Maria cobianu-băcanu



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə13/45
tarix02.11.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#27258
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   45

Contactul dintre culturi va apare, din acest punct de vedere, ca un contact dintre lumi diferite, fiecare probând aceeaşi valoare instrumentală pentru creatorii ei, schimbul intervenind în mod deosebit pe principiul compensaţiei, al beneficiului crescând.

Datorită capacităţii creatoare a membrilor lor, invenţiilor şi inovaţiilor, precum şi datorită împrumuturilor, culturile manifestă aceeaşi continuă automişcare ca şi purtătorii lor. În fiecare epocă, într-o cultură se acumulează noi elemente, sunt eliminate cele vechi care nu mai sunt funcţionale sau sunt adaptate la noile împrejurări.

În raportul dintre cultură şi personalitate se vorbeşte despre „press and pull of culture”, adică despre cultură ca presiune care interzice anumite tipuri de comportament şi ca forţă de atracţie care prescrie şi interiorizează prin aculturaţie gânduri şi acţiuni. Între aceste două alternative, persoana îşi construieşte strategii unice de acţiune în situaţiile de viaţă la care este expusă. Istoria personală unică a individului îi fixează limitele dezvoltării sale, pentru că, fiind născut într-o anumită familie, societate, grup social şi experimentând multe evenimente unice, acestea toate determină moduri semnificative de răspuns de-a lungul vieţii.

CAP. III

RAPORTUL MAJORITARI – MINORITARI

ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ ŞI POST – DECEMBRISTĂ
1. Procese aculturative actuale

Pentru poporul român, istoria contactului dintre culturi coincide cu istoria lui zbuciumată, de popor aşezat la răscruce de drumuri şi de popoare cu care a trebuit să stabilească relaţii pentru a-şi asigura progresul continuu - când acestea erau de înţelegere şi conlucrare - sau supravieţuirea - când relaţiile cu cei ce năvăleau peste el erau de dominare şi aservire. Oricum, ambele situaţii cereau maleabilitate, mare plasticitate şi capacitate de adaptare, de care el a dat dovadă chiar şi în cele mai vitrege situaţii istorice.

Strategiile lui de „retragere din istorie” sau mai bine zis de „adâncire în istorie”, (Athanase Joja), în secolele 7-10, pentru a rămâne pe harta lumii şi a nu fi şters de pe ea sau de „noncooperare cu istoria”, de „boicotare” a ei (Lucian Blaga), când expansiunea imperiului otoman îi ameninţa dezvoltarea organică, reflectă spiritul inventiv, creator, robusteţea sa etnică în depăşirea momentelor de grea cumpănă din existenţa sa. Dar indiferent de tipul relaţiilor dintre el şi cei cu care a trebuit să convieţuiască, de înţelegere şi cooperare sau de dominaţie şi ascultare, între cei intraţi în contact viu, direct şi îndelungat au apărut procese de împrumut şi schimb cultural. Deprinderea de a lucra pământul, de a făuri unelte, modul de organizare a gospodăriei, de construire a caselor sunt trăsături culturale care se preiau de la un grup la altul după principiul compensaţiei sau al utilităţii. Iar când este vorba de o populaţie nou-sosită într-o aşezare deja constituită, schimbul are loc preponderent de la grupul gazdă la noii veniţi.

În istorie, când se urmăreşte traiectoria împrumuturilor culturale, izvoarele nu scriu decât despre isprăvile cuceritorilor, ale coloniştilor care domină politic, social şi economic şi nu despre cei supuşi. Dar dezghiocându-se lucrurile până la capăt apare, mai mult sau mai puţin evidentă, participarea populaţiei gazdă, a celor mulţi şi anonimi, la cultura şi rânduielile stăpânitorilor.

Nicolae Iorga vorbeşte, în acest sens, de „necunoscuta naţională românească” ce apare în modul distinctiv de viaţă al saşilor din Ardeal, mod de viaţă care nu seamănă cu cel al saşilor din Flandra sau de pe malurile Rinului, de unde au venit. Deosebirile ce apar în viaţa lor nu se explică nici ca aport al pământului din Ardeal, nici prin legile date de regi. Ele vin de la omul Ardealului, sunt partea noastră românească: este necunoscuta naţională pe care o căutăm fără a o putea afla direct. După ce se elimină posibila origine a fiecărui element component săsesc natural, politic, rămâne un reziduu. Acela suntem noi.

La o sinteză a modului cum s-au păstrat şi s-au dezvoltat trăsăturile identitare ale grupurilor etnice care şi-au făcut sălaş pe teritoriul ţării noastre putem afirma că românii sunt un popor ospitalier şi că cei ce au venit şi au rămas pe aceste locuri au comunicat şi au făcut schimburi culturale cu ei fără nici o îngrădire. De aceea, în România, în momentul de faţă există, îşi afirmă şi îşi manifestă trăsăturile culturale peste 21 de etnii sau minorităţi naţionale (Recensământul din 18 martie 2002, vol. I., 2003, p. 680-681), rezultat al istoriei, al vicisitudinilor ei. Dar românii le-au tratat ca atare şi le-au oferit respect şi înţelegere. Pe aceste meleaguri ospitaliere ele şi-au găsit loc de vatră, loc de casă şi vecini de omenie. Iată ce spunea un profesor albanez la o întâlnire cu studenţii: „Pentru albanezi, România a fost şi rămâne pentru totdeauna un culcuş cald, o masă mereu întinsă, un foc mereu aprins în vetre. Eu mă simt aici ca acasă. Nici unde nu mă simt aşa de bine ca în România. Sufleteşte, românii şi albanezii ne considerăm fraţi de sânge. A spus-o şi Iorga. Pentru noi, România este un exemplu grăitor de relaţii interetnice armonioase”.

Din perspectiva guvernărilor, politica faţă de ele a fost mai mult sau mai puţin deschisă, mai mult sau mai puţin dreaptă, dar ele, minorităţile, alături de şi împreună cu poporul român, cu „românii cei buni, blânzi, cumsecade, înţelegători şi toleranţi”, cum îi caracterizează ele, au convieţuit paşnic, în bună vecinătate şi respect reciproc.

Dacă poporul român a suferit de frig şi de foame, au suferit şi minorităţile. Dacă a avut momente de bunăstare şi linişte, le-au trăit şi ele. Asupra lor nu s-au abătut mai tare furtunile politice sau cele economice. De ce? Pentru că poporul român, această mare masă integratoare, prin modul său de a fi şi de a se purta, a putut la nivelul vieţii de zi cu zi să anihileze orice „seism” venit cumva de „sus”. Ion, Istvan şi Hans, ca vecini şi săteni, au continuat să muncească împreună, să trăiască împreună şi să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii unul cu celălalt.

Acesta este modelul de convieţuire dominant indus de români în calitate de grup etnic majoritar, în raporturile cu celelalte etnii. S-a constituit în secolele de convieţuire pe acelaşi teritoriu în care au dominat valorile înţelegerii şi toleranţei, ale bunei cuviinţe şi aprecierii reciproce, sprcifice lor.

În regimul socialist, minorităţile naţionale nu au suferit nici un fel de amputări în ceea ce priveşte păstrarea trăsăturilor culturale identitare Ne-au confirmat-o etnicii maghiari, saşi, turci, tătari în cercetările de teren. În perioada de instaurare a regimului socialist, evreii şi maghiarii au fost chiar privilegiaţi, ei ocupând cu preponderenţă posturile cheie în partid şi administraţie, în organele de conducere centrale şi locale. În Comitetul Central, în Marea Adunare Naţională, în guvern, minorităţile naţionale aveau reprezentanţii lor, corespunzător cu ponderea numerică. Iar din 1952 până în 1968, la comanda conducerii sovietice, s-a înfiinţat şi a funcţionat Regiunea Autonomă Maghiară în cadrul căreia, românii numeric minoritari, au fost expuşi la multiple situaţii de umilinţă, respingere şi dispreţ din partea maghiarilor.

În contactul cu alte grupuri umane, românii au fost atât donatori, cât şi receptori de modele culturale, în acest fel confirmând caracterul „ospitalier” şi deschis al culturii române în ambele sensuri. „Receptivitatea la modelele externe a avut la bază marea elasticitate sufletească ce-l face (pe român) potrivit să-şi asimileze mult mai repede decât altul orice influenţă culturală”, spune Nicolae Iorga. Este docil, învaţă mai uşor de cât alţii, este mai puţin „greu de cap” de cât ceilalţi.

Analizând interschimbul cultural dintre români şi saşi în satele mixte, Iorga subliniază în mod deosebit trăsătura de „donatori” culturali a românilor în raport cu cei veniţi : „ regelui au fost, în alt sens, şi noştri, cu deosebirea că li-am cerut mai puţin pentru a li da mai mult” (Iorga, 1989, p. 49).

Din perspectivă teoretică, problema contactului dintre culturi în cultura noastră înregistrează un moment de vârf cu „Istoria civilizaţiei române moderne”, operă în 3 volume scrisă de Eugen Lovinescu în anii 1924-1925. Modul de tratare a genezei civilizaţiei române moderne este implicit o istorie a formării poporului român aflat la confluenţa a două lumi: a răsăritului şi apusului. Din secolul al 19-lea, precizează el, prin exodul tinerimii române, cu deosebire la Paris, contactul cu apusul devine direct şi fecund, cultura română iese de sub tutela formelor culturale ale răsăritului. În acest fel, axa vieţii politice şi culturale s-a schimbat din răsărit la apus, contactul cu apusul fiind considerat o reluare a adevăratei continuităţi. Respingând preluările pripite de idei din apus, Lovinescu susţine că împrumuturile din afară sunt fertile numai când se întemeiază pe elementele vitale, pe legile şi datinile străbune.

Deşi lucrarea sa a fost scrisă acum 80 de ani, consideraţiile sale cu privire la universalizarea valorilor sunt la fel de actuale şi acum, ceea ce îl face contemporan cu procesul de globalizare ce se desfăşoară sub ochii noştri. El spune că datorită înmulţirii prodigioase a punctelor de contact ce devin o caracteristică a epocii, omenirea formează de pe acum un imens tot, cu o viaţă comună, cu idei comune, cu moravuri comune. Dezvoltarea capitalistă creează interdependenţă între ţări, iar interdependenţa conduce la sincronism, adică tendinţa de uniformizare a tuturor formelor de viaţă ale societăţilor moderne solidare între ele. De aici, posibilitatea împrumuturilor şi preluărilor culturale.

Spre sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, statutul şi modul de tratare a minorităţilor devine o problemă de o deosebită importanţă internaţională. Neglijate sau lăsate la discreţia guvernelor totalitare înainte de 1989-1990, după prăbuşirea acestora, minorităţile care au suferit procese de deznaţionalizare îşi cer dreptul la identitate, la afirmarea şi propăşirea lor culturală. În organismele internaţionale şi europene se elaborează documente cu privire la drepturile lor. De pildă, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne a Consiliului Europei din 9 octombrie 1993 de la Viena s-a formulat Declaraţia de la Viena care prevede obligaţiile pe care trebuie să şi le asume toate ţările membre în ceea ce priveşte statutul minorităţilor naţionale şi modul de traducere a lui în politici efective. Printre altele, în ea se arată: „toate ţările noastre sunt ataşate democraţiei pluraliste şi parlamentare, indivizibilităţii şi universalităţii drepturilor omului, preeminenţei dreptului, unui patrimoniu cultural comun îmbogăţit de diversităţile sale”. În acest fel, Europa poate deveni un spaţiu vast de securitate democratică.

Deşi societatea umană se află în faţa opţiunii aproape univoce pentru diversitate, singura care creează climat favorabil dezvoltării şi înfloririi speciei umane sub toate formele ei de existenţă, totuşi, neînţelegerile, tensiunile şi chiar conflictele, adeseori armate, continuă să întunece cerul albastru al convieţuirii paşnice şi reciproc fructuoase. De aceea, prin documentele internaţionale şi naţionale urmate de acţiuni efective ale guvernelor şi statelor se fac eforturi intense de soluţionare a problemelor interetnice şi naţionale.

Ţara noastră, promotoare a unui climat de pace şi înţelegere între popoare şi grupurile etnice şi cu o experienţă de secole de bună convieţuire, şi-a asumat cu responsabilitate obligaţiile ce-i revin privind minorităţile naţionale şi grupurile etnice, deşi este recunoscut că „Românii au fost toleranţi. Străinii aşezaţi pe pământul românesc s-au bucurat de toate libertăţile, încă din epoca feudală. Marele lingvist şi istoric român, B.P.Haşdeu, se mândrea, într-un studiu al său, cu această toleranţă a românilor” (Drăgan, 1993, p.164-165).

În Constituţia din 1991 ca şi în cea din 2003 sunt înscrise fără echivoc drepturile minorităţilor naţionale care sunt, de altfel, respectate, în afara cazului când unele etnii exagerează cerând privilegii şi aşa-zise „drepturi istorice” care excedează atât Constituţia cât şi dreptul internaţional în problemă.

De pildă, Art. 6 se referă, în mod special, la Dreptul la identitate. (1). Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2). Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români (Constituţia României 2003, p. 6).

România are un articol în Constituţie care fixează şi raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional în privinţa drepturilor omului. La Art. 20, par. (2) se arată: Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii favorabile.

În perioada actuală, când efortul ţării este îndreptat spre realizarea obligaţiilor ce ne revin prin programul de aderare la Uniunea Europeană, minorităţile care se bucură de drepturile prevăzute mai sus sunt chemate ca prin contribuţiile lor să participe alături de majoritari la înfăptuirea la timp şi în condiţii de calitate a sarcinilor asumate. De altfel, prezenţa reprezentanţilor lor în Parlamentul României, cooptarea maghiarilor la guvernare din anii 1996 până în prezent, este o dovadă a drepturilor şi libertăţilor neîngrădite de care se bucură în ţara noastră. Altminteri, înşişi liderii lor oneşti arătau în cercetările noastre că „în România este mult mai bine să fii minoritar decât majoritar că ţi se rezolvă orice problemă”.

Nevoia de toleranţă, de coeziune şi înţelegere reciprocă este o exigenţă fundamentală a Uniunii Europene compusă acum, în 2005, din 25 de state, iar din 2007, probabil, din 27 de state, dacă aderă şi România şi Bulgaria. Or, acest lucru presupune o mare diversitate umană, Uniunea devenind un creuzet de naţiuni, popoare şi etnii a căror afirmare, dezvoltare şi înflorire nu poate avea loc pe fondul tensiunilor şi conflictelor. Plurietnicitatea şi pluriculturalitatea vor fi trăsăturile definitorii ale acestei fără precedent familii de state, iar ele trebuie exersate cu succes de fiecare stat în parte, întâi, între propriile graniţe. Tendinţele iredentiste de revenire la formele de organizare specifice evului mediu, de organizare monoetnică, de enclavizare etnică şi de respingere, totodată, a diversităţii şi pluriculturalităţii pe care le manifestă etniile cu reminiscenţe imperiale, ca cea maghiară, reflectă stări de lucruri contrare oricărui drept naţional şi oricărei legislaţii europene. Dacă ele sunt susţinute cumva de înşişi unii reprezentanţi ai UE, aşa cum pretind liderii lor, atunci este vorba de standarde duble, în care unii sunt favorizaţi în detrimentul altora, ceea ce nu mai inspiră egalitate şi nici încredere.

Dacă procesul de aderare la Uniunea Europeană ne pune în contact mai mult sau mai puţin direct – economic, social, politic, legislativ, ştiinţific – cu statele europene, procesul de globalizare ne plasează pe arena mondială şi ne pune în legătură cu toate ţările de pe mapamond, într-un fel sau altul. Reuşita, în acest caz, depinde de cum vom şti să ne găsim locul potrivit în ierarhia de valori a designerilor globalizării, cu cele mai competente şi competitive forţe sociale, cu profesioniştii de vârf, cu întreprinderile şi firmele cele mai eficiente, cu proiectele şi soluţiile cele mai adecvate.

În acest iureş tehnic, uman, organizaţional şi informaţional, un examen de o dificultate crescută şi crescândă îl va constitui capacitatea de a ne păstra identitatea naţională, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, credinţele şi „horbota de inutilităţi”, cum ar spune Blaga, pe care ne-au lăsat-o moştenire moşii şi strămoşii noştri, zestre fără de preţ care ne defineşte univoc şi inconfundabil în lume.



Dar experienţa dezvoltării în ultimele decenii demonstrează că pe aripile globalizării sunt aduse nu numai cele mai noi tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor, care revoluţionează modurile de viaţă, de muncă şi de gândire ale oamenilor, dar şi strategiile de manipulare a conştiinţelor umane individuale şi colective, de uniformizare a culturilor, a nevoilor şi aspiraţiilor oamenilor. Tehnica avansată a informaţiei şi comunicaţiilor va intensifica şi va extinde contactul dintre culturi şi civilizaţii, dar această extindere se va realiza prin presiunea culturilor occidentale asupra culturilor din ţările sărace şi subdezvoltate care pot fi spulberate dacă nu se iau măsuri de conservare a lor. Unii analişti ai problemei vorbesc despre un occident care pierzând pe terenul stăpânirii planetei prin imperiile coloniale nu a renunţat la dominarea ei măcar culturală, promovând un „menu cultural” comun, uniform pe întreaga planetă, fie că place sau nu, fie că se potriveşte sau nu cu aşteptările variate ale audienţei mondiale.

La o analiză mai atentă a programelor actuale de TV din ţara noastră, nu poţi să nu vezi consecinţele imperialismului mediatic în cultura mass-media românească fie prin achiziţionarea de filme care promovează preponderent violenţa, agresivitatea, sexul, simţul distrugerii, fie prin împrumutul de programe şi emisiuni din occident de proastă factură intelectuală şi culturală, dar cu rating mare (succes ) la public, ca „Ciao, Darwin”, „Big Brother”, „De trei ori femeie” etc., emisiuni care coboară nivelul cultural al acestuia şi aşa destul de scăzut la o mare parte a lui. Latura gravă a unor programe (filme sau emisiuni) de divertisment este că nici nu mai lasă auditoriului şansa de a râde natural, sincer şi total la o posibilă glumă sau la un moment comic, ci în locul râsului uman deplin şi sănătos este pusă caseta sau CD-ul care îl reproduce anticipat şi artificial, iar la spectacole este adus un public care aplaudă la comandă. Această bătălie mediatică pentru supremaţie este periculoasă pentru că creează fiinţe robot, care reacţionează după un model unic ce exclude diversitatea şi infinita varietate umană, specifică fiinţelor umane şi comportamentului lor. Cercetătorii patrimoniului cultural, în care cuprindem şi culturile grupurilor etnice sau ale minorităţilor naţionale, conştienţi de pericolul uniformizării culturilor şi al omogenizării lor, lansează SOS-uri pentru protejarea acestora înainte de a fi spulberate de valul globalizării. Ca şi în situaţia mediului, spun ei, există riscul pierderii permanente a diversităţii în domeniul bunurilor culturale construite sau naturale, al arhivelor şi bibliotecilor, al tradiţiilor, valorilor şi cunoaşterii, mai ales în ţările cele mai sărace. Or, este cunoscut că fiecare cultură este un câmp nelimitat de oferte de modele de comportament, de gândire şi de creaţie care nu trebuie în nici un fel neglijat sau subestimat. Fiecare cultură, a oricărui grup uman, fie el mare sau mic, cu un nivel de trai pe scara bunurilor materiale mai mult sau mai puţin dezvoltat, este o componentă reală a patrimoniului cultural universal şi în virtutea acestui statut se impune a fi păstrată şi dezvoltată.

Prin contactul dintre culturi etnice sau naţionale sau prin dialogul culturilor, acestea, pe de o parte, se îmbogăţesc cu noi paradigme şi semnificaţii, lărgind aria de înţelegere şi cunoaştere a lumii, iar pe de alta, refac unitatea profundă şi indivizibilă a spiritului uman. Dezvăluind una dintre contradicţiile fundamentale ale evoluţiei globale contemporane, cea dintre nevoia de afirmare a identităţii popoarelor şi grupurilor etnice, a originalităţii culturilor lor şi tendinţele anacronice de dominaţie şi uniformizare culturală pe care le promovează strategii integrării, ai regionalizării şi globalizării, formulăm implicit o direcţie majoră spre care trebuie să se orienteze cercetarea ştiinţifică viitoare.

2. Minorităţile naţionale – generatoare de cultură
În condiţiile unui stat naţional unitar, cum este Statul Român, este lesne de înţeles că viaţa economică, socială, politică, administrativă comună ce se construieşte pe întreg teritoriul său este rodul aportului întregii populaţii, inclusiv al minorităţilor naţionale, iar în efortul conjugat, complex şi de lungă durată, de soluţionare a problemelor ridicate de integrarea ţării în Uniunea Europeană se materializează, în ultimă instanţă, însuşi procesul de convieţuire dintre românii majoritari şi grupurile etnice existente de secole pe teritoriul ţării noastre. Conlocuind alături de români, participând la elaborarea legilor, la deciziile politice supreme privind programul şi direcţiile de dezvoltare social-economică a ţării, manifestându-şi liber identitatea culturală şi tezaurul moştenit, membrii minorităţilor naţionale beneficiază în fapt de un statut egal de afirmare şi dezvoltare individuală şi de grup.

Convieţuirea este liantul, factorul hotărâtor în analiza culturii minorităţilor naţionale ca grupuri etnice distinctive, a contactelor şi interferenţelor lor fertile cu majoritatea pe planul valorilor materiale şi spirituale.

Minorităţile naţionale sunt nuclee generatoare de cultură distincte, originale, fără de care însuşi contactul dintre culturi este de neconceput. Sunt centre generatoare de spiritualitate, ştiinţă, cultură întrucât, alături de limbă, comunitatea de cultură, ca matrice spirituală şi psiho-morală a grupului devine constitutivă pentru concepţia despre lume şi univers, despre om şi locul lui în orizontul spaţio-temporal în care s-a născut. Comunitatea de cultură modelează modul de raportare a omului la natură şi la semenii săi, determină gândurile, atitudinile şi comportamentele acestuia în societate. Semnifică atât valorile materiale acumulate şi transmise de la o generaţie la alta, cât şi valorile spirituale obiectivate în cunoştinţe ştiinţifice, concepţii filosofice, literatură, artă, pictură, sculptură, tradiţii, obiceiuri, şi practici religioase.

Patrimoniul cultural comun al membrilor minorităţii naţionale este o sinteză a unor procese culturale intra şi interetnice. Este în acelaşi timp, expresie a convieţuirii de-a lungul istoriei lor cu alte comunităţi etnice, de la care au preluat şi asimilat, topind într-un mod propriu, trăsături, elemente cu funcţie practic-utilitară sau spirituală, estetică, morală. În cadrul culturii unitare române, fiecare minoritate îşi dezvoltă cultura sa proprie, un specific naţional distinctiv. Creaţia culturală, ştiinţifică, tehnică, artistică din România redă, implicit, şi viaţa, gândurile, sensibilitatea, aspiraţiile minorităţilor şi grupurilor etnice care participă la producerea lor alături de populaţia majoritară.

Cultura lor, în forma ei umanistă sau tehnică-ştiinţifică, exprimată în limbă, stil de a trăi, de a crea conservă personalitatea unică a acestora şi constituie parte integrantă a culturii române. Practica nemijlocită a vieţii şi convieţuirii interetnice confirmă cu pregnanţă ideea că suntem contemporanii unei perioade istorice cu largi deschideri spre contacte declanşate, pe de o parte, de intensificarea proceselor intra-naţionale, iar pe de alta, de macro-procesele contemporane de integrare europeană, regionalizare şi globalizare.

Cercetările de teren realizate pe diferite grupuri etnice au demonstrat că oamenii, din totdeauna, au simţit nevoia de a împrumuta unii de la alţii, de a se imita unii pe alţii în toate compartimentele vieţii sociale: comportament în societate, la locul de muncă, în aspectele vieţii de familie, în ţinuta vestimentară, în limbaj. Împrumuturile par să exceleze în comportamentul în societate, în schimbul de idei profesionale la locul de muncă, în limbă. Preluările reciproce sau transferurile de trăsături şi complexe culturale de la o comunitate etnică la alta, în mod obişnuit, au loc ca împrumut spontan, izvorât din nevoile de viaţă ale grupurilor umane aflate în contact direct. Dar ele pot avea loc şi ca împrumut forţat, impus în mod organizat, ca în perioada dualismului austro-ungar din 1867-1918 şi a dictaturii horthyiste din Transilvania din anii 1940-1944, când românilor li s-a impus învăţarea limbii maghiare, schimbarea numelui, a religiei etc.

În continuare, trebuie să facem câteva menţiuni de ordinul esenţei în ceea ce priveşte cercetările de teren efectuate în anii 1979-1980, în grupurile etnice mixte din Tg. Mureş, Sâncraiul Nou, Timişoara, Giarmata, Braşov şi Feldioara pe problema contactului dintre culturi.

Cercetarea s-a realizat pe baza unor discuţii ample libere şi cu ajutorul unui ghid de convorbire cu responsabili şi factori de decizie din domeniul culturii, cu tineri şi elevi români, maghiari, germani, sârbi şi a urmărit să dezvăluie dinamica proceselor de schimb cultural, a comportamentului interetnic în localităţile cu structuri etnice mixte. Au fost, de asemenea, studiate tipul de relaţii ce se statorniciseră între grupurile etnice şi românii majoritari, gradul de coeziune dintre ei în convieţuirea de zi de zi, în toate formele de manifestare: formale şi informale, directe şi implicite, materiale şi culturale.

O primă idee care s-a impus în urma multiplelor cercetări de teren efectuate din 1967 până în 1989 şi care, fără nici o exagerare sau vreun subiectivism subtil, s-a dovedit a fi o axiomă verificată şi confirmată prin opiniile multor subiecţi, în toate cercetările pe tema relaţiilor inter-etnice fost aceea că în perioada socialismului, relaţiile sociale şi de muncă de esenţă egalitară dintre majoritate şi grupurile etnice au determinat relaţii de egalitate, de înţelegere şi bună convieţuire şi între oamenii de diferite etnii, în majoritatea cazurilor. Aceştia comunicau între ei ca de la egal la egal, participau în comun la viaţa satului sau oraşului, se considerau o comunitate unită. Schimburile de modele culturale legate de viaţa de familie, de gospodărie sau de problemele de muncă erau curente şi fără rezerve între toate generaţiile, ca între vecini şi consăteni. Am fost cercetătoare de teren, şi înainte de 1989 şi după, dar nu am simţit rivalitate sau spirit ostil între oamenii de etnii diferite care veneau împreună de la munca pământului sau din fabricile şi uzinele din împrejurimi.

Ca filozof al culturii, ca sociolog, cu decenii de investigaţii concrete în satele şi oraşele etnic-mixte mă întreb şi acum, când sunt martora unor manifestări atât de puternice de iredentism din partea liderilor maghiarilor actuali, ajunşi acum maturi, ei n-au trăit acele vremuri şi momente de linişte, de pace interetnică, înţelegere şi respect reciproc pe care le-am constatat noi la co-etnicii lor? De ce după 1989 s-au învrăjbit atât de mult? Oare libertatea câştigată să-i fi orbit atât de mult încât să nu-şi mai dorească liniştea de atunci? Sau şi atunci erau la fel de neliniştiţi şi aprigi în a-şi dobândi autonomia pe criterii etnice, dar ştiau foarte bine să-şi inhibe pornirile anti-româneşti? Oricum, întrebarea rămâne deschisă atât pentru mine cât şi pentru cititorii lucrării.

Aşa cum am arătat în prima parte a lucrării, cultura este un compozit unitar, cu părţile sale „tari” şi „moi”. Dacă părţile moi se referă la aspectele care devin obiect al interschimbului cultural, cele tari sunt partea mai dură, ceea ce nu se schimbă şi formează structura ei de rezistenţă. Din acest punct de vedere, cercetarea a evidenţiat că cel mai rezistent compartiment este cel al obiceiurilor şi tradiţiilor unde „fiecare rămâne la el acasă”, cum afirma un târgu-mureşan. Adică, dacă la nivelul valorilor materiale transferul este simplu, cotidian, uşor de realizat şi de sesizat, la nivelul celor culturale şi spirituale, acestea fiind de esenţa fiinţei etnice, este mai greu de realizat, iar uneori niciodată.

Germanii şi maghiarii, având în trecut statute economice şi sociale superioare faţă de români, au oferit modele mai mult în universul valorilor materiale. În elementele structurale ale gospodăriei, în tipurile de îndeletniciri din gospodărie, în modelele de timp liber, culturile grupurilor îşi manifestă părţile lor tari, rezistente la transfer şi schimb. Folclorul, literatura, valori culturale puternic impregnate de spiritul naţional se păstrează mai nealterate, fiind garanţia specificităţii lor etnice. Recunoaşterea unor aspecte mai tari ale culturii nu trebuie să conducă însă la concluzia că în aceste domenii nu au avut loc schimburi. Dimpotrivă. Cercetarea concretă a verificat şi a demonstrat că şi aici se pot produce preluări, interferenţe.

Distingând între cultura spirituală (literatură, teatru, muzică, arte etc.), profesie şi cultura ca mod de viaţă (gospodărie, construcţii de case, stil de viaţă în familie), am fost interesaţi să aflăm ce loc ocupă aceste aspecte în împrumutul şi participarea culturală, ce domeniu este mai favorabil schimbului, de la ce grupuri are loc transferul într-un domeniu sau altul. Având în vedere că aceste opinii vin din partea unor responsabili de resorturi culturale care au o viziune sistematică, conştientă asupra fenomenelor culturale, ele au o semnificaţie importantă în studiul nostru.

Menţionăm, că distincţii fine în problemele de mai sus nu am putut obţine de la subiecţii cu 7 clase elementare, analizele, diferenţierile culturale presupunând un nivel mai ridicat de pregătire. De aceea, studiul a fost realizat într-o oarecare măsură cu cei cu şcoală medie sau liceu, iar în condiţii satisfăcătoare numai cu subiecţi cu studii superioare, cu o bună cunoaştere a fenomenului cultural din localitatea în care trăiau, subiecţi care ei înşişi reflectaseră asupra schimbului cultural sau dacă nu-şi puseseră încă problema au putut să-şi organizeze pe loc un răspuns adecvat.

Aspectele ample relevate la această problemă sunt o dovadă în plus a intensificării proceselor de schimb cultural pe care le-a favorizat climatul de înţelegere şi cooperare reciprocă ce s-a instaurat între grupurile etnice din comunităţile etnice mixte. Cea mai importantă caracteristică a fost aceea că, în acea perioadă (sfârşitul deceniului 6, deceniul 7 şi 8), mai mult ca oricând, fiecare grup etnic devine un activ „donator” şi „receptor” de trăsături culturale de la grupurile etnice cu care convieţuieşte.

Tipurile de preluări şi participări definesc, în mod deosebit, grupurile de vârstă. De pildă, tinerii preferă prin excelenţă împrumuturi în domenii ca: muzica, literatura, filmul, dansul; grupurile profesionale, de muncă sunt însă interesate în transferul cultural pe linia profesiei, a tehnicii şi informaţiei ştiinţifice. Pe lângă acestea, cultura ca mod de viaţă materială a constituit o reală dominantă în schimburile dintre oameni de culturi diferite din cele mai vechi timpuri, indiferent de statutul social şi economic al membrilor lor.

Un studiu mai atent al realităţii din cele trei judeţe – Braşov, Timiş, Mureş – a relevat că domeniul cel mai fertil contactelor este profesia, locul de muncă unde se formează o cultură a muncii cu componente neutre din perspectivă etnică, adică pregătire valorică, pregătire profesională, orizont tehnico-ştiinţific şi cultural bine articulate pentru a lucra cu eficienţă şi a obţine rezultatele aşteptate. În cadrul întreprinderii, oamenii schimbă idei, cunoştinţe de cultură generală, informaţii tehnico-ştiinţifice, comentează evenimentele zilei, se ajută unii pe alţii, se imită unii pe alţii în modelele de lucru cele mai productive.

Munca în comun a oamenilor de diferite etnii consolidează aspectul socio-uman al personalităţii lor şi al vieţii în general, îi leagă mai mult pe unii de alţii în calitatea lor de oameni ai muncii cu nevoi şi aspiraţii comune de la ei înşişi şi de la viaţă. Lucrul împreună în agricultură, întreprinderi industriale, servicii, instituţii publice sau culturale, institute de cercetare şi proiectare, şcoala în comun de la grădiniţă până la cursurile universitare, constituie tot atâtea canale sau medii prielnice intrării în contact în mod direct, nemijlocit a oamenilor de diferite culturi sau origini etnice în calitatea lor fundamentală de creatori de bunuri materiale şi spirituale, calitate care atunci era reală şi mult preţuită de toţi, spre deosebire de perioada post-decembristă care a făcut din statutul de om al muncii o chestiune aleatorie, la discreţia patronilor sau funcţie de starea ei de faliment. (Vezi protestele şi grevele ce s-au desfăşurat în luna februarie 2005, în toată ţara, pe tema Codului Muncii lansat de Guvernul Tăriceanu, cod care lasă pe muncitori la totala discreţie a patronilor în privinţa salarizării, disponibilizării sau grevele CFR-iştilor din iunie 2005 care au paralizat întreg traficul feroviar din ţară pentru că guvernul nu le acorda o creştere de salariu de 10,7%, tichete de masă şi condiţii de lucru mai bune etc.)

La fel de binefăcătoare pentru creşterea tinerilor în spiritul prieteniei şi al înţelegerii interetnice erau grădiniţele, şcolile şi facultăţile mixte. Din păcate, după 1989, prima grijă a liderilor maghiari din UDMR a fost alungarea copiilor şi cadrelor didactice româneşti din şcoli şi enclavizarea copiilor şi adolescenţilor maghiari în şcoli monoetnice maghiare, situaţie pe care vor s-o generalizeze şi la nivelul învăţământului universitar, în anul 2005 şi 2006. În Covasna şi Harghita, unde preponderenţi sunt maghiarii, şcolile mixte sunt numai cele româneşti, cu directori români care au considerat că dacă sunt părinţi maghiari care vor ca fiii sau fiicele lor să înveţe şcoala în limba română să-i poată înscrie în şcolile cu limbă de predare română. Subliniem ca aceste şcoli au rămas întotdeauna deschise tuturor copiilor, indiferent de etnie şi religie.

Munca şi învăţătura în comun, ca activităţi fundamentale ale vieţii care înrolează aproape toţi oamenii, fie ei copii, tineri, adulţi, femei sau bărbaţi, asigură cel mai intens schimb cultural cu cea mai largă participare culturală.

În muncă, membrii comunităţilor etnice mixte îşi manifestă trăsăturile lor specifice, îşi formează priceperi şi deprinderi de muncă comune ce contribuie la creşterea emulaţiei şi a productivităţii, a transferului şi îmbogăţirii umane reciproce, mai ales, în condiţiile unei munci bazate pe relaţii egale între oameni. Ajunşi la acest subiect, trebuie să facem câteva consideraţii de fond. Atunci statutul de oameni egali al celor ce muncesc nu era o vorbă goală, un cuvânt lipsit de conţinut real. În societatea socialistă, statutul de oameni ai muncii desemna, într-adevăr, relaţii de egalitate între lucrătorii de toate etniile şi acest statut le conferea siguranţă în viaţă şi mândrie profesională.

Subiecţii din Tg. Mureş şi Sâncraiul Nou ne vorbesc despre un amplu şi intens schimb între grupurile etnice şi, mai ales, între tinerii maghiari şi români în dans, literatură, teatru. La Timişoara, Giarmata şi Feldioara schimbul a fost mai intens în aspectele specifice modului de viaţă: în stilul de casă, în gospodărie, în viaţa de familie unde în trecut atât pentru români, cât şi pentru maghiari s-a impus cultura germană. Specific acelei perioade era schimbul reciproc, simetric dintre oameni, generat de statutul social-economic de egalitate dintre toţi membrii societăţii ca şi de posibilitatea de manifestare în viaţa profesională ca lucrători responsabili şi bine apreciaţi.

Din cercetările de teren efectuate în anii 1979-1980, rezultă că intelectualii maghiari sunt interesaţi de cultura română. Folclorul românesc are o puternică forţă de atracţie în rândul maghiarilor. Portul popular românesc, iile pot fi văzute şi la tinerele maghiare. Se traduce literatură din limba română în limba maghiară şi din limba maghiară în limba română. „Proverbele din limba maghiară sunt căutate de intelectualii români”(bărbat, român, 45 ani, Tg. Mureş). Maghiarii participă la spectacolele de teatru, de muzică date de români. Sârbii şi românii împrumută unii de la alţii motive în muzica populară. „Într-un dans românesc te pomeneşti cu influenţe sârbeşti şi invers, pentru că trăind împreună, oamenii împrumută unii de la alţii”. (bărbat, sârb, 32 ani, Timişoara). Faptul că „românii, la nunţi, iau şi tarafuri sârbeşti când nu mai găsesc româneşti” arată cât de mari sunt asemănările. Înseşi formaţiile de dansuri din Timişoara sunt rezultatul unor puternice mixturi etnice. La sârbi, în formaţiile de dansuri majoritatea sunt români şi maghiari, iar în formaţiile de dansuri româneşti găseşti şi sârbi. Aceste puternice similarităţi în muzica populară şi în dansul popular românesc şi sârbesc s-au confirmat cu prisosinţă cu ocazia concertelor extraordinare din anii 2000, date la Sala Palatului din Bucureşti de formaţia dirijată de Goran Bregovici care a afirmat la scenă deschisă marile asemănări culturale dintre români şi sârbi, dintre popoarele din Balcani, în general.

În ceea ce priveşte aspectele vieţii de familie, cercetarea evidenţiază trăsăturile specifice grupurilor etnice care au fost şi continuă să fie modele de preluat reciproc ca: modul de organizare şi îngrijire a gospodăriei în care domină ordinea, respectul pentru femeie, disciplina şi respectul pentru cele trei mese – la germani; spiritul de curăţenie, îndemânarea şi priceperea în arta culinară - la maghiari; căldura, spiritul de dăruire totală al părinţilor faţă de copii, nevoia de frumos în gospodărie – la români; prietenie şi bună dispoziţie în familie – la sârbi. Toate aceste trăsături însumate redau omul în cea mai diversă gamă de manifestări umane. În acelaşi timp, ele pot să constituie şanse în plus de perfecţionare, de îmbogăţire umană prin asimilarea a ceea ce este valoros la semenii alături de care convieţuiesc.

Mulţi etnici cuprinşi în cercetare au subliniat, fără nici un fel de rezervă, importanţa Festivalului Naţional „Cântarea României” în intensificarea activităţii cultural-educative de masă, în depistarea tinerelor talente şi în crearea unui cadru social-cultural stimulativ între tinerii de diferite naţionalităţi. Însă după 1990, noii „propagandişti” sau, mai bine spus, noii „culturnici”, reprezentanţi ai curentului nihilist, menit să anuleze, să reducă la zero tot ce s-a creat pozitiv în perioada socialismului, au denigrat şi au batjocorit acest extraordinar mijloc cultural de a aduce, în primul rând, pe scenele căminelor culturale, ale cluburilor şi caselor de cultură urbane şi, apoi, pe prima scenă a ţării, la Sala Palatului din Bucureşti, creatorii simpli, cei care constituie sarea acestui pământ, cu obiceiurile, tradiţiile, dansurile şi cântecele specifice lor din cele mai îndepărtate cătune.

Spre deosebire de denigratorii de profesie, aceşti oameni simpli şi instructorii lor culturali se mândreau cu acest festival, considerându-l o parte din viaţa lor şi din efortul lor de creaţie culturală colectivă şi de manifestare etnică distinctivă. Pentru ei, în înţelepciunea şi adâncimea bunului lor simţ, spectacolul, festivalul nu însemna un moment ideologic de prea-mărire a cuplului Ceauşescu, nici nu se reducea la el, cum denaturat îl interpretează pigmeii culturali post-decembrişti, ci reprezenta şansa lor de a arăta întregii ţări, prin intermediul spectacolelor de la Sala Palatului, transmise apoi la televizor pentru întreaga ţară, cât de bogaţi sunt ei cultural şi sufleteşte, ce cântece, dansuri, obiceiuri şi tradiţii frumoase au !

Reprezentanţii din Consiliile Oamenilor Muncii de naţionalitate maghiară şi germană afirmau cu responsabilitate reuşitele lor culturale la nivel naţional, fără să vadă în aceasta o exagerare ideologică: „Scoţând în evidenţă tradiţiile artistice specifice, aducând note originale pe paleta policromă a festivalului, din rândul naţionalităţii maghiare şi-au dat concursul în forme specifice diferitelor genuri de creaţie, la casele de cultură, cluburile şi căminele culturale circa 2016 formaţii artistice, reunind peste 41.000 de membri, iar din rândul naţionalităţii germane, 650 de formaţii cu circa 9.000 de membri (Plenarele Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană din 13-14 martie 1978).

Studiul mobilurilor care-i mână pe oameni să împrumute unii de la alţii, să împărtăşească aceleaşi trăsături a pus în evidenţă principiile recunoscute în schimburile culturale şi anume:



  • principiul integrării - corespunzător căruia o practică va persista dacă a fost integrată într-un sistem organizat de idei şi sentimente, dacă se împleteşte cu alte aspecte ale culturii într-un model mai larg;

  • principiul utilităţii şi eficienţei – pentru satisfacerea intereselor economice;

  • principiul consensului – din nevoia de realizare a armoniei şi echilibrului în convieţuirea socială;

  • principiul concreteţii – relevat, în primul rând, în preluarea ustensilelor şi uneltelor de muncă necesare în gospodărie şi în familie;

  • principiul frumosului, din nevoia intrinsecă a omului de a-şi împodobi viaţa cu tot ce este plăcut privirii şi minţii.

Mobilurile sunt multiple. Dominante sunt cele economice care atestă nevoi bazale, fundamentale pentru existenţa şi perpetuarea grupului. Dar nu lipsesc nici cele culturale, spirituale, legate de valorile morale, estetice, tehnico-ştiinţifice, sociale, umane.

Cercetarea efectuată la Feldioara, Tg. Mureş, Sâncraiul Nou, Timişoara şi Giarmata confirmă acest lucru. Pentru subiecţii intraţi în raza studiului, schimburile culturale erau atât mijloace pentru buna convieţuire socială, pentru buna vecinătate, cât şi efect al bunei-vecinătăţi.

Cea mai complexă şi cea mai evoluată dintre nevoi, nevoia de îmbogăţire umană, este un alt mobil sau altă motivaţie care-i determină pe oameni la preluări reciproce. Sunt preluate, desigur, trăsăturile care perfectează fiinţa umană, o rotunjesc în sensul deplinătăţii crescânde spre ceea ce este uman. De unde concluzia simplă că omul aflat la confluenţa dintre culturi, omul de la răscrucea culturilor, virtual, dar şi real, poate fi mai bogat spiritual, sufleteşte, deprinderile sale de gândire, de acţiune întrunind caracteristici topite într-un tot, chintesenţă a culturilor şi sub-culturilor la care a fost expus în procesele de enculturaţie şi socializare individuală.

Schimburile culturale dintre grupurile etnice se realizează la nivelul grupurilor sociale constituite pe criterii profesionale, de sex, vârstă, de timp liber, vecinătate. Dintre acestea, cele în care se realizează un proces mai intens de a da şi de a primi, de influenţare reciprocă sunt cele profesionale şi de învăţătură şcolară. În timpul muncii şi al studiului în comun adulţii şi copiii sunt puşi în faţa celui mai autentic schimb de modele culturale, în care esenţa umană se reflectă în toată splendoarea sa de generozitate şi permeabilitate.

Se ştie că oamenii de diferite etnii care au muncit o bună perioadă împreună rămân pe viaţă buni prieteni, dacă nu intervin „seismele” de natură şovină, ca cele din 1989-1990 ale maghiarilor care, în numele „revoluţiei maghiare de eliberare de români”, s-au năpustit asupra românilor, ştergând urmele oricărei prietenii sau omenii care îi legase vreodată. Sperăm că nu toţi, dar o parte însemnată sigur, după cum ne-au relatat în anii ’90 românii din Covasna şi Harghita la care foştii vecini şi prieteni maghiari nu se mai uitau.

Aceleaşi prietenii pe viaţă se leagă în şcoală între copiii care învaţă împreună cicluri întregi de învăţământ. Dar şi pe acestea liderii maghiari au ţinut să le destrame după 1990, prin alungarea copiilor de români din şcoli şi formându-şi şcoli pur maghiare, cu „motivaţia” ca numai astfel îşi conservă identitatea.

Un alt set de grupuri favorabile interacţiunii culturale menţionat cu multă concreteţe de subiecţi au fost grupurile de vârstă şi de vecinătate. „Tinerii, indiferent de naţionalitate, învaţă împreună, muncesc împreună, se distrează împreună şi se imită unii pe alţii” (bărbat, german, 45 ani, Timişoara). Iar copiii, „contrariu a ceea ce li se imprimă uneori în familie de către adulţi, purtători ai unor tare şi resentimente, adânc înrădăcinate, vorbesc, învaţă şi se joacă împreună” (femeie, germană, 50 ani, Feldioara).

În Timişoara şi Feldioara, ca grupare cu intense schimburi între oamenii de diferite etnii este menţionată vecinătatea. Desigur, semnificaţia noţiunii s-a lărgit faţă de ceea ce ea desemna iniţial în mod concret în aceste localităţi. La începuturile constituirii şi dezvoltării ei, vecinătatea însemna relaţii intra-etnice coezive, foarte puternice între saşi sau şvabi în localităţile în care ei trăiau relativ compact. În momentul cercetării, ea semnifica numai relaţiile dintre vecini, indiferent de etnie sau naţionalitate. De pildă, în cartierul Fratelea din Timişoara, vecinătatea dintre maghiari şi germani nu este altceva de cât, pur şi simplu, un cadru normal de viaţă între oameni, cadru în care aceştia comunică pe toate planurile existenţei, în probleme economice, sociale, psihologice, spirituale, fără nici un fel de rezerve de natură etnică.

La Feldioara şi în satul Rotbav, vecinătatea începe să depăşească graniţele saşilor, cuprinzând laolaltă saşii, românii şi maghiarii. Devine tot mai mult o relaţie socială, profund umană creată pe criteriul proximităţii spaţiale.

Trecerea de la „vecinătatea” bazată pe unitatea de grup etnic la „vecinătatea” în sens social larg, bazată pe apropierea spaţială între toate grupurile etnice este o schimbare determinată de factorii sociali, economici, politici specifici societăţii socialiste. Ne place sau nu, vrem să auzim sau nu, cauzele acestor schimbări rezidă în esenţa societăţii socialiste care a promovat şi în parte a şi reuşit să realizeze relaţii de egalitate între membrii societăţii prin desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii sociale obşteşti. Este ştiut că grupurile de germani din ţara noastră, saşii şi şvabii, s-au bucurat secole întregi de privilegii economice, sociale ca „oaspeţi ai regelui” Ungariei, cum le spunea Iorga şi acest lucru le-a conferit un statut superior în faţa românilor, născuţi din acest pământ şi tocmai de aceea lipsiţi de privilegii. Saşii, şvabii aveau pământuri, mijloace de producţie, o situaţie economică ce emana bunăstare, lucru ce nu putea să treacă neobservat de românii cu statut de „bieţi ciobani şi bieţi plugari care nu se încuscreau cu regele, nici cu baronii lui”.

În consecinţă, sistemul socialist, prin naţionalizarea averilor saşilor şi şvabilor, a realizat o egalizare a stării economice şi sociale între membrii comunităţilor umane. Toţi au devenit lucrători ai pământului colectiv sau muncitori în întreprinderile de stat, indiferent de etnie. Acest statut de egalitate economică între membrii comunităţii săteşti sau urbane a schimbat din temelii tipul de relaţii inter-etnice, inclusiv semnificaţia „vecinătăţii”.

Vecinătatea ce funcţiona în timpul cercetării noastre (1979-1980) nu mai era o instituţie pur săsească, ci o instituţie pur comunitară pe principiul apropierii spaţiale. Era un rezultat socio-etnic fără precedent, în comparaţie cu situaţia anterioară când grupurile etnice germane trăiau în izolare, se închideau în ele pentru a-şi menţine statutul, tradiţiile şi trăsăturile culturale specifice. În situaţia de cetăţeni „egali în drepturi” cu ceilalţi, inclusiv cu românii, şi grupurile etnice germane s-au „deschis în afară”, şi-au multiplicat relaţiile cu cei din jurul lor, fie români sau alte naţionalităţi.

În cercetarea deschiderii la contactele şi schimburile culturale, deosebit de fructuoasă s-a dovedit a fi „ipoteza învăţării timpurii”, care în cazul de faţă ne ajuta să înţelegem că în apropierea dintre grupurile etnice un rol hotărâtor are mediul familial enculturativ în cadrul căruia copilului i s-a inoculat din primii ani de viaţă spiritul de prietenie şi de comportare fără prejudecăţi şovine cu privire la superioritatea sau inferioritatea vreunui grup etnic.

Discuţiile ample purtate pe această temă ne-au condus la concluzia că familia este în principal şi în primul rând responsabilă de comportamentul de mai târziu al copilului, de orientarea sa spre propriul grup etnic sau spre societatea largă. Părinţii a căror concepţie despre viaţă este orientată spre trecut îşi mai educă încă copiii în spiritul izolării, al prejudecăţilor etnice, naţionale, pe când cei care trăiesc în actualitate şi, mai ales, cu privirea îndreptată spre viitor sunt departe de a mai considera claustrarea etnică o alternativă viabilă. În termenii subiecţilor noştri din anii 1979-1980, există familii „tradiţionale” care îşi mai duc psihologic şi mintal existenţa în trecut, refuzând realitatea vie ce se desfăşoară sub ochii lor şi familii „emancipate”, inclusiv de vechea tradiţie, care nu mai concep viaţa decât împreună cu toţi ceilalţi şi de pe poziţii de egalitate. Prejudecăţile naţionale, naţionaliste care fie au promovat superioritatea, supremaţia unei culturi, fie au menţinut o atmosferă de neîncredere reciprocă, arată Gall Ernö, au devenit întotdeauna pepiniere ale urii între naţionalităţile conlocuitoare (Ernö, 1978, p. 126-128).

Alături de familie şi simultan cu ea, cu rol important în socializarea şi orientarea valorică pozitivă a copilului în spiritul adevărului, al realităţii apare şcoala, de la grădiniţă până la învăţământul superior. Alte instituţii culturale cu contribuţie la intensificarea contactului dintre culturi, mai ales prin grupurile de timp liber, sunt căminele culturale, casele de cultură, cluburile, instituţiile profesionale ca teatrul, ansamblul artistic, filarmonica, radioul, televiziunea, presa, muzeul, filmul. Fiecare în parte, în termenii ei proprii şi cu mijloacele specifice poate constitui un mijloc de educaţie interetnică şi interculturală.

Se impune să facem o clarificare de ordin principial şi practic. În concepţia noastră, promovarea apropierii dintre minorităţile naţionale sau grupurile etnice, a colaborării şi înţelegerii reciproce nu presupune în nici un fel asimilarea sau inhibarea afirmării identităţii etnice sau naţionale. Dimpotrivă. Pe fondul cooperării şi respectului reciproc, al cunoaşterii reciproce se creează condiţii pentru dezvoltarea deplină a personalităţii culturale a minorităţilor naţionale, ştiut fiind că afirmarea vieţii lor culturale şi spirituale, a specificului lor naţional îmbogăţeşte tezaurul cultural comun al ţării noastre.

Dar suntem conştienţi că, pe lângă aspectele pozitive despre viaţa în comun a grupurilor etnice, există şi aspecte negative, exprimate în opinii, atitudini care neagă realităţile interetnice redate aici. În fond, procesul de convieţuire este un laborator la scara întregii societăţi în care oamenii învaţă să trăiască şi să se preţuiască împreună, iar atitudinile contrarii fac parte din procesul real şi dialectic al vieţii şi al procesului aculturativ. Ceea ce rămâne un adevăr axiomatic, recunoscut de etnicii oneşti şi de bună credinţă este că, în România, climatul interetnic este un mediu prielnic pentru procese aculturative benefic reciproce pentru minorităţile naţionale şi majoritate.

Maghiarii din România şi din afara ei, desigur, nu sunt toţi mulţumiţi cu statutul de minorităţi naţionale în România şi în ţările vecine. Nemulţumirea, inclusiv ura unora, atinge cote extrem de înalte şi nedrepte cu privire la politica României faţă de minorităţile naţionale.

Un astfel de exemplu îl reprezenta, în 1977, Michael Sozan care în studiul „Ethnocide in Romania”, publicat în revista americană „Current Anthropology”, ne calomniază, acuzându-ne de o politică naţională discriminatorie faţă de grupurile etnice şi, mai ales, de dispariţia sub aspect etnic, cultural a secuilor din Transilvania (Current Anthropology, vol 18, nr. 4, December 1977, p. 781-782).

Acuzaţiilor şi insultelor adresate românilor le-a răspuns atunci, în primul rând, grupul de antropologi americani care a efectuat cercetări de teren în România chiar in acei ani 1976-78, inclusiv în problema naţională. Cercetătorii americani au dezvăluit caracterul polemic, partizan al articolului lui Sozan, esenţa lui ostilă, tendenţioasă şi, de pe o poziţie obiectivă, ştiinţifică, au elaborat o pertinentă analiză critică a „faptelor” eronate, inexacte şi inconsistente aduse ca argument pentru susţinerea ideii etnocidului din România. „Spre deosebire de Sozan, noi nu considerăm că guvernul român încearcă deliberat să asimileze cultural grupurile etnice ungare”, au spus antropologii americani, cercetători ai relaţiilor interetnice (Transilvanian ethnicity, by The Romanian Research Group, în Current Anthropology, vol 20, nr. 1, March, 1979, p. 135-140. The Romanian Research Group (RRG) era format din John W Cole, the chief of Department of Anthropology from Amherst, University of Massachusetts, Sam Beck, David Kideckel, Marilyn McArthur, Steven Rendall şi Steven Sampson).

Fără să mai comentăm aceste afirmaţii pe care M. Sozan le face în continuare, lăsăm să-şi spună cuvântul reprezentanţii înşişi ai naţionalităţii maghiare. Hegedüs Ladislau a auzit nu o dată făcându-se astfel de afirmaţii că „în România naţionalitatea maghiară nu s-ar bucura de dreptul de a munci, de a gândi şi de a se afirma în libertate. Acestora realităţile României contemporane le dau o replică usturătoare, fără drept de apel. Profund indignat de asemenea calomnii, consider de datoria mea să le spun tuturor că naţionalitatea maghiară din România trăieşte, munceşte, gândeşte în cea mai deplină libertate şi egalitate, o egalitate reală, cum n-a mai cunoscut până acum” (Plenarele Consiliilor Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană din R.S.R., 13-14 martie, 1978, Bucureşti, Editura politică, Bucureşti, p. 60).

Procesul de integrare culturală, care nu trebuie identificat cu cel de asimilare forţată, este un proces complex ce cuprinde şi fenomene mai greu dirijabile ca cele psiho-sociale, morale, stări de spirit, mentalităţi, atitudini şi opinii. Schimbarea unor mentalităţi, prejudecăţi naţionaliste, şovine ca cele ale lui Michael Sozan şi ale altora ca el, este o problemă extrem de dificilă şi în unele cazuri imposibil de rezolvat pentru că este înrădăcinată în modul de gândire, stările afective şi în sistemul propriu de valori.

Apoi, cultura ca mod de viaţă, set de deprinderi şi obişnuinţe, la nivel individual, va distinge în continuare indivizii, după cum la nivel grupal, ca set de tradiţii şi obiceiuri, ritualuri şi ceremonii caracteristice va distinge întotdeauna grupul etnic, conferindu-i întotdeauna acestuia o personalitate unică.

Aculturaţia, schimbul cultural între românii majoritari şi minorităţile naţionale, aşa cum rezultă din cercetările efectuate, este un proces real, biunivoc în care fiecare grup deţine dublul statut de „donor culture” şi „receiving culture” pentru celelalte. Convieţuirea de secole între români şi grupurile etnice care s-au stabilit pe teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare nu a dus nici la asimilarea culturii române de către celelalte grupuri etnice, nici a culturii acestora de către cultura română. De pildă, faptul că raporturile dintre români şi saşi au fost secole de-a rândul raporturi de dominaţie a saşilor asupra românilor, aceasta nu a exclus schimbul dintre ei, ci cel mult l-a ţinut la cote destul de reduse, pentru că împrumutul cultural, în mod obişnuit, se desfăşoară în ambele sensuri, difuziunea fiind „un drum cu două direcţii unde ambele grupuri aflate în contact selectiv adoptă trăsături şi complexe, una de la alta” (Ed. Sapir).

Preluarea nu are loc ca atare, ci este totdeauna însoţită de re-interpretare. Trăsăturile şi complexele nefiind transferate exact în configuraţia lor originală vor suferi schimbări, ajustări, în formă, funcţie sau semnificaţie pentru a fi cât mai adecvate necesităţilor grupului care le preia. Re-interpretării îi urmează asimilarea prin care elementele culturale separate se îmbină într-o nouă sinteză a cărei caracteristică constă în faptul că se realizează pe fondul păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, a trăsăturilor definitorii pentru un grup sau altul.

Împrumuturi au avut loc, neîndoielnic, de trăsături culturale, complexe culturale, dar nu de obiceiuri în întregime, de conţinuturi spirituale care să nu mai distingă un grup etnic de altul. Această păstrare a entităţii spirituale, a identităţii etnice a fiecărui grup etnic rămâne, în continuare, o dominantă nu numai a vieţii sociale spontane, dar şi a politicii culturale conştiente care promovează şi cultivă afirmarea şi manifestarea plenară a specificului naţional al minorităţilor naţionale din ţara noastră. Această politică naţională a României continuă, în fapt, o veche tradiţie a poporului nostru de omenie, măsură şi largă înţelegere în raporturile sale cu grupurile etnice, alături de care a trăit secole, a creat o istorie, o civilizaţie materială şi cultură spirituală cu notele lor distinctive în istoria, civilizaţia şi cultura omenirii.

3. Curajul de a ne asuma şi părţile bune ale socialismului


Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin