni şi evenimentele din afara sa decât spre sine însuşi şi experienţele sale interioare. El tinde să vorbească mult, este preocupat de viaţa socială şi reclamă continuu stimulare din lumea externă.

Ambele tipuri de personalitate – de bază şi de statut - exprimă o configuraţie de răspunsuri pe care individul şi le-a elaborat ca rezultat al propriei sale experienţe. Abstractizarea şi generalizarea comportamentelor individuale la nivelul întregii societăţi şi culturi sau la nivelul diferitelor statute sociale au dus la elaborarea celor două concepte sau sintagme care au mai mare relevanţă în sociologie şi în studiul raportului dintre societate-cultură-personalitate.

Analiza din perspectivă psihologică (Neveanu, Zlate, Creţu, 1996, p. 157), relevă că personalitatea este un tot integrat, constituit din factori cu caracter sintetic - trăsături, structuri, constructe - din a căror îmbinare rezultă comportamentul şi profilul general al individului.

Aşa cum am mai arătat, factorii de personalitate au o relativă stabilitate, se manifestă constant în conduită, neputând fi radical modificaţi de situaţii tranzitorii sau accidentale. De pildă, cine este înzestrat cu răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori stăpâneşte aceste calităţi şi numai în mod excepţional abdică de la ele.

Ei (factorii de personalitate) tind spre generalitate şi caracterizează pe om în ansamblul său şi nu numai într-o situaţie concretă. De exemplu, inteligenţa generală, modalitatea temperamentală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de acestea.

Dispun de o oarecare plasticitate, nu sunt total rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea factorilor de mediu. De exemplu, în cazul contactului dintre culturi pe care îl analizăm în lucrarea de faţă, intrarea într-o altă societate şi cultură, diferite de cele native, presupune renunţarea la o parte din modelele de viaţă utilizate anterior şi asimilarea unora noi, necesare pentru integrarea în noul mediu de viaţă.

Factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt caracteristici definitorii pentru el. Îl exprimă în ce are el esenţial, ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent.

Totalitatea structurată a factorilor de personalitate constituie „substanţa” personalităţii – cum o numesc autorii de mai sus – care se confruntă cu lumea. În acest sens, se poate spune că pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini care i se încredinţează.

Din perspectivă antropologică, cultura ca mod de viţă, ca sumă a standardelor, a valorilor şi atitudinilor în termenii cărora acţionează oamenii explică marile regularităţi în comportamentul uman, dar şi disimilarităţile lui. Importanţa culturii pentru personalitate constă în faptul că ea furnizează cunoştinţele, tehnicile, în general, instrumentele care fac pe om capabil să supravieţuiască fizic şi social, să stăpânească şi să controleze, în măsura în care e posibil, lumea înconjurătoare lui.

Ca veritabilă arie culturală, individul suportă influenţa culturii şi este, în acelaşi timp, agentul acesteia. El exprimă în acţiunile sale semnificaţiile fundamentale ale lumii socio-culturale din care provine. Dar întrucât cultura totală a unei arii nu este un sistem consistent şi logic perfect, nici individul ca expresie a acesteia nu este total consistent şi logic în manifestările sale, în sistemele în care el se înscrie. De pildă, arată Pitirim Sorokin, preferinţele pentru anumite feluri de mâncare nu sunt niciodată în vreo legătură logică sau cauzală cu acelea pentru muzică, pentru un anumit joc, o anumită filosofie, după cum idealismul în filosofie nu este legat de tipul blond sau brunet al iubitei.

Fiecare individ îşi însuşeşte cultura societăţii sale prin educaţie şi experienţă personală, pe când cultura altor ţări prin contact direct, călătorii, rezidenţă, cărţi, scrieri, teatru etc. Când în Roma noi trebuie să facem tot ceea ce fac romanii, noi ne comportăm în spiritul culturii romane, adică după elementarul principiu antropologic că „la Papa, te porţi ca la Papa”. Altfel spus, acceptarea într-un nou mediu presupune însuşirea regulilor, normelor fundamentale de comportament specifice acestui mediu.

Cultura ca mod de viaţă distinctiv devine baza înţelegerii comportamentului diferit al indivizilor proveniţi din alte culturi, dă cheia înţelegerii şi predicţiei acţiunii lor. De aceea, se poate spune că cel mai mult din comportamentul uman este comportament cultural învăţat şi că prin cultură oamenii sunt capabili să se compare pe ei înşişi în legătură cu alţii, cu alte societăţi, cu istoria şi să se deosebească, în acelaşi timp, de ei.

Studiul contactelor dintre popoare, grupuri şi indivizi, cu diferite moduri de viaţă aduce o contribuţie deosebită la înţelegerea dinamicii şi adaptării umane pentru că, cultura unei populaţii umane nu se poate schimba niciodată fără ca oamenii înşişi să nu manifeste schimbări în obiceiuri, atitudini, motivaţii şi, în ultimă instanţă, în organizarea personalităţii lor. Or, toate acestea atestă că indivizii au suferit un proces de re-ajustare, de re-modelare în concordanţă cu noile condiţionări apărute.

Prin cultura sa, omul se află în posesia unui instrument de o flexibilitate remarcabilă, pe care l-a transmis de la o generaţie la alta. Adaptarea mediată în termeni culturali a permis o atât de mare latitudine încât, cu timpul, el, omul, şi-a creat multe lumi complet diferite pentru sine însuşi, toate având valoare adaptativă în anumite condiţii date. Fiecare din ele a fost un instrument util şi necesar care şi-a verificat valenţele atât în raporturile lui cu natura, cât şi cu ceilalţi oameni.